Jacques LÉVY
Federalitate verticală, federalitate orizontală
Perspective 
Problema poate fi formulată astfel: cum să faci pentru ca fiecare geotip, fiecare situație spațială să dispună de un decupaj politic adecvat spațialității civile? Poți pleca de la ideea că fiecărui „nivel” al problemelor trebuie să-i corespundă un „nivel” similar pentru a produce soluții, ceea ce poate fi exprimat prin ideea auto-organizării spațiale. Federalismul – sau mai bine federalitatea – apare astfel drept cea mai bună schemă pentru a traduce politic ideea auto-organizării spațiale.

Putem defini federalismul drept ideea că un agregat social dat (un individ sau un grup) e posibil să aparțină simultan mai multor societăți. Această concepție urcă în mod clar pînă la acel moment al istoriei „dorsalei europene” (1) (între începutul Reformei și Războiul de Treizeci de ani) unde dezvoltarea orașelor și fragmentarea statelor de tip feudal, accentuată și de pluralismul religios, creează posibilitatea unui raport de forță echilibrat între diferitele puteri. În această conjunctură și în această situație, împărțit între Principatul Westfaliei, Comitatul de Nassau și cel al Frisiei Orientale, și-a conceput Johann Althusius politica sa (2).

Dificultatea definirii clare a unui nivel unic de suveranitate îl conduce pe Althusius să pornească din nou de la necesitatea, pentru fiecare individ, de a aparține unei comunități, mai întîi infrasocietală, apoi societală, și deci să se gîndească la posibilitatea unei cascade de coalescențe întemeiate pe asocierea voluntară, pînă la imperiu. Proiectul apare, de fapt, ca unul modest, înrădăcinat în sistemul feudal, iar gradul său de inovație rămîne ambiguu: modelul etnico-teritorial al Heimat-ului, el însuși puternic influențat de holismul familial, îi servește de matrice intelectuală. Va trebui să așteptăm federalismul american, practicat începînd cu 1787, dar teoretizat un secol mai tîrziu (3), pentru ca individul să devină principiul organizator. Din proto-federalismul Renașterii se degajă un pragmatism particularist căruia i se poate opune dogmatismul universalist al Revoluției Franceze. Construcția statului se face subtil, fără iruperea brutală a unui holism abstract, dar prin combinarea suplă a holismelor pre-existente. Principiul original al federalismului pune accentul pe imanent (foedus = alianță) spre deosebire de cel al statului unitar, a cărui transcendență ține de sacru. Această desacralizare a statului, permisă de circumstanțe, culminează prin deierarhizarea locurilor puterii, fiecare dintre ele beneficiind de o suveranitate comparabilă chiar dacă numai unele dispun de „maiestate” geopolitică. Aici e marea diferență față de feudalitate, unde întrepătrunderea spațiilor este de nedespărțit de principiul ierarhic. În pofida aparențelor, foedus și feodum nu fac parte din aceeași familie (4).

Țîșnit dintr-un context specific, federalismul poate fi considerat drept o metodă de mare amploare istorică, pentru a gîndi nu doar pluralitatea scărilor de legitimitate existente ci și pentru producerea noilor scări. Pe de o parte, odată principiul admis, nu e greu să i se adauge niveluri de competență în sus și în jos. Fiecare percepe astăzi relația puternică existentă între dezvoltarea autonomiei locale și regionale și construcția europeană, și nu doar pentru că ar fi vorba de încolțirea statului-națiune, ci ca aplicare a aceluiași principiu general al subsidiarității. Pe de altă parte, absența ierarhiei puterilor nu doar că nu împiedică, ci implică o ierarhie a valorilor. Într-adevăr, cum să arbitrezi conflictele de competențe și de acțiune între diferitele instanțe egal de legitime? Sistemele federale au dat toate același răspuns: dreptul se întemeiază pe morală, iar morala nu poate fi decît universală. Ar părea atunci logic să ne gîndim că universalismul enunțurilor poate fi atins cel mai ușor prin universalitatea enunțătorilor: cu cît mai numeroși sînt cetățenii, cu atît mai puțin mare este riscul ca o parte dintre ei să impună ocolișuri particulariste principiilor vieții în comun. Temeiul spațial ultim al sistemului juridic trebuie, deci, să fie scara cea mai cuprinzătoare. De unde necesitatea ca o instanță federală să controleze conformitatea acțiunii instanțelor federate cu principiile comune. Dar cum e convenabil să se evite o cucerire ilicită a puterii de către eșalonul superior, trebuie să ne asigurăm că instanța de control este independentă. Astfel s-au constituit în statele federale mai curînd decît în statele unitare asemenea instituții (Curtea Supremă, Tribunalul Constituțional). Dacă Curtea Internațională de Justiție de la Haga este în primul rînd un tribunal de arbitraj al litigiilor dintre state, dacă Curtea Europeană de Justiție de la Luxemburg se limitează la interpretarea dreptului comunitar, atunci vedem bine cum aceste două jurisdicții pot evolua (și deja acesta este cazul celei de a doua cu luarea în posesie a moștenirilor individuale) în sensul unei jurisdicționalizări stabile și a unei pre-eminențe asupra drepturilor statelor. De la tratatele cărora li se acordă inevitabil primatul asupra drepturilor naționale se trece la un drept internațional care li se impune tuturor, apoi la proceduri politice, juridice, și polițiste destinate să le pună în aplicare.

Metoda federalistă poate fi deci aplicată pînă la scară mondială, chiar dacă, în stadiul actual, rezultatul se aseamănă mai curînd cu un condominium vag confederal decît cu o federație. Avantajul federalismului este că produce universalul fără a impune un principiu organizator unic (națiunea, de exemplu), ci admițînd că diversitatea scărilor civile funcționale (cea dintr-un oraș și cea de pe un continent) fondează diversitatea structurilor politice pertinente – ceea ce este un răspuns la obiecția după care Europa, nefiind o națiune, nu ar putea deveni un teritoriu societal. Federalismul asumă deci ideea unei spațialități complexe și relația ineluctabilă dintre substanță și scară. Echilibrul său este asigurat de libera alocare pe piața spațială a părții inalienabile a suveranității pe care o deține fiecare individ. În versiunea sa modernă, federalismul presupune o deholizare totală a cetățeniei. Este triumful suveranității populare (în opoziție cu suveranitatea națională, simplă legitimare a statului prin supușii lui), însă fără derivele comunitare ale lui Rousseau.

Ceea ce caracterizează demersul federalist este sensibilitatea pentru diversitatea situațiilor spațiale. Regionalizarea progresivă și

Traducerea: Ovidiu PECICAN
2001.01.28.

articolul în format *.pdf