SZOKOLY Elek
Polemici și pseudo-polemici provinciale. Post-scriptum
Forum 
Repetatele referiri nominale (de peste zece ori într-un text de două pagini) (1) la adresa mea ar trebui poate să mă flateze. În același timp, preocuparea față de umila mea persoană, mai degrabă decît față de opiniile exprimate în articolul la care se referă, ar trebui să facă inutilă orice replică din partea mea. Nevoia nuanțării, aprofundării, clarificării unor idei aflate în joc mă obligă însă să revin cu precizări.

Pentru a veni în ajutorul cititorului aș dori să reamintesc că articolul pseudo-polemic (2) (textul abordase doar colateral problemele ridicate de Ovidiu Pecican (3), unele din aprecierile articolului fiind însușite în mod „ilicit” de domnia sa) al subsemnatului se referea, în ce privește dezbaterea de față, la două chestiuni, legate în subteran, într-una singură: contestarea legitimității/necesității unui partid transetnic regional (transilvan), pe de o parte, și tentativa pulverizării obiectului unui astfel de partid (mișcări) prin sublinierea excesivă a diversității subregionale (de altfel, reale, după cum observasem eu însumi) în detrimentul celui mai mic numitor comun care ar putea legitima demersul de mai sus, pe de alta.

Termenul pseudo- își mai află explicația și în regretul față de lectura probabil neatentă a preopinentului meu datorită căreia domnia sa s-a simțit dator să aplice inutile șarjări colaterale. Majoritatea acestora le-am ignorat. Dacă ar fi fost mai atent, ar fi putut observa că articolul meu nu analiza de fapt chestiunea partidului regional în sine, ci „o anume flexibilitate în citarea/interpretarea unor texte” referitoare la acest subiect, respectiv reacția nu lipsită de semnificație a unor personalități față de însăși ideea unui partid regional. Ceea ce este totuși altceva. Ironia pseudo-polemicii noastre constă poate tocmai în faptul că, întîmplător (sau nu?), mă văd mai degrabă alături de domnia sa ca adept „înrăit” al mișcărilor civice, decît înregimentat în activul vreunui partid, fie el și regional sau transetnic. Mă feresc, ce-i drept, de „apologia” unor mișcări cum ar fi Alianța Civică (ca și a liderilor lor), în care investisem eu însumi multă energie și speranțe în perioada sa romantică, dar de ale cărei limite democratice și viraje duplicitare a trebuit să devin repede conștient. După cum a trebuit să devin conștient de faptul că, în ciuda civismului meu angajat (subliniat în mod prea puțin elegant de preopinentul meu) rezultate palpabile într-o democrație parlamentară nu se pot obține decît printr-o activitate politică propriu-zisă, deci de partid, ca în toată lumea democratică consolidată, activismul civic, oricît de onorabil și lăudabil, fiind doar un aliat util și necesar, nu și suficient în sine. Ca atare, voi susține fără teamă orice inițiativă onestă și sinceră în acest sens, chiar dacă mă voi abține să mă implic – poate dintr-o eroare irațională, cine știe? – în mod nemijlocit. Mă alătur deci fără rezerve cuvintelor uneia dintre personalitățile fondatoare ale Alianței Civice, ea însăși angajată politic într-o perioadă încă plină de iluzii eurofile: „Ar fi poate momentul să reflectăm împreună, colegii noștri din societatea civilă, dacă și în ce măsura a fost benefic ca forțele cele mai reformatoare ale societății să se lase de bunăvoie excluse din mecanismele deciziei, în speranța că societatea civilă va putea exercita o presiune suficient de mare asupra societății politice. Deocamdată, este clar că am ales o strategie de prea lungă durată. Poate ar fi timpul să reflectăm la posibilitatea de a nuanța această strategie și de a o dubla cu acțiunea politică. Nu e adevărat că puterea poate fi schimbată fără putere.” (4)

În privința celeilalte chestiuni controversate (a tentativei de atomizare teoretică a Provinciei noastre natale), dincolo de argumentarea superficială (cum ar fi invocarea rezultatelor alegerilor locale din diferite orașe ardelene!) în analiza căreia nu doresc să mă afund acum, domnia sa pronunță o frază cu care nu pot decît să fiu pe deplin de acord: „Este limpede că greșește oricine vede o Transilvanie monolitică și unicoloră, la fel ca și cel care desființează identitatea istorică a Transilvaniei în numele unei atomizări.” (5) (subl.n.) Este tocmai ceea ce am încercat să demonstrez în articolul în cauză (chiar dacă am reușit să trezesc, din păcate, mai multe sensibilități – pentru care datorez scuze – decît raționamente). Dacă mesajul articolului anterior al partenerului meu de discuții ar fi fost cel de mai sus, polemica noastră ar fi fost lipsită de obiect. Cum va reuși însă domnia sa să împace aserțiunea din fraza de mai sus cu mesajul indubitabil opus, exprimat în articolul anterior, constituie dilema pe care va trebui s-o rezolve singur. Mie nu-mi rămîne decît să fac trimitere la citirea/recitirea articolelor în cauză și să mă bizui pe inteligența critică și obiectivitatea cititorului.

Lectura neatentă și citarea aproximativă se răzbună însă din plin în privința confuziei (?) introduse de autorul cugetărilor de mai sus dintre noțiunea de „țar㔠și „stat”. Să nu știe preopinentul meu care este diferența dintre cele două noțiuni? Statul național unitar, citat de mine și sacralizat de domnia sa, să fie tot una cu țara în care trăiește/trăim – indiferent cum s-ar fi numit de-a lungul timpurilor – de aproape un mileniu? Nu mă îndoiesc că domnia sa știe foarte bine acest lucru, după cum cunoaște exact și sensul ghilimelelor (semnelor citării) într-un text, deși se folosește de acestea în mod eronat pînă și în „probarea sacrilegiului” săvîrșit de subsemnatul. Și chiar dacă metafora plastică („vaca sfîntă”) care putea stîrni unora o revoltă patriotică vecină cu delațiunea, recunosc, nu-mi aparține (după cum nici „zeflemeaua” asociată), sînt dator să mi-o asum chiar și în eventualitatea amenințării unor acte inchizitoriale. (6)

Sacralizările, de orice fel, or fi avînd rostul lor mai ales în spațiile în care nu pătrunde rațiunea. Mă îndoiesc totuși, că Provincia ar trebui să fie templul adecvat unor astfel de mistici politice. „Fervoarea cvasi-religioas㔠nu constituie doar un act mistic/mitic coborît într-un spațiu laic prin excelență. Constituie din păcate și o frînă păguboasă a schimbării mentalităților și modelelor ruraliste incompatibile cu modernitatea, „individualismul burghez și raționalitatea carteziană”. Poate că ar fi timpul ca barem în secolul XXI să depășim în mod conștient aceste ambiguități intelectuale. Or, reproșurile (să nu spun: înfierarea) la adresa gesturilor desacralizatoare nu fac decît să întărească acea logică tribală a majorității pe care o semnalează cu multă acuratețe Ovidiu Pecican însuși (7). La tentațiile sale „cvasi-religioase” nu pot să răspund mai bine decît citînd-o pe Antonela Capelle-Pogăcean din același număr al Provinciei care observă cu precizie chirurgicală c㠄insuficiența travaliului critic asupra trecutului național trimite la un fenomen mai general, și anume la rezistența la desacralizarea tradițiilor naționale romantice, în speță a tradiției stato-naționale unitare. Ne aflăm azi într-o situație oarecum paradoxală. Fidelitatea vis-

2001.01.14.

articolul în format *.pdf