Lucian NASTASĂ
Pentru o istorie a Transilvaniei
Ancheta Provinciei 
În mod evident, aspirația spre construcții istoriografice multiculturale circumscrise unei anume regiuni nu este de factură recentă. Tagma istoricilor este demult frămîntată de o astfel de provocare, cu intensități diferite în funcție de comandamente variate. Din nefericire însă, ideea a stîrnit nu numai entuziasme, dar și pasiuni, resentimente, alimentînd mai curînd polemici decît veritabile tratări științifice. Poate că de aceea nu avem încă o veritabilă istorie a Transilvaniei, debarasată de maladiile profesionale ale istoriografiei. Iar una din aceste maladii ar fi „naționalizarea” trecutului unui spațiu geografic multicultural de către una din etniile dominante din punct de vedere politic la un moment dat și transformarea trecutului în bun propriu, subiect al unor mituri eroice care să pervertească conștiințe și să alimenteze orgolii adeseori fără acoperire. În felul acesta s-au elaborat mereu doar istorii parțiale, trunchiate și insuficient racordate la realitățile locale, în care alteritatea a fost adeseori fie neglijată, fie diabolizată cînd trebuiau justificate diversele eșecuri de-a lungul istoriei unei națiuni.

Astfel, istoria Transilvaniei a fost recompusă de-a lungul timpului ca o evoluție conflictuală, în care temele preferate au fost cele relative la „dreptul primordialității” asupra spațiului locuirii, al caracterului „civilizator” al unuia sau altuia, al statutului de „oprimat”, diversele înfruntări militare etc. etc. de parcă devenirea umană ar fi atîrnat doar de aceste elemente. Iar această manieră a dus la deformări majore în ceea ce privește adevărul, de-a lungul timpului evidențiindu-se vehicularea unor falsuri ce s-au înrădăcinat adînc în conștiința posterității, provocînd derută atunci cînd fragmente veridice de istorie prezentau faptele sensibil diferit.

Mai mult chiar, istoria Transilvaniei a constituit parcă mereu un „exercițiu” al umilirii celuilalt, prin omisiune, caracterizări negative, reliefarea neesențialului, abordările favorizînd caracteristicile care despart etniile și nicidecum pe cele care le apropie. S-a uitat aproape întotdeauna că această regiune (aidoma altora) este în primul rînd rezultatul înfățișării pe care i-a dat-o omul: organizarea spațiului, structurile și peisajele agricole, urbane și industriale, implantările etnice, stilurile arhitecturale (de la simpla casă țărănească pînă la complicatele sisteme de fortificații) etc. – totul contribuind la recunoașterea unui teritoriu unitar, care se definește prin caractere comune. Vrem sau nu, istoria Transilvaniei include și istoria altor etnii (mai mult sau mai puțin reprezentative numeric), o multitudine de tradiții, limbi și culturi răspîndite inegal într-un spațiu relativ redus și cu o mare densitate. Oricît s-ar încerca escamotarea acestui aspect, au existat efecte mutuale pe toate planurile, s-au format structuri comune (dificil de etalat empiric), care profilează imaginea unui întreg în diversitate.

În acest context, Transilvania ar trebui să devină un spațiu experimental al construcțiilor istoriografice de avangardă tocmai prin aflarea și introducerea de noi și noi variabile socio-istorice, capabile de a descifra în termeni veridici evoluția unei societăți multiculturale, pentru că regiunea prezintă trăsături specifice – și în anumite laturi chiar unice – în ce privește plurietnicitatea și pluriconfesionalitatea. Aici coexistă creștinismul oriental și cel occidental, aici a pătruns reformismul, întîlnim marile stiluri ale culturii europene (romantic, gotic, renascentist, baroc și clasic) etc. A enumera suma de motivații pentru o istorie a Transilvaniei ca sinteză a tuturor comunităților trădează deja o notă de infantilism, hilar chiar, pentru un istoric cît de cît onest.

Aspectul fundamental ce trebuie să domine orice reconstrucție istorică a Transilvaniei este acela că trebuie să se admită că atît indivizii, cît și grupurile etnice, confesionale, sociale etc. sînt marcate nu numai de o conștiință proprie, o identitate comună, dar și de alte conștiințe, de alte identități. De aceea, nici unui alt grup etnic nu trebuie să i se refuze partea de memorie istorică, fiecare trebuind să se regăsească în aceste reconstrucții. Dificil㠖 tehnic vorbind – este doar articularea sintezei, aflarea modalităților eficiente și convenabile în a surprinde specificul fiecăruia într-o perspectivă globalizatoare, utilizarea diverselor oferte metodologice venite dinspre cîmpul sociologiei, antropologiei (pentru tipurile de conduită îndeosebi), literaturii, geografiei umane etc, refuzul viziunilor statice asupra diverselor arii culturale în favoarea interferențelor, manifestarea unei mobilități conceptuale, apelul la cauzalitățile multiple ș.a. Cu alte cuvinte, este vorba de redefinirea istoriei ca dinamică interculturală, iar ofertele cognitive și metodologice sînt deja pe cale de a-și afla practicanți și în spațiul nostru.

Acest lucru va presupune în primul rînd renunțarea la revendicarea de pînă acum a istoriei ca fiind „națională”, sintagmă care de altfel nu corespunde la nimic, decît în măsura în care cons tituie o reacție a statului dominant. S-ar renunța astfel la privilegierea istoriei evenimențiale și conflictuale, în profitul celei structurale și a civilizației. S-ar rezolva astfel și dilema istoricului de a aplana tensiunea dintre știință și conștiință, nemaifiind silit a se supune cenzurii și autocenzurii, evitînd capcanele meseriei și imixtiunea ideologicului.

Deși în istoriografia română lipsește un discurs autocritic cît de cît articulat pentru a putea evita capcanele mistificărilor și ale programelor pedagogice manipulatoare de pînă acum, avem nu de mult timp la îndemînă excelenta carte a lui Al. Zub, Discurs istoric și tranziție (Iași, 1998), prin care se pun la îndemîna istoricilor profesioniști elemente ce indică sensul unei anumite conduite și în abordarea unei teme precum cea a istoriei Transilvaniei. Sînt deziderate care îndeamnă în primul rînd la o oarecare solidaritate în tagma istoricilor indiferent de etnie, o solidaritate de corp care să-și impună voința dincolo de comandamentele politice. Ar fi aceasta o primă etapă, indispensabilă, pentru necesarul acord, pe cît posibil, asupra exigențelor ce decurg din programul întocmirii unei istorii a Transilvaniei. Întîrzierile sînt deja păgubitoare, pentru că au lăsat efecte patologice greu de eliminat, iar o aventură personală într-o astfel de întreprindere ar fi sortită eșecului ca multe altele de pînă acum.

1957, Râmnicu Sărat (jud. Buzău); Institutul de Istorie A. D. Xenopol, Iași, cercetător; Generație și schimbare în istoriografia română la sfîrșitul sec. XIX, Cluj, 1999.


2001.01.28.

articolul în format *.pdf