PÁL Judit
Viziune etnocentrică
Ancheta Provinciei 
1-2. Da, dar cred că deocamdată realizarea ei este problematică. Nu numai pentru că opiniile sînt extrem de divergente, și uneori nici în cadrul unor istoriografii „naționale”, nu găsim păreri unitare (ceea ce, în sine, este un lucru pozitiv), ci și datorită faptului că o seamă de probleme ale istoriei Transilvaniei au fost prea puțin – sau deloc – cercetate. Prin urmare, nici nu se poate formula un punct de vedere corespunzător, fundamentat științific.

Istoria scrisă din puncte de vedere particulare are tradiții prea mari la noi. Și societatea feudală a ordinelor din Transilvania a fost mai curînd un model al trăirii „alături”, și nu al „conviețuirii”. Iar acest model de societate, care se aseamănă în mare măsură cu modelul descris de politologi societății „structurate în coloane”, s-a menținut pînă la mijlocul secolului al XVIII-lea și a avut repercusiuni și asupra abordării istoriei. Dar pînă în secolul al XVIII-lea, în cercul învățaților legăturile erau vii, iar cunoașterea lucrărilor lor era reciprocă, la fel și gîndirea în termenii Transilvaniei în ansamblul ei era generală în toată Transilvania. Aceste legături s-au menținut în parte și mai tîrziu, dar în urma răspîndirii idealului național ele au slăbit și punctele de vedere particulare au ajuns progresiv pe primul plan. Și cu privire la celelalte istoriografii este valabil ceea ce a scris Bánffy Miklós despre cea maghiară: „Au scris ca și cum țara ar fi o insulă izolată în mijlocul oceanului infinit al nimicului, sau ca și cum pe globul terestru nu ar exista decît poporul maghiar”. La fel ca pe maghiari, și pe sași i-a interesat doar istoria lor „proprie”, prejudiciile proprii, baricadarea în fortăreața drepturilor lor istorice. În secolul XX, conștiința lor istorică a fost determinată de istoria săsească a celor doi Teutsch (Geschichte der Siebenbürger Sachsen für das sächsische Volk), care au dorit să potrivească istoria sașilor în cadrele pangermane. Istoriografia română a fost de asemenea în mare măsură dependentă de politică și a stat vreme îndelungată în serviciul emancipării naționale. Românii au avut mult de compensat, căci secole în șir excluderea lor din politică a însemnat totodată și excluderea din istorie. Astfel, pe lîngă extinderea drepturilor politice, un alt obiectiv fundamental al intelectualității române a fost „recucerirea istoriei”, ceea ce explică și tonul ei polemic. (Dar de ce dăinuie și în zilele noastre acest ascuțiș polemic, de ce se complac românii în rolul asupriților – iată o problemă care ar merita un studiu aparte). În anii socialismului, tendințele de omogenizare care s-au ridicat la nivelul politicii oficiale din România au fost marcant prezente și în istoriografie. Deosebirile dintre regiunile istorice au fost camuflate în mod conștient și pe cît de dezolant egale erau în toată țara cartierele de blocuri de la periferia orașelor, la fel de egală trebuia să fie și istoria diferitelor așezări sau regiuni.

Din motive parțial asemănătoare și parțial diferite, toate cele trei istoriografii se caracterizează prin concepția etnocentrică. Aș vrea să evoc o întîmplare, pentru a face perceptibilă măsura în care a pus stăpînire pe noi această concepție. În luna septembrie a acestui an, Asociația Sașilor din Transilvania pentru Cunoașterea Pămîntului Natal (Arbeitskreis für Siebenbürgische Landeskunde), care funcționează în Germania, a organizat o conferință avînd ca temă problemele controversate ale istoriei Transilvaniei. Harald Roth – a cărui Istorie a Transilvaniei este exemplar echilibrată și obiectiv㠖 a accentuat în expunerea sa că a sosit timpul să abandonăm tradițiile istoriografiei din secolul al XIX-lea, dacă vrem să fim luați în serios și pe plan internațional, să uităm discursul centrat pe „noi”, cu caracter recriminatoriu. Aplauze îndelungate, iar peste cinci minute, la masa-rotundă care a urmat după conferință, primul vorbitor a început cu evocarea „prejudiciilor noastre”.

Dincolo de mentalitate și de prejudecăți, abordarea „transetnic㔠are și un alt impediment serios: lipsa specialiștilor bine pregătiți. După cum știm, izvoarele documentare referitoare la Transilvania sînt scrise în limbile latină, maghiară, germană, română și altele, în proporție mai mică. În ce privește perioada dinaintea secolului XX, mai ales în primele trei limbi. Or, sînt foarte puțini cercetători care cunosc toate aceste limbi și sînt familiarizați cu literatura de specialitate română, maghiară, germană etc. Iar dacă în perioada interbelică cercetătorii de acest fel nu erau o raritate, tradițiile transilvane pozitive din acest domeniu s-au pierdut în ultimele decenii. În urma emigrării masive, istoriografia săsească practic nu mai există azi, dar nici cea maghiară din Transilvania nu stă mai bine. După marii bătrîni avem vidul: generația mijlocie lipsește aproape cu desăvîrșire (datorită, printre altele, atrofierii deliberate, „mulțumit㔠acelui numerus clausus, în vigoare la Facultatea de Istorie, urmat de numerus nullus). Ne rămîne totuși speranța că tînăra generație va fi capabilă să umple acest gol. Istoriografia română a devenit prizoniera pretenției sale de supremație. Afirmativ, cu decenii în urmă, Constantin Daicoviciu a avertizat Academia Română că, dacă nu se va acorda destulă atenție formării adecvate a specialiștilor, izvoarele documentare „vor amuți”. Observînd, de exemplu, personalul arhivelor din Transilvania, putem să ne convingem că ceea ce a spus Daicoviciu nu a fost o simplă sperietoare, ci o problemă serioasă, care, în ultimă instanță, privește pe toți cercetătorii istoriei Transilvaniei.

Așadar, metodologia, cunoașterea temeinică a literaturii internaționale de specialitate – deși indispensabile – nu sînt suficiente; este necesară și o mai bună cunoaștere a lucrărilor celorlalți cercetători și a izvoarelor documentare. Dacă ne-am apucat de această sinteză fără studiile preliminare adecvate, atunci – în pofida bunelor intenții și, în mod paradoxal, poate tocmai din cauza „bunelor intenții” exagerate – este posibil ca esențialul să se rătăcească pe altarul corectitudinii politice și să rezulte un text decolorat, searbăd, care ar semăna mai curînd cu discursurile festive ale oamenilor politici (cînd se sfătuiesc să facă gesturi unii față de alții, ca de exemplu în preajma alegerilor) și nicidecum „istoria total㔠datorată.

3. În ultimă analiză, așa sînt toate întrebările.

1961, Sfîntu Gheorghe; UBB, Facultatea de Istorie și Filosofie, lector; Procesul de urbanizare în scaunele secuiești în secolul XIX, Cluj, 1999.


Traducerea: Florica PERIAN
2001.01.28.

articolul în format *.pdf