Daniel BARBU
Relația dintre istoriografie și apartenența etnică
Ancheta Provinciei 
1. Întrebarea pare să sugereze existența unei instanțe, situată în afara atelierului istoricului, capabilă să comande o anumită politică istoriografică. Or, scrisul istoric nu mai este astăzi dispus să răspundă la asemenea întrebări, în măsura în care este în general acceptat că obiectul istoric nu este niciodată dat ca atare în calitate de obiect intelectual. Cu alte cuvinte, nu există istorii prestabilite, am putea avea de a face doar cu istoria Transilvaniei, de pildă, sau a ungurilor din Ardeal ori a românilor ardeleni sau a sașilor, țiganilor, slovacilor ori armenilor. Sau dacă alcătuirea unor astfel de istorii este recomandată de o instanță comunitară, politică ori de altă natură, o elementară etică profesională ar trebui să-l îndemne pe istoric să refuze această recomandare. Căci istoricul este astăzi singura instanță legitimă și autonomă care poate să construiască un obiect istoric, în măsura în care acest obiect este unul științific. Cred, de aceea, că întrebarea s-ar cuveni reformulată: începînd de cînd putem scrie o istorie a comunităților naționale din Ardeal? Care este momentul istoric în care românii, de exemplu, se constituie, în Transilvania, într-o comunitate națională, în care conștiința apartenenței lingvistice și etnice se manifest㠄atît în ochii românilor, cît și în ai celorlalte grupuri etnice” ca o legătură socială nu numai definitorie, dar și indispensabilă? Numai plecînd din acel moment s-ar putea scrie o istorie a românilor ardeleni. Pînă atunci, nu am putea avea de a face decît cu o istorie politică, socială, economică a Transilvaniei, cu o istorie ecleziastică, cu una a dreptului ardelean, a vieții private, a mediului cultural, a arhitecturii, a stărilor, a relațiilor cu Poarta, a războaielor cu Moldova, a raporturilor intelectual cu Italia etc. În toate aceste istorii, faptul că un personaj, mai mult sau mai puțin important, din trecut, este maghiar, român sau sas n-ar fi relevant decît exact în măsura în care documentele relevă o asemenea identitate ca fiind pertinentă din punct de vedere politic, social, economic, juridic, religios, intelectual, militar etc. Astăzi, istoriile n-ar mai trebui considerate drept dezirabile sau inoportune politic, ci doar ca demersuri intelectuale și științifice asupra cărora domnește deplina suveranitate a istoricilor înșiși. Națiunile, inclusiv cea maghiară și română, sînt produse politice de dată recentă. În rețeta de fabricație a „conștiinței naționale” a intrat și memoria istorică. De-a lungul secolelor al XIX-lea și al XX-lea, națiunile, cu precădere cele angajate de elitele lor în „politici ale înapoierii” (după formula lui Andrew János), cum au fost cea maghiar㠄milenar㔠și cea român㠄de 2050 de ani”, s-au reprezentat ca entități practic anistorice, date dintr-un început, dotate ab initio cu toate trăsăturile unității și unicității de limbă, tradiții, caracter și cultură și, mai ales, cu o misiune istorică proprie. Asemenea imagini nu mai sînt utile istoricului de astăzi decît cu titlu de obiect de cercetare istorică. De aceea, cred că singurele istorii – pluralul este aici nu numai important, dar și indispensabil – ce mai sînt astăzi dezirabile sînt cele capabile să răspundă unor întrebări pe care istoricul însuși le formulează în funcție de metoda de cercetare folosită și de capacitatea sa de a-și construi singuri obiectul investigațiilor.

2. O eventuală istorie „transetnic㔠a Transilvaniei nu ar trebui să ridice probleme epistemologice și metodologice majore pentru perioada de pînă în jurul anului 1700. Abia odată cu dominația habsburgic㠖 și în bună măsură ca efect al acesteia – istoria putea fi puse în șantier, în mod legitim istorii „etnice”, în sensul în care apartenența „regnicolar㔠(pentru a folosi un ardelenism), oricît de ierarhică și discriminatorie ar fi fost, este treptat înlocuită de identificarea națională. Pentru secolele al XVIII-lea, al XIX-lea și al XX-lea, o istorie „transetnic㔠evidentă și imediată ar fi cea a politicii, a provinciei imperiale, a statului maghiar, a României Mari, a regimului totalitar, a epocii post-comuniste. Această istorie „supraetnic㔠– a dreptului, instituțiilor, evenimentelor, revoluțiilor etc. – ar putea fi însoțită de istorii „interetnice” – a vieții private, a raporturilor sociale, a comerțului și industriilor, a confesiunilor, a asociaților, a mediului intelectual etc. – ce n-ar fi, de fapt, decît istorii paralele, atente însă la interdependențe sau, cum e la modă să se spună, la „dialog”.

3. A răspunde la o asemenea întrebare înseamnă să consideri valabilă ipoteza potrivit căreia etnicitatea comandă reflecția istorică. Or, singura condiție suficient de largă pentru a fi general acceptată a imparțialității istoricului este cea care-i cere să se ridice deasupra memoriei personale. În mod riguros, istoricului ar trebui să-i fie de aceea indiferent că este român sau ungur, în măsura în care memoria individuală a apartenenței și identității nu intră în calculul unei bune cercetări istorice. Atunci cînd scrie istorie, istoricului i se interzice dreptul de a se lăsa însuflețit de „sentimente patriotice”. Etnicitatea nu este – sau nu s-ar cuveni să fie – pentru istoric o premisă, ci un obiect de cercetare.

1957, București; Universitatea București, Facultatea de Științe Politice, profesor, Institutul de Cercetări Politice, director; Firea românilor, București, 2000, O arheologie constituțională românească, București, 2000.


2001.01.28.

articolul în format *.pdf