MOLNÁR Gusztáv
Noi, ardelenii …
 
Provincia, care intră în al doilea an de apariție și începînd cu acest număr iese pe piață ca o publicație independentă, și-a îndeplinit cel mai important scop, anunțat în articolul program din aprilie, anul trecut: a dovedit că în spațiul public din Transilvania și Banat se poate crea un forum comun, în care intelectualii români, maghiari și germani care consideră transilvanitatea drept un element important – dar nu exclusiv – a identității lor, interpretînd în mod asemănător cele mai importante concepte și categorii, pot să întrețină un dialog rațional și util.

Ce vrea și încotro se îndreaptă Provincia?
Într-un anumit sens am reușit să facem ca Transilvania să devină un centru: cadrul acelor dezbateri privind viața publică în care dimensiunea națională nu o raportăm la un fel de universalitate abstractă, ci încercăm să o interpretăm și – dacă trebuie – s-o depășim, îndreptîndu-ne privirea spre „celălalt”, care trăiește alături de noi. În asta constă plusul, sau, dacă vreți, excepția ardeleană. Identitate națională are toată lumea, și fiecare om este nevoit să se confrunte într-un fel cu universalitatea. Acolo, însă, unde vecinul tău e „celălalt”, unde – așa cum scrie Eginald Schlattner în eseul său din Provincia – „străinul” este aproapele tău, acolo începe Transilvania.

Cutezanța Provinciei, caracterul ei „destructiv” și „premodern” constă în faptul că încearcă să exprime sau să explice singularitatea transilvană nu prin „spiritul locului” sau vreun fel de mistică regională, ci aplicînd limbajul european al discursului post-național ca mijloc firesc al comunicării regionale.
Cînd Harald Roth, care activează la Heidelberg dar este originar din Transilvania, și-a ținut la Cluj conferința intitulată Despre utopia unei istoriografii a Transilvaniei – pe care am ales-o drept introducere la grupajul nostru privind istoria Transilvaniei – încă nu știa, nu putea să știe, de Provincia. Modul lui de gîndire, perspectiva sa general-transilvană și europeană, punînd sub semnul întrebării „ordinea de valori” etnică și națională, este totuși „provincial㔠în cea mai deplină măsură posibilă. Ceea ce dovedește în orice caz că este aici ceva ce nu trebuie supradimensionat, dar a nu pune temelie pe acest ceva ar fi o greșeală.

În timp ce Roth – pe deplin justificat – respinge folosirea persoanei întîia plural în discursul referitor la istorie („noi, maghiarii”, „noi, românii”, „noi, germanii” nu am fost aici nici cu o mie, nici cu o sută de ani în urmă), în mod paradoxal exprimă felul în care „noi, ardelenii” gîndim azi.

Provincia este forumul acestei transilvanități ancorate în prezent și orientate spre viitor. Cine a urmărit cu atenție numerele noastre de pînă acum, a putut să constate că în mai puțin de un an caracterul diferențelor dintre „provinciali” a trecut printr-o schimbare fundamentală. În septembrie anul trecut, Marius Cosmeanu mai avea fără îndoială dreptate distingînd între transilvanismul maghiar și cel românesc, între „maghiarii” care tratau problema transilvană (și) în termeni politologici, și „românii” care se mărgineau mai curînd doar la aluzii. Azi situația e schimbată: deosebirile s-au menținut, dar liniile de demarcație nu au caracter etnic.

În ultimele noastre numere mai mulți colaboratori și-au exprimat opinia în legătură cu rațiunea de a exista a unui partid regional organizat pe bază transetnică. Între noi nu există controverse în ce privește nevoia necondiționată de a ne ocupa de această problemă, care devine acută în situația politică de după alegerile din noiembrie. Acest fapt rezultă și din dezbaterea Asociației Provincia din 2 decembrie, al cărei text poate fi citit în acest număr, după cum este evident și că Provincia este forumul dezbaterii acestei probleme și nu al unui – potențial – partid politic. Merită însă atenție, nu esența argumentelor pro și contra, ci faptul că inițiativa unei „construcții politice alternative” (Daniel Vighi), care vrea să valorifice și politic identitatea și alteritatea regională a Transilvaniei și Banatului, este considerată ca fiind legitimă nu numai de Bakk Miklós, Kolumbán Gábor, sau autorul acestor rînduri, ci și de Traian Ștef, Daniel Vighi, Caius Dobrescu, Marius Cosmeanu și Antonela Capelle-Pogăcean. Cei menționați nu sînt „militanți” ai „cauzei”, după cum foarte corect a arătat Traian Ștef în numărul din decembrie al Provinciei, și nici nu îi caracterizează vreun fel de exclusivism transilvan. „Devoluția – scrie Caius Dobrescu în același număr – prezintă avantaje importante nu doar pentru Transilvania, ci pentru România în ansamblu”. Ei consideră pur și simplu că a sosit timpul gîndirii publice în legătură cu un asemenea partid și cu oportunitatea politică a strategiei descentralizării, pe care aceasta o reprezintă.

Firește, nu toți cei din ograda Provinciei cred că este nevoie de un partid regional alcătuit pe baze transetnice. După părerea lui Ovidiu Pecican, de exemplu, în viața politică din România, „dominată de interesele politicianiste și de cîrdășie”, un asemenea partid „s-ar compromite din primele cinci minute”. (Partid transetnic sau forum civic?, Provincia, octombrie 2000.) Prin urmare, este mai bine să rămînem în cadrele societății civile, ale „unui for de discuții multicultural”, care intră în arena faptelor prin inițiative civice, clar delimitate de politică. Un alt argument al lui Pecican este de ordin istorico-sociologic: el consideră că viața socială a marii majorități a comunității românești continuă să fie „profund ancorat în logica și ritualurile de clan ancestral”, fenomen „ce poate fi regăsit și în Balcani.” România „atît de unitară în străfunduri” este un dat fundamental față de care „contactele vestului românesc cu Europa Centrală și Occidentală”, înlesnite de anumite „circumstanțe istorice”, „privite în durata lungă apar ca efemere”. În consecință, nu are sens să medităm asupra unei strategii speciale privind Transilvania; dacă nu vrem ca trecutul să înghită viitorului, trebuie să ne străduim pentru ca „spiritul individualist liberal, democrat să se consolideze în arena public㔠din toată România.

Povara trecutului
Nu sînt de acord cu acest profund pesimism istoric și politic, care, începînd cu Traian Vuia, care se jeluiește pentru Ardealul aflat la discreția politicii regățene, și pînă la Al. Cistelecan, care în memorabilul său eseu constata ratarea rolului cultural visat al Transilvaniei, este atît de caracteristic intelectualilor români din Transilvania. Desigur, unii pot să creadă că e ca și cum aș spune: „nu sînt de acord cu acest munte”. Mă întreb, totuși, cum se face că românii din Transilvania au devenit, în mod ciudat, atît de melancolici tocmai după îndeplinirea celui mai fierbinte vis național al lor, care a fost unirea? În Monarhia Austro-Ungară au fost cît se poate de activi, iar dacă Budapesta s-a comportat față de ei în mod stupid și arogant ei s-au lansat cu și mai mare elan în lupta pentru drepturile lor naționale.

Dar, de fapt, cum ar fi putut să lupte pentru drepturile lor naționale în România Mare, „statul național unitar și indivizibil”? Neajunsul nu a fost lipsa de înțelegere și agresivitatea Bucureștiului. Și Ungaria dinainte de 1918 a fost impasibilă și neînțelegătoare, dar asta nu a frînat elanul românilor transilvăneni, fiind că în spatele Ungariei centraliste se afla Austria, cu un regim juridic mai dezvoltat și mai flexibil pe care se puteau baza; și românii – după cum a constatat Cioran în convorbirile sale cu François Fejtő – pînă în ajunul războiului mondial și-au legat speranțe de această alternativă.

Au avut toate motivele, căci la Dieta din 1863-64 de la Sibiu, cel puțin pentru un moment istoric, au avut ocazia să constate că Imperiul Habsburgic reformat este capabil de ceea ce pseudo-imperiul maghiar de după compromisul din 1867 nu a fost și nu putea să fie capabil: anume de a include pe românii din Transilvania, ca o națiune civică de rang egal cu celelalte națiuni, în comunitatea cetățenilor Transilvaniei. În plan constituțional, între anii 1860-1867 Austria a făcut primii pași în sensul ca autonomiile de drept public și cadrele premoderne ale subsidiarității să fie transformate în conformitate cu cerințele dreptului civil modern pe întregul teritoriu al imperiului, deci și în Ungaria istorică. Această încercare – ca și mai vechiul program de reformă al lui Iosif al II-lea – a eșuat din cauza rezistenței Ungariei.

Istoriografia și opinia publică maghiară atribuie, în general, această dură obstrucție și succesul ei forței unei „rezistențe naționale”. Or, nu despre asta, sau mai exact, nu numai despre asta a fost vorba, ci înainte de toate despre diferențele structurale dintre teritoriile maghiare din Cislaithania (în accepțiune tipologică: de la periferia Europei) și cele austriece de dincolo de Laitha (în sens istoric și tipologic ținînd de Europa carolingiană). Incompatibilitatea acestora nu a fost însă deplină: dintre țările aparținătoare coroanei Sfîntului Ștefan (Croația, Transilvania și Ungaria în sens restrîns) numai dreptul public al acesteia din urmă era radical opus dreptului public austriac. Croația și Transilvania aveau autonomie privind dreptul public și era cît se poate de firesc ca populația lor non-maghiară să se folosească de posibilitățile oferite de reforma imperială dirijată de la Viena.

Ungaria medievală a „introdus” în Europa structura ei unitară, care nu era de tip apusean și tocmai de aceea în vremea „armonizării juridice”, la ordinea zilei în secolul al XIX-lea, nu și-a putut moderniza decît sistemul comitatelor, care poate fi considerat drept prefigurarea premodernă a „descentralizării administrației publice” de azi. Dar ca stat nu s-a constituit din „land”-uri, din „aglomerații de comitate” sau principate teritoriale (Marc Bloch) caracteristice spațiului carolingian, asemenea Austriei în sens restrîns, sau Cehiei și Moraviei.

Nu numai prin orizontul îngust și aroganța politicii maghiare, ci în primul rînd prin această diferență structurală se explică faptul că în timp ce în Transilvania, considerată ca o entitate autonomă a imperiului austriac, în 1863 s-a legiferat deplina egalitate a națiunii române și a limbii române, în Ungaria, și în 1917 politicienii maghiari mai vorbeau de „valahi” și de inviolabilitatea supremației maghiare. Chiar și unii dintre cei care luptaseră pentru o Ungarie independentă, democratică, împotriva Monarhiei „putrede”. Vertán Endre, de exemplu, ca reprezentant al lui Vázsonyi Vilmos, combatant de frunte pentru sufragiul universal, la o adunare populară de la Cluj, a respins argumentele conservatorilor care se temeau de „pericolul valah”, spunînd c㠄dacă ar veni un proiect de lege care ar primejdui supremația maghiarimii”, el ar fi primul care s-ar opune. De altfel – a adăugat el sigur de sine – „soarta Transilvaniei este hotărîtă de Parlamentul maghiar și, astfel, cei cîțiva deputați valahi care fac parte din el nu decid soarta Transilvaniei”. (Újság, Cluj, 1 octombrie 1917)

O ambivalență asemănătoare se poate observa și în comportamentul de după 1918 al elitei politice române din Transilvania, socializată în Ungaria – după cum a arătat deja, într-un alt context, Ágoston Vilmos, în importantul său eseu intitulat Dubla conștiință transilvăneană, apărut în primul număr al Provinciei. Acești politicieni au crezut orbește că după primele alegeri bazate pe sufragiul universal, „prima Constituantă a României întregite va încheia capitolul celor mai mult de 50 ani de viață politică orientală, deschizînd un nou capitol al vieții politice, acela al parlamentarismului occidental”. („O nouă eră”, Patria, 12 noiembrie 1919)

Din păcate, românii din Transilvania și-au imaginat această nouă orînduire politică la modul foarte „maghiar” și nicidecum occidental. Erau progresiști, desigur, fiindcă voiau ca nu Parlamentul să fie dependent de guvernele dintotdeauna, ci invers: guvernele de Parlamentul dintotdeauna. Au considerat, însă, că este cît se poate de firesc c㠄puterea statală în totalitatea sa trebuie să rămînă în serviciul simțirei și gîndirei române”. Principiul supremației române – așa cum am văzut și în cazul politicienilor maghiari „progresiști” – a fost în mod logic completat cu principiul unității „desăvîrșite și lipsite de orice particularism provincial”. În marele său discurs ținut la aniversarea „dezrobirii Ardealului”, Iuliu Maniu a spus: „Vrem unire nestrămutată și deplină cu Vechiul Regat. Dovadă că la Alba Iulia am voit aceasta e că n-am menținut nici un parlament, n-am rezervat nici un drept de legislație, ci am cerut ca în Constituanta din București să se hotărească noua Constituție a țărei”. (Patria, 5 noiembrie 1919)

După cum se știe, în cele din urmă Constituția a fost adoptată nu de Constituanta pe drept cuvînt cerută de Maniu, ci de Parlamentul aflat sub hegemonia Partidului Liberal. Dar nu aceasta a fost singura decepție a Partidului Național din Transilvania, mai apoi devenit Partidul Național Țărănist, care voia realizarea reformei radicale a regimului politic tradițional din România. Cînd Constantin Stere, reprezentantul aripii basarabene a partidului ajuns în sfîrșit la putere, în deplin acord cu Iuliu Maniu a elaborat în februarie 1929 proiectul de lege referitor la reorganizarea administrativă a țării, care, pentru a contrabalansa puterea excesivă a centrului, propunea introducerea unei noi unități administrative, provincia, opoziția condusă de liberali l-a acuzat îndată pe autorul proiectului de subminarea unității naționale a țării, de intenția josnică a „federalizării”. („Federalizarea”, văzută ca expresie de insultă, în slujba unor interese politice care pot fi bine conturate, nu este de dată recentă în România.) Regența amenințată de opoziție a intervenit îndată și, înainte ca legea să ajungă în fața Parlamentului, a castrat-o pur și simplu.

Văzînd că față de oligarhia de la București, care manipula sloganul unității naționale și statale, nu are nici o șansă în cadrul ordinii constituționale date, Maniu a formulat concepția monarhiei parlamentare bazate pe dualitatea „regele și națiunea”, care a devenit însă total lipsită de șanse o dată cu revenirea lui Carol al II-lea. Nae Ionescu a menționat cu siguranță de sine c㠄Regele și Națiunea nu sînt elemente de polarizare, ci una și aceeași realitate în două ipostaze: Regele este Națiunea!” (Cuvîntul, 1 februarie 1931) Iar cînd propriul lui guvern, caracterizat din păcate prin neputință, improvizații și clientelism (cît de mult ne amintește acesta de o altă guvernare!) a căzut, avertismentul politicianului de mare prestigiu încă nu mai avea nici credit, nici forță: „În fața regimului ce se pregătește, națiunea se va găsi azi tot atît de hotărîtă cum era atunci la Alba Iulia”. (Aici și-a adus dintr-o dată aminte de adevărata lui „națiune”, mai restrînsă.)

Nu mai avea credit și nici forță această amenințare și totuși nu i-a fost iertată. Este caracteristic pentru stilul veșnic tinerei prese bucureștene felul în care s-a putut scrie în 1931 despre Maniu: „Este evident că la toate aceste elucubrații s-ar putea răspunde cu un »pîrț« românesc!” (N. Davidescu, „D. Maniu întinerește la Cluj!”, Cuvîntul, 12 mai 1931)

„Mizeria statelor mici est-europene” (Bibó István), care a determinat și determină și azi întreaga istorie modernă atît a Ungariei cît și a României, ne oferă o învățătură foarte importantă și mai ales utilizabilă. Fără o încadrare activă în sistemul instituțional european, care din perioada carolingiană se comportă ca un organism istoric unitar, nu vom putea scăpa de propriul nostru trecut, care ne apasă ca o teribilă povară.

Panică și comoditate
Înainte de alegerile parlamentare europene care vor avea loc în 2004, Ungaria va intra probabil în Uniunea Europeană, iar România nu se știe deocamdată cînd. La început, panica provocată de prăpastia geopolitică ce părea să se adîncească între cele două țări i-a determinat pe politicienii P.D.S.R. cu minte mai ascuțită să lanseze scenarii diversioniste în legătură cu Transilvania. Cînd acești politicieni (în primul rînd Adrian Năstase, Ioan Mircea Pașcu și consilierii lor) au înțeles că cele mai importante foruri de decizie ale Occidentului, opinia publică din Ungaria și nu în ultimul rînd populația din Transilvania rămîn indiferente la aceste pronosticuri alarmiste iar Ungaria se îndepărtează tot mai mult, au hotărît să ia în serios armonizarea cu legislația europeană și să înceapă cu domeniile cele mai spectaculare, mai puțin costisitoare și rentabile din punct de vedere politic.

Așa se explică adoptarea fulgerătoare a legilor privind imobilele naționalizate și administrația publică locală. P.D.S.R. a trimis astfel nu numai un mesaj fără echivoc spre Occident și Ungaria, dar și-a asigurat și parteneriatul pe termen lung al U.D.M.R. Și de acesta va avea mare nevoie în timpul crizelor politice interne, care sînt de așteptat în viitor, fiindcă în orice moment s-ar putea întîmpla ca – din motive diferite, dar simultane – să se întoarcă împotriva lui nu numai P.R.M., ci și P.D. și P.N.L.

Partidelor politice din Ungaria nu le este caracteristică panica geopolitică, ci comoditatea geopolitică. Toată lumea e sigură că, după NATO, Ungaria va fi în scurt timp membră a Uniunii Europene, iar la 1-2 ani după aceea și a Eurozonei. Pentru elita politică și opinia publică pare a fi de la sine înțeles că nici sistemul ins ti tu țio nal al țării și nici premisele ideologice fundamentale nu trebuie să fie modificate. Stînga și dreapta deopotrivă sînt convinse că regiunile sînt bune pentru a pune mîna pe cît mai mulți bani de la Bruxelles, fără să fie transformate în unități dispunînd și de competențe legislative ale nivelului politic intermediar (meso-government), care ar trebui să ia locul județelor perimate.

Conservatorismul statului național – indiferent dacă baza sa de referință este națiunea istorică transfrontalieră, sau națiunea politică delimitată prin cetățenie – nu mai poate fi menținut mult timp în Europa unită. Întîmplător Ungaria are noroc acum, căci de acest fapt va deveni conștientă abia atunci cînd va fi în interiorul Uniunii Europene. Dar dacă ține la tradițiile ei centraliste, e absolut cert că se va trezi în aceeași situație periferică față de nucleul federal al Uniunii Europene, în care se afla în calitate de membră a Occidentului catolic față de Europa postcarolingiană și, ca parte a Imperiului Habsburgic, față de Austria. Desigur, în clubul arțăgoșilor și recalcitranților vor fi prezenți și cehii și polonezii, așa cum sînt deja unele țări din Europa nordică. Se pare că cei „o mie de ani”, de cînd așa-numita Europă de margine (Hajnal István) a aderat la Europa Occidentală nu au fost suficienți pentru încetarea diferențelor structurale care o despărțeau de zona-nucleu a Europei.

Situația României e mult mai complicată. Aici problema nu este ce fel de loc va ocupa ea în Uniunea Europeană, ci dacă va intra acolo într-un viitor previzibil. Tocmai de aceea, atunci cînd avîntul guvernului P.D.S.R. va fi inevitabil frînat de potențialul intern al țării și de atitudinea rezervată a Occidentului, care nu se grăbește cu oferta aderării la NATO și la Uniunea Europeană, nici cu investiții mari de capital, nu se știe în ce direcție se vor îndrepta lucrurile. Nu e deloc sigur că se va adeveri profeția lui Adrian Severin, anume că în 2001, din unificarea P.D.S.R. cu P.S.D.R. se va naște un partid „cu totul nou, care urmează modelul partidelor social-democrate din Uniunea Europeană”, deși partidul condus de Adrian Năstase a făcut, fără îndoială, primii pași în această direcție. Cu cît intenția se va dovedi mai durabilă și mai eficientă, cu atît sînt mai multe șanse ca pe partea opusă a paletei politice să se constituie un bloc al partidelor naționaliste, bănuitoare sau direct ostile față de Occident.

Rolul european
În mod vizibil Budapesta nu e conștientă că în noul imperiu european nu va putea juca încă o dată rolul bine exersat în Monarhie, torpilînd din interior reformele orientate spre federalism. Bucureștiul nu vede (de fapt, încă nici nu are cum să vadă) că îndeplinirea în viitor a condițiilor stabilite de Uniunea European㠖 care azi încă nu e așezată pe baze cu adevărat federale – nu va fi suficientă decît pentru a ajunge în pragul Uniunii propriu-zise. În această situație Transilvania poate juca un rol european cu totul particular. Dacă știe să se folosească de el.

Transilvania este una dintre macroregiunile României. Evident, integrarea ei în sens politic și juridic nu poate avea loc înainte de aderarea României, deși integrarea peste cîțiva ani a Ungariei în Uniunea Europeană îi va crea, fără îndoială, o situație nouă. Dar ceea ce din punct de vedere politic pare a fi azi o pers pec ti vă îndepărtată, ca platformă spirituală, ca obiectiv vizînd reforma radicală a culturii politice din România, se poate formula și asuma: Transilvania are șanse ca – la nevoie, înfruntînd chiar în același timp tradiția a două state naționale – să intre în Europa federală, cel puțin la nivelul discursului cultural și al vieții publice! Etapa de pregătire și inițiere nu va avea consecințe imediate, spectaculare, dar oferă în orice caz posibilitatea ca, în cadrele Europei vechi-noi, această regiune să se redescopere.

Conform cercetărilor care studiază procesele de lungă durată, două sute de ani înseamnă perioada minimală care poate determina din punct de vedere tipologic apartenența unui anumit spațiu. Dacă geograful francez Jaques Lévy are dreptate cînd afirmă că peste două sute de ani de stăpînire tătară, rusă și/sau turcă ajung ca să nimicească în spațiul afectat capacitatea pentru mutații creatoare (mutations génératrices), atunci teza este valabilă și invers: două sute de ani de tradiție imperială apuseană (de tip carolingian) trebuie să înlesnească crearea unor instituții compatibile cu starea de azi a „imperiului”.

Sub stăpînirea habsburgică, Transilvania a fost timp de peste două secole parte a unui imperiu, care prin structura sa uzată, premodernă, s-a apropiat totuși mai mult de Europa actuală postmodernă, sau, dacă vreți, postvestfalică, decît eroii de ieri, națiunile și statele naționale. Nu întîmplător scria Peter Flora în prefața selecției întocmite de el din cele mai importante texte ale lui Stein Rokkan, următoarele: „Europa luată ca un întreg are structura policefalică a Europei Centrale, de unde provin ideile federalismului și subsidiarității.” (1)

Simplul fapt că Transilvania a fost un ținut habsburgic, luat în sine, nu înseamnă nimic. Și Ungaria a fost la fel, tot atîta timp, dar „rezultatul” s-a manifestat doar prin întărirea exigenței primare a separării. Situația a fost similară în ce privește Ungaria și Croația, respectiv Ungaria și Transilvania. Dar atît Croația cît și Transilvania (cu excepția maghiarilor) s-au raportat cît se poate de pozitiv față de structurile imperiale austriece, și această raportare pozitivă, faptul că structurile respective le-au servit drept model la crearea instituțiilor speciale, cu expresia maximală a propriilor lor interese, reprezintă o tradiție pozitivă și tangibilă, care merită să fie luată în seamă.

Firește – are dreptate Harald Roth – în acel ținut nu am trăit „noi”. Dar nu este indiferent dacă avem pe ce să punem temelie, în cazul în care am simți eventual nevoia de a medita asupra necesității și a caracterului acelor instituții speciale, compatibile cu „imperiul” european de azi, în care își pot găsi expresia maximală propriile noastre interese.

Note
(1) State Formation, Nation-Building, and Mass Politics in Europe. The Theory of Stein Rokkam, based on his collected works, Ed. by Peter Flora, Oxford, 1999, p. 91.

1948, Sălard (jud. Bihor); Fundația Teleki László, Budapesta, cercetător științific gradul I; Problema transilvană, Iași, 1999.


Traducerea: Florica PERIAN
2001.01.14.

articolul în format *.pdf