Sorin MITU
„Nordul” și „sudul” patriilor imaginare
Ancheta Provinciei 
În mod indisciplinat, voi răspunde în bloc la întrebările care s-au pus, reformîndu-le, de fapt, din perspectiva propriilor mele opinii cu privire la subiectul anchetei pe care ați lansat-o.

Prima întrebare este, evident, una retorică, răspunsul fiind sugerat prin însăși formularea ei. Aș mai adăuga faptul că nici un intervievat, „fără deosebire de naționalitate”, nu va răspunde altfel decît cu „da”, ba, mai mult, va pleda cu patos pentru necesitatea unei asemenea istorii mult-așteptate. Cititorii Provinciei vor putea verifica afirmația mea de mai sus, lecturînd răspunsurile celorlalți participanți la ancheta de față. În aceste condiții, rămîne totuși următoarea nedumerire: dacă toată lumea, zice-se, o dorește, de ce nu există încă, cel puțin în istoriografia românească, o asemenea istorie „transetnică”, aptă să reflecte specificul provinciei, în diversitatea lui reală?

Un răspuns la această ultimă întrebare ar necesita însă un spațiu mult prea întins pentru coloanele unei publicații periodice. S-ar putea scrie, de altfel, o carte foarte frumoasă despre etnicizarea spațiului și a trecutului în Transilvania, despre obiectivele naționalismului istoriografic, despre rolul Ardealului în evoluția culturii istorice românești, de la romantici la național-comuniști.

Lăsînd însă la o parte explicațiile de natură istorică ale fenomenului, voi formula cîteva opinii legate mai direct de problemele actuale ale istoriografiei despre Transilvania. Aș începe prin a spune că orice istorie este legitimă, așadar, dezirabilă, pentru cel care se va simți atras de aceasta. Specialiștii scriu „istorii”, cititorii lor le lecturează și, dacă lumea este mulțumită de această relație bilaterală, subiectul ales ori perspectiva de abordare nu mai au nici o importanță. De aceea, se poate scrie foarte bine, nu e deloc interzis, o istorie doar a românilor, sau doar a sașilor, sau doar a ungurilor sîmbătași din Transilvania, după cum poftește istoricul, editorul, publicul sau mai știu eu care parte interesată de un subiect sau de altul. Evident, este la fel de legitim să ne dorim istorii comune ardelene, în care „neamurile” să intre deopotrivă în atenția istoricului (sau, de ce nu, să fie chiar ignorate, dacă este vorba, de exemplu, despre o istorie a muzicii sau a călăritului din Transilvania).

Problema apare în momentul în care observăm că o istoriografie întreagă, cum este cea românească, se arată interesată, aproape exclusiv, de o singură fațetă a trecutului pe care îl abordează și nu produce decît istorii „ale românilor din Transilvania”. Repet, nu este nimic ilegitim în a face acest lucru, dar necazul (dacă vorbim numai din punctul de vedere al interesului științific) vine din faptul că, în acest fel, cunoașterea noastră va fi incompletă, unilaterală și, în consecință, chiar falsă. Iar dacă ieșim din sfera interesului de specialitate, putem adăuga că un atare gen de istorie parțială generează o memorie mutilată, în conștiința publicului larg. Cititorii formați în acest fel refuză să își asume trecutul în integralitatea sa și se implică afectiv în susținerea unor istorii militante, justificative, al căror scop ultim este acela de a apăra „dreptatea” noastră și de a scoate în evidenț㠄nedreptatea” Celuilalt. Cît de nocive sînt asemenea atitudini pentru conduita politică actuală știe, bănuiesc, oricine, iar dacă nu știe, poate să facă o vizită în provincia Kosovo și se va lămuri cu siguranță.

Încă o dată, nu vreau să îi blamez, individual, pe istoricii care preferă un subiect sau altul. De altfel, nu fac decît să vorbesc „despre funie în casa spînzuratului”, deoarece și eu am produs, cu sîrg, cărți și articole despre „istoria românilor din Transilvania”. Așa am apucat, așa am fost învățat, acestea au fost subiectele care mi-au atras atenția, ca istoric, de cînd m-am apucat de această meserie, asta este situația. Pot să îl înțeleg pe oricare coleg aflat în aceeași postură, chiar dacă nu cred că o asemenea obsesie pentru tematica respectivă, ca și tendință generală, este corectă și aducătoare de beneficii științifice.

Desigur, oricît l-am scuza pe unul sau pe altul, privilegierea istoriilor naționale nu este o faptă inocentă sau întîmplătoare. Ea este promovată și astăzi, ca tendință, fie prin acțiunea deliberată a unor oameni sau instituții, fie prin mecanismele involuntare, de autoreproducere discursivă, pe care le ascunde în sine orice „istorie” și orice structură narativă. Cum reacționăm în fața unor asemenea acțiuni intenționate sau automatisme structurale, ca oameni responsabili ce ne pretindem, nu este ușor de spus. Nu cred c㠄promovarea unei tendințe” sau „contracararea” acesteia, „inventarea unei tradiții” sau „demolarea” ei reprezintă operațiuni care pot fi trecute în fișa postului unui om de știință, nici măcar la capitolul „responsabilități morale”. Că există instituții sau istorici care își asumă asemenea roluri, subordonînd istoria ideologiei naționale (în numele ideii că națiunea mea are întotdeauna dreptate, așa că pot fi în același timp naționalist și apărător al adevărului), este un fapt real, chiar unul periculos. Dar această constatare nu justifică înființarea poliției gîndirii și nici a unui institut de planificare a bunelor sentimente. Desigur, putem clama oricînd: „să le fie rușine!”, uneori chiar simțim nevoia să o facem, pentru că oameni sîntem și avem cu toții frustrările și bătăliile noastre personale de purtat. Este însă evident că o asemenea formulă nu poate fi adăpostită decît între paginile unei gazete, și nicidecum între filele cuminți ale unui studiu științific. Important este să studiem fenomenul și să îl disecăm în mod critic, explicîndu-l. Poate că în acest fel reușim chiar să îl delegitimăm, prin simplul gest al plasării sale în lumina reflectoarelor cercetării științifice. Dar asta este tot ceea ce poate face istoricul, în mod eficient, între limitele condiției sale.

Revenind la motivațiile care determină fragmentarea istoriei Transilvaniei pe criterii etnico-naționale, aș menționa și una mult mai „terestră”, chiar meschină. De altfel, întotdeauna, justificările ideologice „înalte”, axate, în aparență, pe principii generoase, pot fi instrumentalizate în vederea promovării unor interese foarte înguste. Majoritatea doctoranzilor din Occident care vin în România pentru a studia istoria Transilvaniei (și nu sînt puțini, în anii din urmă) învață toate cele trei limbi ale provinciei, citesc bibliografia română, maghiară sau germană cu privire la orice subiect și încearcă să nu se lase manipulați de versiunile justificative conținute de fiecare punct de vedere. În consecință, ei scriu, de obicei, „istorii ale Transilvaniei”, mai bune sau mai proaste, după posibilitățile fiecăruia, dar în nici un caz istorii parțiale, care să se ocupe doar de românii de pe strada X, atunci cînd subiectul tezei lor este „o zi din viața oamenilor de pe strada X”. Ei bine, trebuie spus, cu franchețe, preferința pentru „istoria românilor din Transilvania”, manifestată de mulți istorici de la noi, nu ascunde, adeseori, decît comoditatea presupusă de un asemenea subiect, fiind destui istorici care se ocupă de „istoria Transilvaniei”, dar nu cunosc limba maghiară sau germană. Plecînd de la această situație, se construiesc proiecte de cercetare, direcții de învățămînt, studii și sinteze, care nu fac decît să întrețină, potrivit regulilor unui cerc vicios, preferința pentru o istorie fragmentară.

Desigur, observația de mai sus nu minimalizează rolul motivațiilor ideologice. Există și istorici care cunosc toate limbile Transilvaniei, dar, cum s-ar spune, „degeaba”, deoarece sînt incapabili să părăsească perspectiva etnocentrică și naționalistă, între ale cărei orizonturi „s-au născut”, în sens intelectual. De altfel, importanța pe care o joacă tradițiile istoriografice, „deprinderile” și automatismele care li se transmit istoricilor de către școala pe care o urmează, de către cărțile pe care le citesc, de către maeștrii care îi îndrumă nu a fost niciodată suficient subliniată. Să dau un singur exemplu, oarecare, dar lămuritor, cred, pentru subiectul acestei anchete. Orice istoric sau simplu observator străin, care privește din afară poziția istoricilor români și maghiari într-o problemă cum este cea a continuității românilor în Transilvania (un subiect despre care izvoarele istorice ne spun mai puține lucruri, ceea ce duce, în mod firesc, la apariția unor controverse științifice), nu poate decît să se crucească. Nu există, astăzi, din cîte știu, nici un specialist român care să nu afirme c㠄românii au fost în Transilvania” și nici un specialist maghiar care să nu fie convins c㠄românii nu au fost în Transilvania”, în nu mai știu care secol obscur, de parcă regulile argumentației istorice s-ar distribui după criterii etnice. Nu găsești, oricît ai căuta, un singur „rătăcit”, un „căzut în eroare”, un istoric, chiar mai incompetent de felul lui, care, român fiind, să creadă că străbunii lui din secolul al IX-lea erau ceva mai rari prin pădurile Carpaților, sau, maghiar fiind, să se lase totuși convins de tomurile pline de dovezi și argumente semnate de colegii săi români. Oricît㠄lipsă de competenț㔠și oricît㠄eroare” s-ar putea adăposti și în creierii unui istoric, la fel ca în aceia ai oricărui om normal, el nu va săvîrși nicicînd o asemenea greșeală impardonabilă. De ce acest lucru? Oare numai datorită presiunii ideologiei naționaliste, datorită temerii de a nu fi considerat „trădător” de către ai săi, datorită credinței că hotarele mai sînt încă primejduite sau ar putea fi modificate prin forța argumentelor istorice din cărți? Nu prea mai este cazul, astăzi. Majoritatea istoricilor români sau maghiari contemporani sînt specialiști „normali”, motivați de interese și curiozități științifice, disciplinați de rigorile specifice meseriei pe care o practică. Or, în aceste condiții, persistența lor în tranșeele săpate cîndva de istoriografia militantă a secolului al XIX-lea nu se poate explica decît prin inerția extraordinară, despre care vorbeam, a tradițiilor istoriografice „naționale”. „Cărțile se fac din cărți”, cum se spune, iar învățăceii scapă cu greu din plasa argumentelor uneori strălucit formulate de către maeștrii la școala cărora s-au format.

Cînd vor exista istorici români (să zicem, mai puțin învățați) care își vor căuta strămoșii pe plaiurile Balcanilor, precum și istorici maghiari (tot așa, mai naivi și slab informați) care să îi contrazică, atunci vom avea, probabil, o istorie comună a Transilvaniei și la noi acasă, și nu doar în istoriografia germană sau americană. Pînă atunci însă, va trebui să mai curgă multă apă pe Dunărea care îi desparte, în mod irevocabil, pe înțelepții acestor două triburi ciudate, aruncîndu-i pe unii în „nordul”, iar pe alții în „sudul” patriilor lor imaginare.

1965, Arad; UBB, Facultatea de Istorie și Filosofie, conferențiar; Românii văzuți de maghiari, Cluj, 1998 (în colaborare cu Melinda Mitu).


2001.01.14.

articolul în format *.pdf