Radu MÂRZA
Istoria mayașilor din Transilvania
Ancheta Provinciei 
1. Da, există numai istorii parțiale ale Transilvaniei, lucru care cred că este cel mai grav impediment care se opune proiectului de realizare a unei istorii „transetnice”. Există Istoria Transilvaniei și Erdély Története, dar nu există o… istorie a Transilvaniei, una care să nu primească automat eticheta unei istorii naționale. Pentru că fiecare dintre națiunile (popoarele) Transilvaniei s-a grăbit, mai ales în secolul al XX-lea, să-și scrie istoria propriei ei Transilvanii. Și este vorba mai ales de români și maghiari. Să nu uităm însă că mai sînt și alte etnii în Transilvania, etnii care nu-și scriu propria lor istorie a Transilvaniei, ci istoria – de exemplu – mayașilor din Transilvania, dar ele sînt la fel de autorizate să scrie istoria Transilvaniei.

O istorie „transetnic㔠ar fi extrem de benefică în condițiile în care, ca istorici, ne confruntăm frecvent cu tristul fenomen al existenței unor istoriografii paralele (din nou, trebuie subliniat primatul istoriografiilor română și maghiară), care nu comunică între ele (și factorul economic nu e principalul impediment!), care nu se cunosc. Existența acestor istoriografii paralele provoacă un discurs- monolog. Adică vorbitul în fața oglinzii și autoadmirație.

O istorie „transetnic㔠a Transilvaniei cred că ar aduce – în timp, firește! – numeroase beneficii culturii istorice transilvane. În primul rînd, ar fi un semnal: începem să scriem altfel, începem să scriem împreună, începem să scriem nu despre ceea ce ne desparte, ci despre ceea ce ne unește. Și vom avea surpriza să descoperim că ne unesc mult mai multe lucruri decît am fi crezut, spre disperarea vameșilor care ne îngrădesc comunicarea.

2. Prin cuvîntul „împreun㔠s-ar părea că am răspuns, cel puțin telegrafic, la acest al doilea punct al anchetei.

Dincolo de acest încurajator „împreun㔠se află însă o mulțime de probleme. Pornesc de la premisa că orice lucrare istorică este subiectivă, iar o asemenea lucrare ar fi și ea subiectivă. Vital este însă ca această subiectivitate (de care nu trebuie să ne fie frică!) să nu fie una etnică. Subiectivitate este însă și detașarea, bunul-simț și colegialitatea, iar eu cred că aceasta este subiectivitatea care trebuie să caracterizeze o istorie „transetnic㔠a Transilvaniei.

În spatele acestor chestiuni teoretice, pe care nu am făcut decît să le enunț și care presupun o dezbatere foarte serioasă în cercurile istorice care doresc scrierea unei asemenea istorii, se află însă aspectele practice. Scrie o persoană, mai multe? Un colectiv larg? Pe ce criterii vor fi aleși? Etnice? Va fi un român, un maghiar, un sas, un evreu, un țigan, un armean sau un slovac care-și va scrie propria sa bucățică de istorie transilvană? Sau va scrie istoricul român despre „regimul dualist”, iar cel maghiar despre subiectul „Mihai Viteazul”, iar slovacul despre colonizarea sașilor iar evreul despre colonizarea slovacilor?
Cred că soluția se află altundeva decît în… algoritmuri. Ea se află în… competență. De ce să nu scrie istoricul (arheologul) specialist în migrații împreună cu medievistul bun cunoscător de izvoare și eventual cu lingvistul despre migrații? De ce să nu scrie slavistul despre așezarea slavilor în Transilvania și despre relațiile cu moravii sau cu bulgarii? De ce să nu scrie bizantinologul despre impactul politic, cultural și religios al Bizanțului asupra românilor, ungurilor și slavilor din Transilvania? De ce să nu discute orientalistul și turcologul marea invazie mongolă și relațiile cu Înalta Poartă? De ce n-ar putea scrie cunoscătorul Renașterii central-europene să discute pe omul, clericul și umanistul Olahus, fără a trage concluzii grăbite de pe urma numelui sau carierei sale? De ce să nu scrie istoricul secolului al XVIII-lea despre Aufklärungul transilvan, despre relația Transilvaniei, a etniilor și indivizilor ei cu Viena, Roma și Göttingenul?

Da, cred că ar trebui să ne închipuim o asemenea istorie „transetnic㔠sub forma unei cărți de mari dimensiuni (dar în general despre Transilvania se scriu numai cărți de mari dimensiuni, pe care le numim – deloc admirativ – „cărămizi”), scrisă de un număr mai mare de autori. Pe de altă parte, o asemenea lucrare n-ar trebui să rămînă o simplă culegere de studii, ci să aibă unitate interpretativă și stilistică.

Și un lucru fundamental pentru succesul ideii de istorie „transetnică”: este nevoie de mai multe asemenea istorii, la fel cum este nevoie de manuale de istorie alternative. Istorie/manual alternativ înseamnă opinii, opțiuni, dezbatere. Mai multe asemenea istorii ar demonstra că ideea în sine nu este doar un experiment interesant, ci că poate deveni exercițiu zilnic și ar trezi interesul istoricilor cufundați în istoriografiile lor paralele. Nu numai al transilvănenilor, ci și al celor de dincolo de munți, fluvii etc., care văd Transilvania nu ca pe un spațiu multicultural bine individualizat (ne individualizează pînă și frontierele pe care le creăm și le traversăm zilnic), ci ca pe o provincie, unde provincie nu are sensul ușor protestatar al titlului revistei, ci sensul de marginalitate, inferioritate la care ne condamnă Capitala.

3. Problemele care necesită obligatoriu o abordare „transetnică”? N-aș vrea să se înțeleagă că cele pe care le-am enumerat mai sus ar fi neapărat probleme divergente în istoriografiile paralele. Iar probleme care necesită obligatoriu o asemenea abordare? Cred că toate. Adică întreaga istorie a Transilvaniei. Sigur că există subiecte mai controversate decît altele, dar însăși realitatea coexistenței mai multor istoriografii paralele și a mai multor istorii naționale ale Transilvaniei face ca totul în istoria transilvană să necesite o abordare „transetnică”. Să nu uităm că, istorici fiind, ne lovim zilnic de chestiuni controversate, încît ajungem frecvent în strania situație de a căuta în cealaltă istorie a Transilvaniei răspunsuri la întrebări pe care propria ta istorie a Transilvaniei nu ți le dă. Și, dincolo de etnii (pentru că prefixul trans- al acestui interesant adjectiv „transetnic” se potrivește și altor domenii decît celui etnic), trebuie să avem în vedere că există confesiuni și ideologii aplicate politic, așa încît nici măcar o istorie națională a uneia dintre Transilvanii nu se poate scrie.

1974, Alba Iulia; UBB, Facultatea de Istorie și Filosofie, asistent; Studii de istoria Transilvaniei. Omagiu profesorului Pompiliu Teodor, Cluj, 2000.


2001.01.28.

articolul în format *.pdf