TONK Sándor
Lipsa analizei
Ancheta Provinciei 
La prima vedere, întrebarea –, dacă Transilvania are o istorie unitară, dacă se poate elabora o sinteză istorică a trecutului Ardealului care să cuprindă în totalitate istoria popoarelor care au trăit pe vremuri și trăiesc acum aici, ori trebuie să ne împăcăm cu gîndul că Transilvania va avea pe viitor mai multe istorii – mi s-a părut o tautologie. Pentru că nu cred să existe vreun istoric adevărat – și accentuez cuvîntul „adevărat” – pentru care să nu fie clar și natural că istoria regiunii pe care o numim Transilvania (fie ea Transilvania istorică sau întreaga parte de țară de dincoace de Carpați anexată României după Trianon) nu este completă fără a cunoaște contribuția la dezvoltarea în trecut a acestei regiuni, a trecutului tuturor popoarelor, sau mai exact, a tuturor comunităților naționale care trăiesc aici.

Dar atunci care este întrebarea?

Problema este că adevărului de mai sus i se opune celălalt fapt: că s-au scris și încă se mai scriu studii care, chiar din titlul lor, semnalează faptul că urmăresc prezentarea în primul rînd a istoriei maghiarilor, românilor, sașilor din Transilvania. Istoricii aparținînd diferitelor comunități, accentuînd obiectivitatea, încearcă totuși să corespundă așteptărilor, să răspundă întrebărilor propriei comunități. Pe bună dreptate.

Teleki Pál scria despre Transilvania într-un studiu publicat în 1940 (atenție la data publicării!): „Ardealul însuși este un mic microcosmos, un mic întreg. Pe o suprafață foarte mică, acest pămînt este infinit de bogat în munți, dealuri, văi, depresiuni de diverse forme. Toate aceste mici peisaje sînt cămine individuale, și prin cămine, fac parte din patrie în suflete. Orizonturile unduitoare sau ridicîndu-se spre înălțimi sînt simboluri îndrăgite ale orașelor maghiare, cu bătrînele lor colegii, cu catedralele majestuoase, cu tîrgurile lor, ale orașelor și satelor săsești cu bisericile-cetăți fortificate, ale marilor sate secuiești, ale așezămintelor sporadice sau satelor mici, des presărate, ale românilor. În lume, Ardealul este un ținut minuscul. În sine însă, este o întreagă lume, o mică lume aparte. A fost și va rămîne o mică lume încrezătoare în sine – fie ea principat independent, fie parte a unei țări mai mari, fie binecuvîntată sau năpăstuită de soartă. Spiritul Transilvaniei este particular, iar al regiunilor și popoarelor individuale ale ei, de autoguvernare. Cu cît este mai înalt nivelul culturii politice și sociale, spirituale și economice al popoarelor lui, cu atît este mai vie dorința lui de libertate, conștiința propriei libertăți” (subl. T. S.).

Nu întîmplător am evidențiat ultimele idei ale citatului de mai sus.
Scrierea istoriei adevărate a Transilvaniei este îngreunată de faptul că, pentru fiecare popor care trăiește aici, Transilvania a devenit într-un fel simbolul identității naționale. Pe bună dreptate iubește maghiarul, românul, sasul această regiune, pe care o consideră patria lui. Însă extinderea în trecut a acestui atașament produce distorsiuni. Pentru că fiecare popor extrage din trecut faptele care par să îi fundamenteze cel mai bine dreptul exclusiv asupra acestei patrii.

Trebuie să știm că ponderea prezenței, a rolului diferitelor popoare care trăiesc în Transilvania, s-a schimbat de la o epocă la alta și de la o regiune la alta. Trebuie apreciat㠖 pentru că se poate aprecia – însemnătatea pe care a avut-o în viața și evoluția acestor popoare cadrul politic, puterea statală, administrația (și aș putea continua prin enumerarea tuturor sferelor vieții, pînă la educația publică) create de celălalt popor? A fost în folosul sau în detrimentul său situația de subordonat sau de superior din punct de vedere social, economic sau politic?

Cred că trebuie să înfruntăm această întrebare...

Nimeni nu contestă, cred, faptul că prezența dacilor, puterea lui Burebista și a lui Decebal în primul secol î.H. și primul secol d.H. a avut un rol determinant pe teritoriul Transilvaniei. De asemenea, ar fi o neghiobie să punem sub semnul îndoielii faptul că Transilvania făcea parte din regiunea în care, într-o anumită perioadă, prezența slavilor a fost determinantă.

Dar trebuie să recunoaștem și faptul că, începînd din anul 1000, maghiarimea a reprezentat forța determinantă în Bazinul Carpatin și, prin urmare, în Transilvania. Prin stabilirea maghiarilor în această regiune, prin convertirea lor la creștinism a devenit Transilvania parte incontestabilă a respublica Christianorum, a Europei, a Occidentului. Trebuie să acceptăm, să impunem și să conștientizăm faptul că organizarea statală maghiară milenară a fost benefică pentru toate popoarele care au trăit aici.

La fel trebuie să acceptăm și faptul că, începînd din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, românii au devenit o forță și un factor determinant în Transilvania. Trebuie să privim cu respect istoria românilor din secolele XVIII–XIX. Ar fi util să citim, să cităm mai des scrierea lui I. Tóth Zoltán despre primul secol al naționalismului românesc din Transilvania.

Aș putea continua cu enumerarea exemplelor și faptelor. Ar trebui amintit modul în care comunitatea națională a sașilor din Transilvania a contribuit în Evul Mediu și în epoca modernă timpurie la integrarea popoarelor din Transilvania în dezvoltarea socială europeană. Ce a însemnat prezența sașilor din punctul de vedere al încetățenirii culturii agricole moderne, în procesul dezvoltării orașelor, al urbanizării?

În ce fel a îmbogățit prezența evreilor, a armenilor societatea și cultura ardeleană?

Ce au însemnat țiganii și în ce mod au făcut ei parte din trecutul Transilvaniei? Cronicarii noștri și hotărîrile Adunărilor Naționale s-au ocupat mult de ei, dar în studiile istorice putem citi foarte puțin despre ei...

Întorcîndu-ne privirea spre evenimentele contemporane, trebuie să vorbim deschis și sincer despre însemnătatea pe care au avut-o în viața popoarelor Transilvaniei Trianonul, iar mai tîrziu tratatul de pace de la Paris care a încheiat cel de-al doilea război mondial, în urma cărora această regiune a fost din nou împinsă în sfera de influență politică a Estului.

Aceste fapte, enumerate pe scurt, respectiv lipsa înfruntării și analizei sincere a acestor fapte, îngreunează scrierea istoriei Transilvaniei.
Cum pot fi înfruntate aceste fapte?

Jakó Zsigmond scria într-unul dintre studiile sale că rolul istoricului este să ne învețe să ne cunoaștem pe noi înșine, și nu să ne susțină iluziile.
Menirea istoricului este descoperirea faptelor.

Istoria adevărată, reală a Transilvaniei se va putea scrie atunci cînd, în sfîrșit, va începe în mod serios, sistematic, munca de descoperire a surselor, muncă pe care au cerut-o insistent istorici maghiari, români și sași încă de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea și pe care și-au asumat-o în parte, dar care pînă acum a progresat numai datorită devotamentului individual al cîtorva persoane.

În perioada interbelică, Mályusz Elemér a inițiat cercetările în domeniul istoriei etnicității, urmărind cartografierea unor teritorii ale Ungariei istorice în oglinda surselor, colectarea informațiilor demografice, legate de etnicitate, cu scopul de a scrie istoria adevărată a Ungariei. Reînceperea acestor cercetări ar putea crea, printre altele, posibilitatea ca prin studiul celei mai importante moșteniri ale trecutului ardelean, și anume al diferitelor forme de autoguvernare, să incorporăm în conștiința comunității poate cel mai important element al moștenirii comune a popoarelor din Transilvania.

Nu întîmplător m-am referit la rezultatele istoriografiei maghiare și la sarcinile acesteia. Fiind un istoric maghiar, declar că istoria adevărată a Transilvaniei se poate scrie numai dacă istoricii tuturor popoarelor care trăiesc aici se angajează să înfrunte trecutul. Astăzi nu de consiliere reciprocă este nevoie, ci de autoanaliza individuală.

1947, Cluj; UBB, Facultatea de Istorie și Filosofie, profesor; Árva Bethlen Kata írásai, Cluj, 2000.


Traducerea: Florica PERIAN
2001.01.28.

articolul în format *.pdf