ÁGOSTON Hugó
Bucureștiul ca provincie
 
Devine mai provincială o metropolă, dacă e locuită de o mulțime de naționalități? Mi-am pus această întrebare în cursul unei croaziere, în apropierea insulei Athos. Prietenul meu Kárász Miki (de fapt Nikos Karasz, ziarist grec) îmi spunea – stăteam de vorbă sub soarele arzător, în jurul vaporului nostru se zbenguiau delfini sprințari, era cîndva în 1993 – că la cumpăna secolului trăiau la Salonic, în prosperitate și pace, peste cincizeci de etnii. Vorbeam ungurește cu Miki, el a crescut la Budapesta, acolo a fost minoritar, dar acum trăia de o bună bucată de vreme în orașul menționat – undeva, așa îmi închipui, în cartierul comercial, în apropierea uriașei piețe de flori. Aici, pe Marea Egee, în aceleași coordonate, trebuie să fi navigat și eroii lui Homer, văzînd cam aceleași culori: albastru, verde și alb, toate într-o strălucire și infinitate nepămînteană, astfel încît omul are sentimentul că lumea, cu el însuți în ea, e atemporală. Ni se arată la orizont: acolo e insula, dincolo mănăstirile – pe lîngă cele grecești și locașurile rușilor, sîrbilor, românilor.

Cincizeci de etnii într-un oraș! De atunci, ori de cîte ori aud de conviețuirea mai multor popoare, renasc în mine, într-o sinestezie aproape palpabilă, senzorială, acele culori: într-o strălucire celestă, cu reflexe aurii, cerul albastru, marea albastră-verzuie, coasta verde a dealului – galbenă pe alocuri – și casele albe pe insula călugărilor. În același fel, un corn cu unt îmi evocă aproape totdeauna grădinița de acum cincizeci de ani unde, pentru grațiile unei fetițe pistruiate, cu ochii albaștri ca marea, pe nume Anneliese, învățam săsește și făceam legămînt pe viață s-o învăț limba maghiară.

În drum spre casă mă rătăcesc intenționat pe străzile din Sofia. Nu departe de centrul orașului găsesc fără greș cartierul de blocuri. Oameni cenușii, înghesuiți în cutii cenușii. Mă simt deja la București. Am ajuns repede acasă...
Cum a fost, oare, Bucureștiul, cînd încă nu existau aceste clădiri deplorabile? Cînd așezarea de pe malul Dîmboviței era, cel puțin din punctul de vedere al locuitorilor ei de multe etnii, ca și Thessaloniki, un creuzet prin balcanitatea sa. La ce au venit aici maghiarii noștri, în cursul anilor, deceniilor, veacurilor? Iar dacă asemenea reconstituire nu e posibilă, putem măcar să știm: cînd, cîți au fost/sîntem în București?

Niciodată nu a putut fi cel de-al doilea
Primul recensămînt s-a făcut în capitala Munteniei în 1810, din ordinul mitropolitului Ignatie. Potrivit datelor acestuia, în București erau atunci 7503 de case, cu 32.185 de locuitori. După cum citim în studiul lui Árvay Zsolt, referitor la evoluția numerică a populației maghiare din București, în același an și rușii, care au ținut sub ocupație orașul, au făcut un recensămînt, dar datele acestuia nu au fost publicate. Generalul Kiseleff, guvernatorul principatelor, în 1831, după pacea de la Adrianopol, care a pus capăt războiului ruso-turc, a ordonat un nou recensămînt. Conform datelor acestuia, Bucureștiul avea atunci 70.000 de locuitori, dintre care 1226 „austrieci” și aproximativ 12.000 de locuitori „vremelnici”. Potrivit acestor date, efectivul de atunci al maghiarimii din București poate fi evaluat la circa 3-4000 de suflete. Valurile de refugiați de după înfrîngerea revoluției și epoca Bach au făcut să crească efectivul maghiarimii din București. Conform datelor recensămîntului efectuat în decembrie 1899, în Vechiul Regat au fost ținuți în evidență 5.912.000 de locuitori, iar în capitala București 282.000. La acea dată numărul maghiarilor s-a apreciat a fi de 20.000. Următorul recensămînt a avut loc abia în 1930, atunci apare prima cifră oficială privind numărul locuitorilor maghiari din capitală: 24.052. Prin reprezentanții săi, Partidul Maghiarilor din România a protestat în Parlament împotriva abuzurilor constatate în cursul recensămîntului dar, potrivit autorului semnatar al studiului menționat, numărul populației de atunci în nici un caz nu poate fi evaluat la mai mult de 35.000. În timpul războiului mondial, numărul maghiarilor din București a scăzut vertiginos, iar mai apoi treptat. Așadar este absurdă afirmația că, după Budapesta, Bucureștiul ar fi (fost) cel mai mare oraș maghiar. Fapt este, însă, că în capitala României cei mai mulți maghiari au trăit în epoca interbelică.

Scrisoare de la o cititoare
Acum, cînd am intrat în cel de-al patrulea deceniu de activitate jurnalistică, mă bucură mai mult decît m-aș fi așteptat semnele venite din partea cititorilor. Un telefon, o epistolă... Mi-a făcut o deosebită plăcere cea primită de la Salonta, din partea unei doamne de aceeași vîrstă cu mine. Prima pe care am primit-o de la un cititoare necunoscută, în urma scrierilor mele din Provincia.

„Dragă domnule redactor! Citind articolul dumneavoastră am aflat că sînteți de mult timp locuitor al Bucureștiului și, dacă nu mă înșel, ați scris și altă dată pe această temă. Dați-mi voie să mă prezint: sînt Jámbor Elvira, în vîrstă de 56 de ani, născută la Salonta, unde trăiesc și acum, deja pensionară fiind. După 25 de ani de căsătorie, timp în care și eu am purtat numele de Ágoston, am divorțat. Am trei copii și un nepot.

Mama mea, Jámbor Irma, s-a născut în 1923. În 1933, în timpul crizei economice, ca mulți alții, a plecat cu familia la București. Bunicul meu a fost un bun pantofar, dar șomajul a fost copleșitor. Mama avea atunci zece ani, fiind cea mai mică dintre cei trei copii. La București bunicul meu a lucrat în construcții, iar bunica a fost spălătoreasă. Acasă, mama mea a făcut primele clase de școală în limba maghiară, apoi vreo două clase în limba română, fiindcă astfel nu era obligatorie taxa bisericească. La București și-a continuat școala primară. S-a ales cu vreo șase clase.

Avea acolo o colegă, o fetiță armeancă. După ce a terminat școala – sau a încetat să o mai frecventeze, cine mai știe după 65 de ani – mama a ajuns într-un salon de lucru manual din Calea Victoriei, la familia Erdész. Școala frecventată de mama mea a fost școala primară Sfîntul Ioan Moș, de lîngă o biserică românească. Confirmarea a făcut-o la o mică biserică reformată din spatele Palatului Regal. Au locuit în strada Lucaci nr. 2, apoi în strada Calafat nr. 7, ambele fiind cartiere ale săracilor. Obișnuiește să vorbească de Piața Obor, de magazinele de pe Lipscani și de un teatru maghiar. Mama își mai aduce aminte și că pe atunci, și ea fiind copil, l-a văzut pe copilul-rege Mihai în caleașcă cu mama lui, regina Elena. Amintirile din copilărie și tinerețe sînt vii în memoria ei. Au trăit acolo din 1933 și s-au întors la Salonta în noaptea cutremurului.

Fetița armeancă știa să croșeteze frumos și, cînd mama fierbea și servea tocana de cartofi, ea întreba: cînd se va mărita de unde va ști cîți cartofi trebuie să pună pe farfurie soțului, fără să aibă la îndemînă strachina micuță? Tatăl și bunicul acestei fetițe au fost pantofari. Mai întîi au locuit și ei pe strada Părintele Lucaci – de acolo cunoștința. Mai tîrziu s-au mutat în strada Turtucaia nr. 11. Intrarea în această stradă era din șoseaua Pantelimon – dacă memoria nu ne înșală. Fetița se numea Hovasapian Ana. Acum mama o pomenește adeseori. Am trimis o ilustrată pe această adresă, dar nu am primit răspuns și nici cartea poștală nu mi-a fost returnată. Atunci m-am gîndit să încerc să primesc informații prin dumneavoastră. Poate că s-ar putea afla unde trăiește ea, sau dacă are descendenți. Cer scuze pentru îndrăzneala mea și am fi recunoscători dacă fetița armeancă și cea maghiară de aici ar putea sta de vorbă în limba română, ca și cu șaizeci de ani în urmă”.

Pînă acum nu am reușit să îndeplinesc rugămintea, dar scrisoarea Elvirei Jámbor (fostă Ágoston) îmi vine în minte ori de cîte ori apare la suprafață, în legătură cu ceva, epoca respectivă (ca și recent, cînd am tradus studiile lui Z. Ornea și Pavel Câmpeanu privind extrema dreaptă românească din perioada interbelică, mișcarea legionară și atitudinea unor intelectuali de atunci – Cioran, Eliade, Noica)...

Prieteni bucureșteni, poate că împreună o vom găsi pe Ana Hovasapian.

1944, Mediaș (jud. Sibiu); Krónika, Cluj, redactor-șef adjunct, A Hét, București, colaborator, Bukaresti élet, képek, Oradea, 2000.


Traducerea: Florica PERIAN
2001.01.28.

articolul în format *.pdf