SZÁSZ Zoltán
Teroarea armoniei
Ancheta Provinciei 
Printre curentele istoriografice de azi – care exprimă destul de bine sentimentul de viață intelectuală de la cumpăna mileniului – este solidă, și probabil că va mai cîștiga teren și în continuare, concepția „postmodernă”. Conform acesteia, istoria „ca atare” poate că nici nu există, ci există mai curînd expuneri (narațiuni) privind istoria, cu care autorii savanți și cercetătorii încearcă să-i fericească pe cititori.
Transilvania, timp de secole patrie a trei națiuni și a cîtorva crîmpeie de popoare mici, se oferă direct ca exemplu și ca materie spre justificarea concepției postmoderne.

…Abordarea etnocentrică domină incontestabil istoriografia maghiară, română și chiar cea săsească, deși, potrivit unui raționament logic speculativ, acestea din urmă ar fi chemate în primul rînd să intuiască și să realizeze tabloul trecutului transnațional al Transilvaniei. (Numai că sași transilvăneni „nu mai sînt”).
Potrivit anchetei lansate de Provincia, Transilvania are și azi „doar istorii parțiale”. De bună seamă, Molnár Gusztáv și Ovidiu Pecican nu s-au gîndit că istoria regiunii nu a fost scrisă în totalitatea ei extensivă, ci au avut în vedere viziunea etnocentrică menționată. Întrebarea sugerează depășirea acesteia și este aproape imposibil, dar în orice caz „indecent”, un răspuns negativ. Mai ales la începutul secolului XXI.

Intervin, însă, realitățile istorico-politice. De mult, dar mai ales azi, marile comunități ale Transilvaniei sînt determinate etnic-național în primul rînd, fie și cu conținuturi purtătoare de identități diferite și foarte schimbătoare. Reconstituirea trecutului acestor comunități, a antecedentelor acestor națiuni este inevitabilă, oricît am discuta problemele „viziunii naționale” a istoriografiei, sau caracterul nociv, perimat, absurd al concepției istorice naționaliste…

Neajunsul nu este abordarea etnocentrică în sine. Și științele naturii își studiază materia conform unor criterii și metode diferite. Problemele apar atunci cînd cercetătorul și publicul lui consideră o unică abordare drept singura salvatoare și legitimă. Istoriografia semi-marxistă din anii ’50 a încercat să depășească ideologia națională, dar, în ce privește Transilvania, nu a rezultat nici un fel de evoluție pozitivă. Sinteza intitulată Din istoria Transilvaniei, publicată în 1960, a produs, prin frazeologia sa marxizantă, un trecut românocentric al Transilvaniei, în care – cred eu – nu s-au recunoscut nici românii de aici, iar pentru ediția maghiară a fost necesară lărgirea textului, pentru ca, dincolo de informațiile de felul „au mai fost și…”, să rămînă cîte ceva despre aceștia.

Istoria Transilvaniei în trei volume, scrisă de noi și publicată în 1986, a provocat o indignare politică artificială. Ea a tratat, la nivelul cunoștințelor de specialitate de atunci – istoria „unitar㔠a maghiarilor, românilor și sașilor, fără a încerca să dizolve cele trei etnii într-un amalgam care, cu siguranță, nu a existat niciodată. Relația dintre popoarele Transilvaniei a fost însoțită întotdeauna de împletirea și alternanța confruntărilor și cooperărilor. Istoricul nu poate să se lase învins de „teroarea armoniei”, oricît de frumos ar fi un tablou idilic, dar nu poate nici să se refugieze în gaura de șoarece a criticii ideologiilor naționale, chiar dacă aceasta e o parte indispensabilă a dezvoltării științei și a societății.

A fost o veche convingere a mea – care, într-o formulare prudentă, se și găsește în prefața Istoriei Transilvaniei – că va veni o vreme în care istoriografii români, maghiari și sași vor scrie împreună istoria Transilvaniei. Istoriografiile română și maghiară nu sînt nici azi sincronice, iar ceea ce este și mai important, „problema transilvan㔠– adică asigurarea posibilităților de dezvoltare colectivă a maghiarimii – nu este rezolvată încă, în pofida pașilor mari făcuți după 1989. Acest fapt nu favorizează munca de sinteză (dacă o luăm în serios). Cercetătorii din străinătate sînt azi într-o situație mai bună și trebuie să le acordăm atenție.
Desigur, istoriografia – fie și prin transfer – poate să contribuie la o mai bună înțelegere a proceselor actuale, la măsuri corective. Soluții magice nu văd. Întărirea profesionalismului, re-analizarea vechilor stereotipii, demolarea lor, mai buna integrare în istoriografia europeană, așadar o perseverentă muncă de construcție, poate să creeze condițiile elaborării unei istorii a Transilvaniei, în care apar împreun㠖 în unitatea și diversitatea lor – popoarele acestei regiuni istorice.

În vederea progresului este nevoie de multă muncă. Spre exemplu: mai buna cunoaștere a societății feudale, studiul (început) al nobilimii române, cercetarea în curs și promițătoare a universului țărănimii române în epoca modernă, analize regionale, studiul proceselor economice transetnice, dar nu ca tendințe de creștere distilate, reconstituirea diviziunii etnosociale a muncii, explorarea identităților locale, istorii ale bisericilor, istorii lipsite de apologia instituțiilor. Pentru că nu vrem să asamblăm trei istorii „ajustate”, croite la fel. Trecutul istoric nu se poate reconstitui prin negocieri diplomatice, dar empatia față de „celălalt” poate fi totuși o cerință.

Cînd se va realiza asta? Nu știu. Dar am putea nădăjdui că nu numai în istorie, ci și în istoriografie pot să apară viraje neașteptate. În orice caz, timpul presează. Nu putem aștepta pînă cînd urmașii noștri nu mai pot să scrie decît recviemul unei regiuni multicolore de odinioară, care ascundea virtualitățile Elveției Orientale.

1940, Cluj; Academia Științifcă Maghiară, Institutul de Științe Istorice, director; Iratok a nemzetiségi kérdés történetéhez Magyarországon a dualizmus korában. VII. (1914-1916), editori: Kemény G. Gábor, Szarka László, Szász Zoltán, Budapesta, 1999.


Traducerea: Florica PERIAN
2001.01.28.

articolul în format *.pdf