JAKÓ Zsigmond
Voință și competență profesională
Ancheta Provinciei 
1. Consider că este de dorit elaborarea unei istorii a Transilvaniei, care să cuprindă într-o unitate trecutul tuturor comunităților etnice care trăiesc aici și să surprindă în mod corespunzător rolul jucat de acestea. Dar, după părerea mea – cunoscînd situația actual㠖 în lipsa condițiilor sociale, politice și profesionale adecvate, realizarea unei istorii de acest fel rămîne, poate timp de mai multe generații, doar un deziderat. În ce privește impedimentele de ordin profesional, cred, însă, că ar fi potrivit să spun cîteva cuvinte.

2. În calea realizării unei asemenea opere de sinteză stă nu atît lipsa studiilor preliminare moderne, sau metodologia și gradul de dezvoltare care diferă în domeniul cercetărilor de specialitate române, maghiare și săsești, ci faptul că nu fiecare dintre părți ține seama de anumite date concrete inevitabile și de exigențele metodologice care rezultă din acestea. Mă gîndesc la problemele strict profesionale ridicate de faptul că izvoarele istorice scrise mai vechi (dinainte de 1800) ale trecutului României se referă în proporție de 80-85% la Transilvania, sînt scrise cu caractere latine și sînt radical diferite de materialul informativ din aceeași epocă privind Moldova și Muntenia, care aparțin teritoriului scrierii bizantino-chirilice. Valorificarea acestor izvoare transilvane cu caracter diferit, a materialului brut al oricărei cercetări istorice, impune cunoștințe și metode specifice tuturor celor care se angajează să prezinte cu exigență științifică și metode moderne istoria Transilvaniei.

Pentru a fi mai clară actuala situație care își așteaptă soluțiile, vreau să prezint problemele concrete care apar în legătură cu izvoarele istorice narative ale țării. Din bibliografia profesorului Ioachim Crăciun (Repertoriul manuscriselor interne, sec. XV-XVIII privind istoria României, București, 1963) aflăm că țara dispune de 465 de izvoare narative, dintre care 54 se referă la Moldova, 43 la Țara Românească și 368 la Transilvania. În schimb, dintre izvoarele transilvane, 159 sînt creații maghiare, 107 germane, 92 latine, 69 române, 23 grecești, 11 în limba slavă și în alte limbi. Problema s-ar pune și mai acut dacă am avea evidențe la fel de exacte privind izvoarele documentare. Conform evaluării profesorului Damian P. Bogdan (Din paleografia slavo-română, în Documente privind istoria României. Introducere, București, 1956, I. 114, II. 10), România are aproximativ 7000 de texte documentare din secolele XIV-XVIII în slava veche, cu litere chirilice. Dintre acestea 11 sînt de proveniență transilvană. În schimb, în legătură cu trecutul Transilvaniei, în perioada cuprinsă între secolul al XI-lea și pînă la constituirea principatului Transilvaniei (1542) sînt cunoscute cel puțin 30-35000 de documente în limba latină (Jakó Zs. – Radu Manolescu: Scrierea latină în Evul Mediu București, 1971, p. 102-103). Dincolo de dificultățile legate de limbă, trebuie să fie depășite și impedimentele datorate faptului că această uriașă moștenire documentară a luat naștere într-o cultură a scrisului diferită de aceea din celelalte părți ale țării, în altă structură administrativă guvernamentală și juridică. Vorbind mai clar, aceste izvoare pot fi valorificate cu competență profesională numai de cunoscătorii istoriei regatului maghiar de odinioară și a principatului Transilvaniei. Dar în țara noastră nu sînt cu prisosință asemenea cercetători. A scăzut foarte mult și numărul specialiștilor familiarizați cu problemele istoriei sașilor. Ca o consecință a emigrării masive a populației germane, vom ajunge încetul cu încetul în situația în care va fi o problemă și accesul la informațiile care se ascund în vechile texte germane, scrise cu litere gotice. Dar nu doresc să detaliez în continuare condițiile preliminare a căror îndeplinire este necesară pentru elaborarea unei sinteze moderne a istoriei transilvane. Pînă atunci științele istorice interesate mai au de parcurs o cale lungă. Sarcina nu este ușoară, dar nici imposibil de îndeplinit – dacă există voință. Și în acest caz însă este nevoie de mult timp și de multă muncă. Dar pînă cînd voința serioasă lipsește, ideea despre care vorbim acum rămîne o simplă dorință, care sună frumos, dar nu are bază profesională.

3. În situația actuală consider că e prematur să discutăm detalii, cum ar fi cerințele unei abordări supranaționale în noua sinteză proiectată. Cred că ar putea fi vorba de așa-numita parte de istorie publică, de prezentarea evenimentelor, de istoria economiei, a guvernării etc. Consider însă că o sarcină mai urgentă este pregătirea profesională necesară, confruntarea serioasă cu impedimentele menționate și munca de instruire conștientă, pentru ca noua generație de cercetători să poată porni la drum în speranța succesului.

1916, Roșiori (jud. Bihor); UBB, Facultatea de Istorie și Filosofie, șef de catedră pensionar; Társadalom, egyház, mûvelődés (Tanulmányok Erdély történelméhez), Budapesta, 1997.


Traducerea: Florica PERIAN
2001.01.14.

articolul în format *.pdf