Ovidiu PECICAN
Încă cineva: româno-maghiarii și maghiaro-românii
Forum 
Articolul domnului Borbély Zsolt Attila, Ansamblul maghiarimii și transilvanitatea (Provincia, nr. 8), atent la aritmetica relațiilor maghiaro-române dintr-o perspectivă onest asumată ca pur maghiară, mă face să înțeleg, prin unele dintre implicațiile sale, cît sîntem de nedrepți cu toții. Pe tabla noastră de șah încap numai piesele albe și piesele negre. Dar cu combinațiile de negru și alb ce este de făcut? Statisticile statelor naționale împiedică reținerea unor astfel de nuanțe. În zilele lor bune, aceste statistici sînt chiar creatoare. Și astfel te poți trezi că bunica Ileana apărea în certificatul de naștere de pe vremea kaiserului drept Ilona, că un maghiar împătimit se numește, să zicem, Radu Ionescu, ori, invers – fiindcă a apărut pe teren și inversul, vai! – domnul Forro Iuliu, adică Gyula, etalează veleități de patriot român mai eroic decît „românii-pur-și-simplu”. Cine vorbește despre amicii noștri „jumi-juma”, „fele-fele”? Cel mai adeseori nici chiar ei. Cineva prudent din anturajul lor a avut deja grijă să-i sfătuiască: e mai prudent să-ți ții gura, zi că ești român ori zi că ești maghiar, ce minciună poate fi în asta?!

Domnul Borbély, autorul unui text altminteri cumpănit și echilibrat, etalează o logică bizară. După domnia sa, dacă vrei să ai actori transetnici, mai întîi trebuie să-i naționalizezi cu tot din adinsul: „… în sînul maghiarimii transilvănene, ideea transilvanității și-au asumat-o în arena politică tocmai aceia care sînt adepți ai construcției ansamblului maghiarimii”. Conform aceleiași logici, domnul episcop Tőkés László ar fi reprezentativ pentru această tendință, și nu altcineva. Dacă, deci, interesul pentru ansamblul maghiarimii – este vorba de comunitatea maghiarilor de pe mapamond – este punctul obligatoriu de trecere pentru orice adept al transilvanismului (înțeles, acesta, ca dorință de gestionare mai largă a propriilor probleme de către ardeleni), atunci se înțelege că orice maghiar, fie transilvanist, fie maghiar dornic doar de integrarea în marea comunitate a maghiarilor, tot acolo va poposi la urmă. La fel, orice ins născut dintr-un părinte maghiar și altul de altă etnie, prin partea de identitate maghiară asumată va ajunge să se resoarbă în marele rezervor al maghiarimii, dacă năzuința sa are drept țintă orizontul ardelenismului. Se înțelege că, așa stînd lucrurile, pentru domnul Borbély nu există decît „ei” și „noi”. Cineva cu părinți de etnii diferite va fi, nimic mai mult, decît maghiar sau altceva (german, român, sîrb etc.).

Printr-o asemenea lectură a transilvanismului, domnul Borbély nu îngustează enorm doar lectura acestei – cum să-i spun?! – propuneri teoretice, dar conturează totodată și un model al apartenenței la maghiarime uluitor de rigid și exclusivist. Fiindcă, de-acum este clar: transilvanist, netransilvanist, orice maghiar va fi recunoscut ca atare – de către autorul articolului la care mă refer – doar dacă va urma setul de valori al „adepților construcției ansamblului maghiarimii” (citez din domnul Borbély), adică al Grupului pentru Reformă din U.D.M.R.

Mărturisesc că nu știu mai nimic despre acest grup. Toate cunoștințele mele despre el se reduc la cele comunicate de chiar domnul Borbély în acest articol. Dacă este să iau în serios ceea ce mi se spune aici – și nu am motive să nu o fac –, atunci trebuie să înțeleg că reforma dorită de acest grup este una conservatoare și tradiționalistă, în sensul replierii într-un naționalism de secol XIX, restrictiv și prudent în fața alterității etnice (ca să nu zic mai mult). Pe de altă parte, el este radical în opțiunea sa, din cîte îmi amintesc despre pozițiile episcopului Tőkes.

Prin aceasta – rog să fiu grabnic corectat dacă mă înșel –, mergînd puțin mai departe și căutînd să văd modelul astfel conturat undeva în trecutul aureolat al maghiarilor (însă bineînțeles că și românii au unul la fel!), constat că domnii Tőkes, Borbély și, probabil, adepții aceleiași direcții politice, civice și naționale sînt mai maghiari decît înșiși regii arpadieni, care, de bine de rău, au îngăduit pecenegilor și cumanilor să se așeze pe pămînturile lor. Ba chiar mai mult: i-au colonizat pe secui și pe sași, înzestrîndu-i cu pămînt și acordîndu-le privilegii. Și, conform unei binecunoscute teorii, îndelung contestate de majoritatea istoricilor români, i-au așezat în Regatul Maghiar și pe păstorii români de la sudul Dunării, conduși de cnezii lor către nord. Unii dintre aceștia – pecenegi, cumani, secui – au devenit în modernitate parte a națiunii maghiare. Alții (sașii, românii), nu! Dar, cel puțin în Evul Mediu – epocă trecînd drept una de relativ întuneric și barbarie față de lumea care urma să se nască odată cu umanismul, Reforma și marile descoperiri –, maghiarimea nu s-a conceput pe sine cu aceeași... fermitate, lipsă de suplețe ori ce va mai fi fiind, ca în interiorul nucleului dur al Grupării pentru Reformă din U.D.M.R.

N-aș fi scris, ca român, aceste rînduri dacă gîndul meu n-ar fi zburat către o întîmplare trăită în această vară. Invitat de cîțiva dintre studenții mei la tabăra de la Bálványos, în stațiunea Tușnad, să organizez un workshop pe tema minorităților și a integrării europene am ajuns să cunosc și alți tineri prezenți acolo, în acea zi. Printre ei s-a numărat și un tînăr absolvent al medicinei, venit parcă din capitală, care a mărturisit că el a sosit acolo pentru a se odihni de dilemele identitare care îl frămîntau. Părinții lui erau, unul român, celălalt maghiar, și la oricare dintre rudele sale mergea, la un moment dat cineva spunea ceva jignitor despre „cealalt㔠etnie. Am înțeles atunci, ca într-o străfulgerare, cît de greu respirabil putea să i se pară colegului meu pînă și aerul din familia lui scindată între două limbi și două culturi (una majoritară, alta minoritară). El nu ne pomenea, nouă, celor de față, despre disprețul unor străini față de jumătate din moștenirea genetică și culturală pe care o poseda. Era vorba chiar de cei dragi, apropiați, rudele sale de sînge.

Iată de ce cred că, negociind sagace, cu floricele retorice și subtilități logice, soluții pentru un viitor comun, nici românii, nici maghiarii nu s-ar cuveni să uite că printre noi mai există întotdeauna cineva, mai minoritar decît minoritarii „oficiali”, mai vulnerabil și mai timid.

1959, Arad; UBB, Facultatea de Studii Europene, Cluj, conferențiar; Razzar (în colaborare cu Alexandru Pecican), București, 1998; Lumea lui Simion Dascălul, Cluj, 1998.


2001.01.14.

articolul în format *.pdf