Al. CISTELECAN
Două fabule "culturale"
Jurnal de minoritar 
Ne propunem să deschidem aici o rubric㠖 nu personală, ci mai degrabă colectiv㠖 ce poate risca la fel de bine să fie monotonă sau interesantă. Asta dincolo, firește, de capacitatea fiecăruia dintre contribuabili de a fi interesant sau plictisitor. Riscurile țin, amîndouă, oarecum de tema în sine. Ele pot fi, poate sînt, nu doar inerente, ci chiar fatale. Rubrica e menită unor mici (sau mari) experiențe de frustrare, de tip „minoritar”, acelor momente de excludere sau deposedare sau marginalizare prin care putem trece cu toții și în care ceva din ființa noastră e negat de o colectivitate mai mare sau mai mică. Mărunte traume ale condiției, așadar. Poate că acest lucru e o banalitate pentru „minoritarii” ca atare, confruntați cotidian cu astfel de situații, din care și-au construit o modalitate existențială, mai mult sau mai puțin înțeleaptă ori plină de tact. Dar și „majoritarilor” li se poate întîmpla să aibă, dintr-un motiv ori altul, experiențe de „minoritar”. Se-nțelege că aceste experiențe sînt, în cazul lor, mai degrabă incidentale și nu pot fi promovate în coerența și continuitatea unei „condiții”. Doar printr-un fel de interpretare, doar printr-un fel de abuz metaforic putem vorbi de „experiențele de minoritar” ale majoritarilor. Dar din cînd în cînd asemenea experiențe nu sînt simple cochetării. Ca să nu pară că am deschis aici o pîrtie exclusivă pentru unguri sau pentru puținii noștri nemți, vom deschide rubrica prin aceste „două fabule” cu protagonist „majoritar”.

Simpozion despre Școala Ardeleană
Cred că era în primăvara lui ’90, oricum aproape de revoluția din decembrie, cînd, la Tîrgu Mureș, s-a organizat un mare simpozion despre Școala Ardeleană. Zic „mare” pentru că se ținea în chiar sala de spectacole a Filarmonicii și pentru că sala era plină, deși putea fi considerat „mare” și pentru cantitatea de comunicări prezentate. Erau mai multe instituții organizatoare, dar „sufletul” organizator a fost regretatul Serafim Duicu, pe atunci inspector-șef la cultură. Serafim Duicu a scris cîteva cărți despre Școala Ardeleană, de tipul „pe urmele lui...”. N-or fi ele prea savante și nici foarte liber scrise, dar, oricum, omul nu era străin de problemă. Invitații grei ai simpozionului erau mitropolitul Plămădeală (pe atunci nu doar foarte activ, dar și foarte vivace) și proaspătul episcop de Alba, Andreicuț. Asta și explica afluența, deși mai întîi mi-am suspectat coreligionarii (pe „uniții” tîrgu-mureșeni) că au dat năvală la simpozion. I-am suspectat însă degeaba, pentru că, de fapt, în sală nu era nici urmă de ei. Și nici urmă de ei nici în aglomeratul prezidiu, în care cei doi ierarhi tronau printre cercetători de calibre diverse. Biserica unită nu prea avea, în acel moment cel puțin, pe cine să delege la o atît de elevată și simandicoasă manifestare. Dar mă așteptam să văd, măcar la capătul șirului de scaune din prezidiu, prezența decorativă, simbolică, a baremi unuia din bătrînii noștri preoți. Nu era însă niciunul și cu siguranță că fuseseră evitați cu mare tact. Cercetătorii erau, aproape toți, localnici și dacă nu ei, atunci în mod sigur părinții lor fuseseră uniți. Un simpozion despre Școala Ardeleană, patronat de cele mai înalte fețe bisericești ale ortodoxiei din Ardeal și susținut de cercetători cu o condiție confesională dilematică, iată ceva predispus la suspans. Toată lumea știe cum sînt „comunicările” la astfel de ocazii. Și mai ales „comunicările” istoricilor. Erau temeinice. Erau documentate. Erau admirabile. Un singur lucru lipsea din toate: o cît de mică referință la Biserica Română Unită cu Roma, căreia Școala Ardeleană îi era doar fața culturală. Nu că nu existau referințe, sub formă aluzivă și cît mai cețoasă. Era imposibilă o astfel de performanță. Dar numele ca atare al Bisericii Unite n-a fost invocat niciodată.

Eram curios cum o vor scoate la capăt cei doi ierarhi. Ei bine, au scos-o. Inocențiu, Samuil Micu, Șincai, Petru Maior defilau, în invocații pioase, ca strămoși direcți ai ierarhilor prezenți. Între Inocențiu și Plămădeală nu era nici o soluție de continuitate, nici o fisură. Se vorbea patetic despre ce-au făcut strămoșii, despre cum au pus ei la lucru conștiința națională, despre cum au trezit poporul, despre cum l-au ridicat, despre Blajul luminător etc. etc. Numai că tot ce făcuseră Corifeii Școlii Ardelene părea făcut de strămoșii mitropolitului Plămădeală. Simpozionul devenise eminamente orwellian, părînd organizat direct de Ministerul Adevărului. Asistam la un transfer aproape total al istoriei Bisericii Unite pe seama Bisericii Ortodoxe. Nouă, uniților, nu ne mai rămînea, de fapt, nimic. Decît poate greșelile, căci de merite eram cu totul despuiați. Ăsta e, desigur, un fel de a fi minoritar.

La statuia lui Petőfi
O voce drăguță din comitetul de organizare mă invită să vorbesc, din partea revistei, la dezvelirea statuii lui Petőfi. Mi s-a părut absolut normal într-un oraș ca Tîrgu-Mureșul, unde încă mai e de construit la conviețuirea civilizată. În dimineața ceremoniei ploua cîinește. Ar fi putut să ningă, pentru că eram în plină iarnă, dar nu: ploua mocănește, trist și cu încăpățînare. Am ajuns cu cinci minute înainte și scuarul era plin de umbrele. Lume buluc pe trotuare și pe străzile degajate de poliție. N-am văzut pe nimeni cu vreo banderolă de organizator, ca să aflu unde ar trebui să mă prezint. Presupuneam că oratorii trebuie să aibă un colț al lor. Am răzbit cu greu spre cercul interior. Nici acolo n-am dat de vreun îndrumător. Speram să văd pe cineva cunoscut, vreun coleg de la Látó. Vor fi fost acolo, dar n-am avut noroc. Într-un tîrziu l-am văzut pe K. și am presupus că va fi avînd și el vreun rolișor printre organizatori. Dar n-avea, „numai baronii azi”, îmi spune el, noi, oamenii de rînd, stăm aici, dincoace de sfoară. Dar mă sfătuiește să merg mai în față, să trec peste sfoară și peste brazdele în care primăria va pune la primăvară flori. Ungurii îmi fac loc, deși li se pare cam suspect (sau mi se pare mie că li se pare) că un român vrea să se înghesuie în față. Presupun, probabil, că-i vorba de vreun ziarist, așa că înțeleg necesitatea mediatizării și se dau, chiar dacă fără plăcere, la o parte. Abia acum, călcînd în noroi, îmi dau seama cît de greșit mi-am ales pantofii: deja sînt ud pînă la glezne. Nu mă dumiresc mai mult nici aici, în interiorul „spațiului sacru”. Dar văd un ciopor consistent de oameni așteptînd spre capătul scuarului, iar printre ei e și primarul. Ăștia trebuie să fie, îmi zic, așa că mă strecor pe lîngă ei, chiar în spate. Nimeni nu-mi zice nimic, toată lumea vorbește cu toată lumea. Dar, firește, în maghiară. Fumez, ca să-mi ascund încurcătura. Ora anunțată pentru solemnitate a trecut de mult. Dar abia acum vine, elegant, euforic, grupul parlamentarilor UDMR. Trec printre noi joviali și se instalează în față. Măcar mi-am dat seama că e locul unde trebuia să stau. Nu mi-a zis nimeni nimic pînă nu m-am auzit strigat. Cred că nici nu erau siguri dacă am venit. Dar s-au bucurat (organizatorii) cînd au văzut că ceva se mișcă din spatele grupului de baroni. Mi-am dat umbrela în grija unei frumoase doamne și am vorbit. La sfîrșit am primit mulțumirile de rigoare și invitația de a participa la mica masă festivă. Norocul meu că ar fi trebuit să plec la Cluj, norocul meu că aveam un pretext rezonabil pentru a refuza. Căci nu-mi doream o amiază de duminică în care să fumez de unul singur într-o generală veselie ungurească. Chiar dacă e, într-un fel, oaspete, minoritarul simte imediat că, de fapt, e de prisos.

1951, Aruncuta (jud. Cluj); Universitatea Transilvania, Brașov, lector; Celălalt Pillat, București, 2000; Top ten, Cluj, 2000.


2001.01.28.

articolul în format *.pdf