Harald ROTH
Să încercăm o „istorie cultural㔠a Transilvaniei!
Ancheta Provinciei 
Cum abordăm marele proiect al secolului al XX-lea? Este vorba de o istorie a Transilvaniei. Necesitatea ei nici măcar nu se pune la îndoială, dacă vrem ca lumea înconjurătoare să ne ia în serios și în seamă. Istoriografii naționale și istorii ale diferitelor grupuri scrise în propriul cerc și pentru uz intern? Desigur, aceasta a existat în secolul al XIX-lea, cînd „națiunile” au fost construite și, din păcate, au existat și în secolul XX, cînd și-au asumat o parte decisivă a responsabilității pervertirii naționalului. Dar astăzi, în secolul al XXI-lea – deci în acea nouă perioadă care în mare a început acum 11 ani –, astăzi? Care om deschis la minte mai poate lua în serios istoriografiile naționale? Desigur, ele reprezintă o parte importantă a istoriei istoriografiei și au jucat un rol decisiv la crearea a ceea ce sîntem aici și acum – dar atît. Ele sînt revolute, demodate, și chiar periculoase și maligne, chiar și pentru istorici: a supralicita naționalul și a-l transforma din nou în linia dominantă a istoriei, a orienta istoria după el, înseamnă s-o agresăm – pentru că ea a cunoscut naționalul doar ca una (de regulă neimportantă și colaterală) dintre multiplele ei componente. Mult mai relevante au fost problemele religioase, ale dreptului, ale statutului social, ale modelului de viață economic (ökonomisches Lebensmodell) și, legate de ele, obiceiurile sau, într-un cuvînt: „cultura”. Doar retrospectiv istoricii care s-au considerat slujitorii națiunii au operat o selecție și o clasificare anistorică potrivit unor criterii presupus naționale.

Dacă ne propunem să realizăm o summa istorică a unui spațiu istoric recunoscut într-o perioadă lungă de timp – este vorba de regiunea Transilvaniei –, trebuie să ne întoarcem la o fază anterioară celei menționate și să înfrîngem, să uităm chiar radical și necondiționat modelele naționale de gîndire pe care le-am dobîndit prin educație și obișnuință. Nu avem voie să devenim avocații nici unui grup care a acționat de-a lungul istoriei în această regiune, chiar dacă sîntem legați de unul sau altul dintre ele prin limbă, origine, confesiune sau prin alte caracteristici. Recunosc, este o pretenție foarte mare. De aceea istoricii din Japonia sau Burkina Faso vor rezolva mai ușor această problemă decît ardelenii. Dar ei nu vor vedea în istoria Transilvaniei o provocare, așa c㠄moștenitorii” istoriei acestei țări vor trebui să ia în serios problema depășirii radicale.

Nu este adevărat, că nu ar fi existat nenumărate încercări, atît din partea unor autori, cît și din partea unor colective de autori, de a scrie „Istoria Transilvaniei” văzută ca întreg. Unele dintre ele pot fi considerate ca fiind reușite, dar cele mai multe sînt eșecuri parțiale sau totale. Cauza ar putea fi faptul că ele au fost concepute ca apologii ale unui punct de vedere (politic sau național); dar s-ar putea să fie de vină și concentrarea pe istoria politică sau pe intenția politică, apărînd astfel pericolul partizanatului deschis sau ascuns, al prejudicierii sau supralicitării anumitor grupuri în diferitele epoci ale istoriei. Într-un cuvînt: experiența cu aceste începuturi este nesatisfăcătoare.

Dacă sîntem în căutarea unui nou început, atunci n-ar trebui să ne limităm la o metodologie modernă și, pornind de la această bază, să alegem concluzii și experiențe din preocupările cu alte regiuni, și nici să ne propunem doar intențiile bune (gute Vorsätze fassen), ci ar trebui să ne decidem pentru un început cu totul nou: pentru o „istorie culturală a Transilvaniei”. Sînt conștient de faptul că acest proiect nu este chiar modest, dar este o cale care să ne dea cel puțin speranța că se poate găsi măcar un consens relativ, că unilateralitățile pot fi echilibrate, că putem, în sfîrșit, obține o imagine istorică a societății în ansamblul ei. Istoria politică ar servi astfel doar ca fundal. Aceasta nu este o idee cu totul nouă, deoarece exist㠖 pentru alte țări și regiuni, ba chiar și pentru anumite părți ale istoriei culturii ardelene – lucrări excelente. Dar și-a propus vreodată o echipă de autori interdisciplinar-transetnică o asemenea sarcină? Ar fi imposibil să scriem despre locul cultural-mental al natio Hungarica în comparație cu celelalte țări vecine, în loc să ne ocupăm de dominanta ei? Sau, în loc să reiterăm problemele demografice și ale originii românilor, să vorbim despre rolul lor economic în contextul general-transilvan? Să cercetăm activitățile sașilor de a configura spațiul în loc să ne fixăm pe alianțele lor cu Habsburgii? În sfîrșit, dacă am înceta să ne preocupăm de legislația religioasă și ne-am concentra asupra practicii echivoce? Sau dacă, în loc să glorificăm sau să condamnăm Unio trium nationum, am acorda atenție structurilor și mecanismelor de administrație la nivel inferior? O altă cauză pentru o abordare din perspectiva „istoriei culturale” este simpla recunoaștere că un singur cercetător nu ar fi niciodată în stare să scrie o istorie a Transilvaniei avînd în vedere complexitatea fenomenelor culturale ale acestei regiuni. Este nevoie de o echipă mai mare cu o voință comună foarte puternică și care, fără a urmări vreo finalitate politică sau practică, să se orienteze spre un țel bine determinat. Dacă există voință acum, în secolul al XXI-lea, atunci cei care împărtășesc aceleași idei, întîlnindu-se, vor ajunge sigur la consonanță.

1965, Sighișoara (jud. Mureș); Gundelsheim/Neckar Sie ben bür gen-Institut, director; Universitatea Heidelberg, lector; Kleine Ge schichte Siebenbürgens, 1996, Kis Erdély-történet, Budapesta, 1999; Studienhandbuch Östliches Europa, redactor, Bd. 1: Ge schichte Ostmittel- und Südosteuropas, Heidelberg, 1999.


Traducerea: SZEGEDI Edit
2001.01.28.

articolul în format *.pdf