Ovidiu PECICAN
A înțelege a devenit crucial, și nu a demonstra
Ancheta Provinciei 
1. Mărturisesc că atunci cînd am conceput, împreună cu Molnár Gusztáv, cele trei întrebări ale chestionarului de față am simțit că, formulîndu-le, încercam să ajung la colegii mei de meserie ale căror preocupări – mult mai ample ori, dimpotrivă, mai circumscrise – îi făceau să treacă indiferenți (ori chiar ostili) față de această prioritate. Chestiunea, detaliată în trei părți autonome, este una singură. Am formulat-o în forma cea mai neprovocatoare cu putință nu din pricina unei neîndemînări jurnalistice, cît pentru a nu inflama un subiect care pentru mulți colegi părea să fie... tabu.

Ca și în cazul psihanalizei însă, unde viitorul expert este și primul ins supus analizei, onest este ca întîiul care răspunde întrebărilor proprii să fie cel care a formulat întrebarea. Voi spune prin urmare că doresc, într-adevăr, o asemenea istorie totalizantă, globală, adăugînd imediat că o văd adițională celorlalte versiuni (germană, maghiară, română, evreiască etc.). Nu se pune, cred, problema unei dizlocări, ci a unei completări a reprezentărilor istoriografice despre trecut cu încă o direcție. Folosul ei ar fi imediat sesizabil, devenind vizibile imediat raporturile sociale, politice, etnice, culturale, de mentalitate între diversele comunități umane care au alcătuit, de la o perioadă la alta, populația Transilvaniei.

Un alt profit – pe care nu vreau să îl trec cu vederea – ar fi că un astfel de proiect ar furniza date și interpretări utile și redimensionării fiecăreia dintre versiunile focalizate etnic. S-ar înlătura astfel erorile de perspectivă și s-ar îngusta șansele ca versiunile manipulate ideologic să aibă credibilitate în ochii cititorului mai puțin avizat.

2. Nu este strict necesar – deși ar fi un frumos gest de solidaritate intelectual㠖 ca, pentru a scrie o astfel de istorie comună întregii populații ardelenești, să se alcătuiască echipe de experți recrutați din rîndul celor trei etnii proeminente în trecut (români, maghiari, germani). La urma urmei, o echipă de istorici români – sau evrei, sau maghiari etc. – cu un program onest asumat și nuanțat formulat în principalele lui compartimente, ar putea da o sinteză valoroasă de istorie a Transilvaniei chiar și fără a apela la alibiul – „corect politic” – al includerii de reprezentanți ai alterității în echipă.

Nu cred că este obligatoriu, într-o etapă cînd încă nu s-au eliminat suspiciunile reciproce, să se apeleze la echipele mixte. Pe de altă parte, țin să menționez explicit că o asemenea echipă mi s-ar părea o realizare în sine, satisfăcînd exigențele minimale ale așezării pe noi baze a încrederii reciproce și, la urma urmei, ale conviețuirii.

Revenind însă la ipoteza istoriei „transetnice” scrisă de o echipă monocromă, esențial este cred ca viziunea acesteia să fie una vădind respect și interes real față de aporturile tuturor comunităților ardelenești care au asigurat dezvoltarea vieții din provincie de-a lungul timpului. Aici este de văzut cum stăm cu adevărat, fiindcă altminteri s-au mai văzut versiuni naționaliste girate și de cîte un component minoritar al colectivului redac țional...

În cazul unei asemenea opțiuni, personal aș apela, în orice caz, măcar în stadiul în care lucrarea ar fi gata într-o primă versiune, la lectura avizată a cîtorva colegi de altă etnie, experți în problematica investigată.

Aș sublinia și faptul că, pentru a da la iveală o asemenea versiune nu mi se pare esențial ca autorii să cunoască în detaliu fiecare epocă și fiecare dintre variantele „etnic” configurate despre acele epoci. Atunci cînd scriem sinteze nu cred că este datoria noastră să investigăm, la rîndu-ne, punct cu punct, măruntaiele unui moment istoric. Abilitățile care se cer în acest caz îmi apar ca fiind de altă natură, și anume: se cere cuprins cu privirea orizontul pe cît posibil întreg al studiilor publicate pînă în acel moment. Se mai dovedește util apoi un simț al proporțiilor (pentru a nu umfla un element sau altul al trecutului în detrimentul celorlalte), deci abilități de constructor. În fine, este nevoie de o excelentă capacitate de sinteză, prin eliminarea detaliilor nesemnificative și includerea esențialului în vederea accederii la o viziune echilibrată, în care cititorii diverselor comunități istorice transilvane să se recunoască. Aici este pariul și nu multă lume ar fi în stare să îl împlinească.

3. Problemele care au implicat contactele interetnice obligă la verificarea percepțiilor proprii conform unui celebru adagiu latin: audiatur et altera pars. Prin urmare, chestiunile legate de viața economică și socială, de raporturile politice nu au cum să fie omise dintr-o asemenea abordare. Dar nici măcar cele ținînd de cultura fiecărui grup etnic nu sînt scutite de aceasta. Un singur exemplu: cum poți înțelege arhitectura bisericilor românești de lemn din Transilvania, ortodoxe fără a fi bizantine? Dar a celor de piatră, tot românești și tot ortodoxe, deși baroce ca formă, din secolele XVIII-XIX? Inutil să mai atrag atenția asupra contaminărilor reciproce în domeniul portului popular, a liniilor melodice folclorice și a mișcărilor dansului tradițional.

Pe scurt, foarte puține lucruri din trecutul propriu pot fi înțelese fără a apela la trecutul celorlalți. Rezultă de aici că a înțelege a devenit crucial, și nu a demonstra.

1959, Arad; UBB, Facultatea de Studii Europene, Cluj, conferențiar; Razzar (în colaborare cu Alexandru Pecican), București, 1998; Lumea lui Simion Dascălul, Cluj, 1998.


2001.01.14.

articolul în format *.pdf