DEMÉNY Lajos
Lipsa dialogului
Ancheta Provinciei 
În general, răspunsul la întrebări nu poate fi decît afirmativ. După părerea mea, neajunsul nu este că avem doar istorii parțiale, ci mai curînd lipsa dialogului dintre noi, schimbul obiectiv, cumpănit, de idei, înlăturarea punctelor de vedere divergente. Rațiunea de a fi a istoriilor parțiale în sine e păcat să o negăm. Ele sînt necesare, în prezent și viitor deopotrivă, căci istoria comunităților mai mici – etnice, naționale, regionale sau chiar locale – va face ca zugrăvirea trecutului să fie mai colorată. De ce să nu acordăm atenție, de exemplu, prelucrării monografice a istoriei armenilor, evreilor, grecilor, sîrbilor, bulgarilor, sau a slovacilor și cehilor din Transilvania, cînd asemenea sinteze sînt nu numai de actualitate, ci și dezirabile, ele fiind o garanție deloc neglijabilă a păstrării identităților particulare. Toate acestea sînt valabile și în cazul comunităților naționale mai numeroase – ale românilor, maghiarilor, germanilor. Să nu uităm că toate comunitățile naționale, etnice, pe drept cuvînt aspiră la eternitate. Mai mult: și particularitățile dinăuntrul unei anumite comunități naționale justifică cercetări cît mai temeinice de istorie parțială. Ca exemplu, aș aminti moștenirea trecutului sașilor și șvabilor în cadrul minorității naționale germane din Transilvania și, în general, din România, chiar dacă această comunitate – asemenea celei grecești din Transilvania – în urma celui de-al doilea război mondial, dar mai ales în zilele noastre, este amenințată de pericolul dispariției totale. Cine ar putea nega că șvabii și îndeosebi sașii au fost elemente constitutive ale trecutului Transilvaniei și au avut un rol hotărîtor în dezvoltarea fizionomiei acestei regiuni? Pe lîngă specificul etnic, la fel de importantă este și cunoașterea moștenirilor religioase și confesionale, cu atît mai mult cu cît – din motivele cunoscute – acestea au rămas în afara cercetării noastre istorice și, în general, a istoriografiei noastre.

Rezumînd răspunsul meu la prima întrebare, eu aș căuta soluția nu în neglijarea sau chiar excluderea istoriilor parțiale, ci în fluxul de idei între ele și mai ales în scutirea istoriografiei de încărcătura politică și exclusivismul național aproape fanatic. Știm c㠖 mai ales în România – este o utopie excluderea politicului din știința istoriei, dar dacă istoria vrea să rămînă o știință, ea trebuie să rămînă la o distanță cît mai onorabilă de tentația reflexiilor politice și ideologice.
În ce mă privește, eu aș avea obiecții împotriva sugestiei de a „cuprinde într-o unitate” textul în cauză. După părerea mea, ar însemna să vrem prea mult. Înțeleg intenția provocării, dar o aspirație mai modestă nu strică. Să stăruim mai curînd pentru cunoașterea reciprocă în diversitate, fiindcă numai aceasta poate atenua exclusivismul atît de puternic în conștiințele naționale și influența relația de subordonare dintre stăpînitori și supuși.

Pînă acum am încercat să răspund, potrivit capacității mele modeste, la conținutul întrebării numărul doi. Dar dezvoltarea științei istorice are exigențele și condițiile ei specifice. Și în acest domeniu unul din factorii principali este reînnoirea metodologiei și a concepției. Nu mai puțin importantă este, însă, descoperirea și cunoașterea izvoarelor documentare. Cred că în acest domeniu mai independent de politică și de ideologie ar merita să facem mai mult. Ce ar fi dacă, pentru descoperirea izvoarelor și aducerea la lumină a unor date noi, specialiștii comunităților naționale ar colabora în cadrul unor proiecte comune? Ar fi necesară mai multă deschidere și în acest sens. Ar fi binevenit, de exemplu, dacă arheologii români, maghiari și germani ar lucra împreună la săpături, atît pe teritoriul României cît și al Ungariei, căci munca făcută cot la cot înseamnă în sine și schimb de idei, obligînd părțile azi în opoziție să-și confrunte opiniile.
Nu îmi place expresia „transetnic” și „supranațional” din formularea celei de-a treia întrebări. După părerea mea, este imposibil de imaginat un trecut transetnic sau supranațional și, prin urmare, și o istorie de acest fel. Prin conținutul lor, aceste concepte pot fi aplicate doar în cazul epocilor în care națiunile, comunitățile etnice, încă nu au existat – asta pentru a explica lucrurile, exagerînd chiar. Abordarea transetnică, supranațională, ar limita știința istoriei la un cerc prea restrîns. Calea de ieșire trebuie căutată în colaborarea profesională dintre reprezentanții diferitelor etnii și națiuni. Fără a subestima importanța și cu atît mai puțin temeiul schimbului de idei în materie, în condițiile neprielnice de azi, eu pot să-mi imaginez o muncă mai eficientă pe terenuri mai neutre, în sensul c㠖 dincolo de limbile obligatorii în specialitate – participanții să cunoască bine și limba celorlalți. În răspunsul meu la a treia întrebare – fără să exclud alte sfere propuse sau imaginabile – eu văd azi calea de ieșire într-o muncă în domeniul explorării și publicării izvoarelor documentare.

Sintezele și lucrările parțiale privind propriul nostru trecut, publicate în cealaltă limbă, ar putea de asemenea să faciliteze apropierea. În istorie și în istoria literaturii au fost și sînt strădanii în acest sens, după părerea mea prea puțin apreciate. Cred că ar fi rațional să luăm în seamă imaginea pe care o avem unii despre alții, precum și numeroasele idei fixe. În istoriografia noastră sînt exemple remarcabile în acest sens. Eu văd creativitate și în elaborarea în comun a unor instrumente auxiliare ale științei istoriei (bibliografii, lexicoane, enciclopedii, repertorii).

Calea care duce la o abordare meritorie trebuie încercată și întrebările puse de Provincia sînt stimulatoare. Nu pot decît să fiu recunoscător pentru această inițiativă, pentru intenția și pasul curajos pe care l-a făcut.

1926, Pilpișu Mic (jud. Mureș); Institutul de Istorie Nicolae Iorga, București, cercetător științific, șef de secție; Székely oklevéltár, vol. VI, Cluj, 2000.


Traducerea: Florica PERIAN
2001.01.28.

articolul în format *.pdf