EGYED Ákos
Moștenirea istoriografică
Ancheta Provinciei 
1. Nu cunosc nici un om pe care să nu îl intereseze cine este vecinul lui. Pentru a-l cunoaște, începe să adune informații despre el. Cunoștințele vin din diverse surse, care pot fi obiective, subiective, răuvoitoare, dar cel interesat își formează opinia în baza acestora. Alteritatea, mai ales naționalitatea diferită, sporește curiozitatea, dar și prudența. Nu demult am citit rezultatul unui sondaj efectuat printre români. La întrebarea, dacă ar dori să fie vecini cu un evreu, 35% au răspuns cu un categoric nu, iar împotriva vecinului maghiar s-au declarat 34%. Așa se prezintă situația azi și proporția voturilor date lui Vadim este relevantă în acest sens (!?). Firește, o comunitate nu se comportă totdeauna asemenea membrilor ei luați fiecare în parte, dar faptul că proporția părerilor identice este mare, poate fi relevant.

Este o problemă spinoasă rolul pe care îl poate avea în dezvoltarea prejudecăților, al ideilor preconcepute, necunoașterea sau cunoașterea eronată a trecutului istoric al celeilalte părți. Dar e incontestabil că are un rol. Marea majoritate a populației române abia știe cîte ceva despre istoria maghiară, iar ceea ce știe este de obicei stigmatizarea cuvenită dușmanului. Maghiarii din Transilvania au învățat (învață) la școală istoria României și a poporului român, dar, în general, au mari rezerve față de ea fiindcă li se pare că manualele conțin mai curînd legende despre gloria română, decît cunoștințele reale asupra trecutului, acceptabile și pentru cei care nu sînt români.

Prin observațiile de mai sus aș vrea să spun că eu consider extrem de necesară scrierea unei istorii a Transilvaniei, care să sintetizeze trecutul tuturor comunităților ce trăiesc aici. O asemenea istorie ar putea să risipească prejudecățile și să contribuie la cunoașterea reciprocă și la respectarea valorilor fiecăreia dintre comunități. Cu alte cuvinte, ar servi satisfacerea unor exigențe umane și comunitare firești.

2. Istoricii au viziuni diferite în numeroase chestiuni fundamentale, și nu numai din cauza aplicării excesive a criteriului național, ci și din cauza tradiției istoriografice a națiunii respective. Mă gîndesc la două lucruri. În primul rînd aprecierea izvoarelor istorice. În ce fel anume și în ce măsură se poate accepta un izvor istoric ca fiind adevărat pentru o istorie comună a Transilvaniei. Căci dacă așezăm pe primul plan cronicile, se profilează o istorie diferită de cea care rezultă din materialul documentar. Aici văd eu o deosebire insurmontabilă între istoriografia română, respectiv maghiară.

Tocmai din acest motiv consider că, înainte de a trece la elaborarea unei istorii comune a Transilvaniei, trebuie să avem în vedere valoarea reală a izvoarelor istorice. O viitoare istorie a Transilvaniei trebuie să ia în considerare și această problemă, fiindcă cititorul are dreptul să știe pe baza căror izvoare spune ceea ce spune una sau alta dintre istoriografiile naționale.
O altă problemă este luarea în evidență a moștenirii istoriografice. Nu s-ar putea spune că pînă acum nu au existat încercări de elaborare a unei istorii a Transilvaniei care să conțină istoria popoarelor conlocuitoare de aici. Revizuirea critică a lucrărilor deja scrise, discutarea judecăților de valoare acceptabile sau inacceptabile este absolut necesară în cazul unei inițiative noi. Ar trebui să se compare, de exemplu, punctele de vedere ale istoriografiei maghiare, respectiv române și săsești, în legătură cu sistemul Stărilor și cu statutul feudal, pentru a se putea ajunge la o abordare principală a istoriei medievale a Transilvaniei, mai reală decît cea de azi.

3. Printre problemele unei abordări transetnice, eu aș menționa cultura materială, patrimoniul civilizației. O clădire declarată monument istoric merită să fie salvată în funcție de valorile pe care le reprezintă și nu de etnia care i-a dat naștere. Evaluarea unora sau altora dintre epocile istorice intră de asemenea în această categorie. Tabloul istoric al epocii dualismului, de exemplu, este descris de istoriografia română numai în culori sumbre, deși atunci Transilvania a făcut pași mari spre atingerea nivelului occidental de civilizație. Tot în acest mare capitol și-ar găsi locul și istoria modurilor de viață. A fost o mare greșeală a istoriografiei aceea de a vedea în modul de viață al țărănimii numai mizerie, atunci cînd etnografia și folclorul apreciază mai pozitiv trecutul multisecular al țărănimii. Ceea ce arată de asemenea că abordarea interdisciplinară ar putea fi o metodă de cercetare mai eficientă.

1929, Bodoș (jud. Covasna); Institutul de Istorie al Academiei Române, filiala Cluj, cercetător principal; Erdély 1848-49, 2 vol., Miercurea-Ciuc, 1998-99.


Traducerea: Florica PERIAN
2001.01.28.

articolul în format *.pdf