Ovidiu GHITTA
Zgura suspiciunilor reciproce
Ancheta Provinciei 
1. Cred că da. Ba mai mult, cred că nu numai trecutul Transilvaniei ar merita o astfel de abordare, ci și cel al Banatului sau al Partium-ului, de exemplu, alte două mari spații ale alterității incluse odinioară în regatul medieval maghiar sau în monarhia habsburgică. Virtutea majoră a unei atare lecturi istorice este lesne de intuit. Doar o sinteză în care se vor regăsi deplin și organic toate comunitățile etno-lingvistice din aceste ținuturi – prin forța lucrurilor o sinteză de istorii paralele, uneori, alteori intersectate – poate constitui alternativa viabilă la prăfuitele, dar încă viguroasele reconstituiri partizane și parțiale, la vulgatele naționale.

2. În primul rînd, consider că el nu va putea fi realizat decît în echipă. Dacă luăm în calcul exclusiv informațiile deja existente în circuitul științific – infime, de altminteri, în raport cu cele inedite, înc㠖 ne dăm seama ușor că ele depășesc posibilitățile de prelucrare și interpretare ale unui singur om. Desigur, respectivul colectiv n-ar fi obligatoriu (dar ar fi de preferat!) să fie unul mixt, format din istorici aparținînd neamurilor ce trăiesc în zonă. Condiția de bază este ca el să conțină buni cunoscători ai tuturor paleografiilor și limbilor utilizate aici, adevărați specialiști în problemele ce urmează a fi atinse în marea sinteză. Nu în ultimul rînd, echipa ar trebui să împărtășească puncte de vedere identice privind metoda de investigare a surselor, articulațiile tematice ale demersului, conceptele utilizate și grila de analiză. Mă tem însă că, tocmai datorită dificultății de a satisface cele trei mari condiții enumerate, acest dezirabil și necesar proiect n-are mari șanse să se realizeze în viitorul apropiat. Echipa mixtă va rămîne o dulce utopie atîta timp cît legăturile dintre istoricii români, maghiari, germani sau evrei vor continua să fie împovărate (dincolo de aparențe) de zgura suspiciunilor reciproce și să se finalizeze arareori în programe științifice comune. Cît privește posibilitatea formării unorteam-uri „monocolore”, și ea pare deocamdată infimă, de vreme ce specializările în istoria „celuilalt” reprezintă doar excepții de la regulă. Îngrijorător este apoi faptul că numărul celor apți să citească și să înțeleagă un document de arhivă răpit cu greu colbului scade parcă pe zi ce trece. În fine, nici tabloul direcțiilor cultivate azi în istoriografiile zonei nu oferă motive de optimism, din moment ce învederează diferențe majore, nu doar tematice (explicabile, la urma urmei), ci, mai ales, de concepție de metodă. Or, fără o armonie în aceste două domenii vitale nu se va putea elabora niciodată mult așteptatul discurs – alternativă la cel care a ilustrat cu prisosință falimentul abordării unilaterale a istoriei Transilvaniei, Banatului sau Partium-ului.

3. E greu de oferit un răspuns complet la această întrebare, dat fiind că majoritatea cunoștințelor noastre sînt tributare cercetărilor întreprinse în perspectivă etnică. În consecință, mă voi rezuma la două exemple. Primul este cel al istoriei sociale. O istorie care, în pofida clișeelor dominante încă, ar cîștiga în profunzime și nuanțe dacă ar fi abordată fără obsesia stabilirii unor raporturi precise între diferitele etaje sociale și popoarele existente aici. Al doilea exemplu vine din sfera largă a antropologiei istorice. Orice analiză dedicată bunăoară alimentației, iubirii, morții, sentimentului religios sau culturii populare în Transilvania n-ar avea decît de cîștigat de pe urma utilizării unei asemenea chei de lectură.

1962, Negrești-Oaș, (jud. Satu Mare); UBB, Facultatea de Istorie și Filosofie, lector; Church and Society in Central and Eastern Europe, Cluj, 1998.


2001.01.28.

articolul în format *.pdf