Cosmin RUSU
Segregaționismul se perpetuează
Ancheta Provinciei 
În opinia mea, se poate vorbi mai degrabă de istorii paralele decît de „istorii parțiale” ale Transilvaniei. Actualul areal ardelean (și aici includ și vechiul Partium) a beneficiat de numeroase și complexe abordări de natură istorică, atît din partea istoriografiilor autohtone – română, maghiară sau germană, cît și din partea unor istorici străini, acestea din urmă de multe ori superioare ca nivel de analiză și acuratețe a reconstituirii istorice (!). Problema acestor restituiri este reprezentată însă de perpetuarea unui discurs istoric paralel al acestor istoriografii, adesea fals polemic ori angajat politic. „Vina” o poartă în egală măsură cele două istoriografii preponderente ale Transilvaniei – cea română și cea maghiară. Surprinzător – și din nefericire – însă, această situație se perpetuează (cu mici, dar notabile, excepții). Abordările istoriografiei românești de după 1989 nu diferă cu mult de cele ale perioadei comuniste, iar tentativele „reformiste” sînt catalogate în continuare – e drept, mult mai voalat – drept scrieri antinaționale, neconforme cu realitatea istorică deja stabilită și deci, inatacabile.

Este cu certitudine de dorit o abordare detașată și, în măsura posibilului, obiectivă a istoriei Transilvaniei. Efortul de a apropia cele două (în principal) istoriografii este responsabilitatea actualei generații de tineri istorici români și maghiari. Această misiune însă nu este deloc una ușoară, avînd în vedere c㠄segregaționismul” celor două școli istoriografice apare și se perpetuează încă din momentul formării viitorilor istorici. Am aici în vedere exemplul studenților istorici de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca –, universitate cu profil declarat multicultural. Terminînd facultatea recent (1998), am încă proaspătă în memorie realitatea raporturilor dintre studenții istorici români și maghiari. Din păcate, chiar de la acest nivel, contactele lipsesc aproape cu desăvîrșire, situația culminînd cu existența a două asociații ale studenților istorici, divizate etnic. Cauzele acestei realități sînt multiple, iar perspectivele nu sînt cu certitudine optimiste, responsabilitatea în acest caz aparținînd întregii comunități academice (studenți și profesori). Lipsind exercițiul dialogului științific într-un moment atît de important al modelării ca istoric al Transilvaniei, consecințele nu sînt greu de dedus.

Probabil însumarea experiențelor personale vizavi de această problematică extrem de complexă și încă sensibilă ale tuturor celor implicați în construirea unui nou tip de istorie a Transilvaniei și, în principal, conștientizarea existenței acesteia pot constitui un început poate prea de mult așteptat. Inițierea unor mese rotunde și/sau conferințe sau editarea unei reviste care să-și asume programatic această apropiere la nivel de istoriografii prin abordarea polemic pozitivă a aspectelor „delicate” în viziunea celor două școli istorice, dar nu numai, ar putea constitui pași utili într-un astfel de demers.

Parafrazîndu-l în încheiere pe J. Nouzille, care, cu detașarea „celuilalt” a reușit să surprindă, printr-un simplu titlu de volum, spiritul specific transilvan – plurietnic și multicultural –, apreciez că asemenea „țării”, și istoriografiile paralele ardelene au nevoie de contacte și conflicte la nivelul discursului istoric, în sensul propriu, pozitiv al sintagmei.

1975, Cluj; UBB, Facultatea de Istorie și Filosofie, doctorand.


2001.01.28.

articolul în format *.pdf