Toader NICOARĂ
Fără prejudecăți
Ancheta Provinciei 
1. Întrebarea este binevenită. Evident că este dezirabilă o istorie a Transilvaniei care să sintetizeze trecutul tuturor comunităților care trăiesc sau au trăit în acest spațiu. Dar această chestiune presupune în subsidiar o serie de probleme prealabile.

Înainte de toate, se cuvine realizată o dezideologizare (în sensul renunțării la orice fel de partizanat) a istoriografiilor, precum și eliminarea unor prejudecăți puternice, nu numai din mintea istoricilor, dar și din mintea oamenilor comuni, care vin cu ele de foarte departe. Din nefericire, asistăm în continuare la un soi de ghettoizare intelectuală a fiecărei comunități etnice. Dialogul dezirabil rămîne în continuare periferic, în ciuda declarațiilor de bune intenții.

Lipsește un dialog sistematic și o colaborare între istoricii care au ca obiect de studiu istoria Transilvaniei. Fără îndoială, s-au realizat anumite contacte, mai ales în entuziasmele puerile ale anilor ’90 dar – o știm foarte bine, la români cel puțin –, entuziasmele nu durează foarte mult. Cît despre maghiari, ei n-au făcut decît să continue buna tradiție, și să publice după 1990, în limbi de circulație, o istorie a Transilvaniei scrisă tocmai în epoca comunistă, în care regăsim mai vechi poncife ale istoriografiei maghiare. În ce-i privește pe istoricii sași, ei își reconstituie cu tenacitatea cunoscută istoria propriei comunități, cu nostalgia patriei natale pierdute. Nu există nici preocupări sistematice de dialog, și nici un forum științific care să patroneze dialogul. Desigur, se vorbește tot mai mult despre un transilvanism, ca despre un curent cultural și istoriografic, dar rămîne de văzut dacă un asemenea fenomen are cu adevărat consistență (și evoluțiile recente ridică mai degrabă semne de întrebare decît certitudini), și dacă, ca instrument metodologic el ne poate ajuta realmente să rezolvăm problema.
Lipsesc specialiștii dotați cu instrumentarul istoriografic necesar spre a duce la bun sfîrșit un asemenea deziderat. Este tot mai greu să găsești astăzi specialiști în paleografie latină sau paleografie maghiară și germană, dar în același timp, chiar specialiști care să aibă o bună cunoaștere a celor trei istoriografii (română, maghiară, săsească) cel puțin. Or, în lipsa acestor instrumente, este dificil de conceput o istorie a Transilvaniei scrisă altfel decît au făcut-o cele de pînă acum.
Revenind la întrebare, firește că este dezirabilă, se poate scrie, dar nu ar fi, într-o primă încercare, decît o juxtapunere a celor trei puncte de vedere înainte amintite. Cu siguranță că și acest fapt ar fi un cîștig important, admițînd că se poate realiza.

2-3. După opinia mea, o asemenea întreprindere nu se poate concepe într-o perspectivă imediată. Este nevoie de o activitate preparatorie prealabilă, în care – printr-un dialog susținut de către istorici aparținînd celor trei istoriografii – ar trebui identificate, pe baza unei examen foarte critic a ceea ce s-a scris pînă acum, problemele care se cuvin neapărat tratate, și mai ales perspectiva din care să fie ele analizate. Senzația mea este că s-ar constata atunci mai ales o mulțime de probleme nu lipsite de importanță, care ar trebui restituite în prealabil și despre care nu avem pînă în momentul de față cercetări. Mă gîndesc la toate problemele puse de noua istorie, legate de tipul de familie, de specificul habitatului, de condiția feminină, de o nouă istorie socială etc. care trebuiesc restituite prealabil prin cercetări punctuale.

Un al doilea aspect ține de nevoia unei istorii a civilizației realizată dintr-o perspectivă comparată. În opinia mea, dacă o dezirabilă istorie a Transilvaniei va rămîne cantonată doar în sfera istoriei politice, a unei istorii politice tradiționale, ea nu va putea aduce nimic nou și vom recapitula lucruri pe care le știm deja. Istoricii de pînă acum au privilegiat mai ales momentele de confruntare, de criză, de ruptură, au recuperat mai ales diferențele. Ori, relevînd aceste momente se naște senzația că ele au ocupat totul, că n-a existat decît confruntare. Dacă urmărim toate trei istoriografiile, vom constata că ele s-au focalizat cu predilecție asupra unor momente memorabile, precum: 1437, 1526, 1784, 1848, 1918, 1940; de altfel, în jurul cărora s-au publicat și colecțiile de documente. Dar între aceste perioade oamenii s-au născut, au trăit, s-au iubit, au murit, în ritmurile unei vieți cotidiene care este și ea bogată, spectaculoasă și care trebuie cu necesitate restituită pentru a avea dimensiunea plauzibilă a unei Transilvanii multiculturale. Este nevoie de o istorie a civilizației în Transilvania, singura în care își pot găsi locul pe care l-au ocupat toate comunitățile etnico-naționale, cu specificul structurilor proprii în interiorul cărora s-au manifestat. Ne putem imagina o astfel de istorie comparată a habitatului transilvan, român, maghiar, săsesc, cum ne putem imagina, de asemenea, o istorie a tipului de familie la români, maghiari, secui, sași, șvabi etc., ca să nu mergem mai departe și să gîndim o istorie a iubirii sau una a sentimentelor și atitudinilor în fața morții în civilizația Transilvaniei.

Nu neapărat o abordare transetnică, ci o abordare fără prejudecăți etnice sau etnico-naționale, ideologizante a oricăror probleme care s-au manifestat în spațiul transilvan. Nu se pune problema de a lăsa la o parte chestiuni și momente dificile spre a face o istorie împăciuitoristă, ci de a accepta anumite evidențe, lecturate însă fără prejudecățile celor care au participat la ele sau fără prejudecățile noastre, de oameni trăitori la acest început de mileniu.

1956, Mărișelu (jud. Bistrița-Năsăud); UBB, Facultatea de Istorie și Filosofie, decan, conferențiar; Transilvania la începuturile timpurilor moderne (1680-1800). Societate rurală și mentalități colective, Cluj, 1997.


2001.01.28.

articolul în format *.pdf