Ovidiu PECICAN
Trecutul transilvan și foamea de sinteză
Analize 
Să scrii istoria României nu mai este un lucru rar și aproape de neînchipuit. Odinioară era cu totul altfel. Pentru Hașdeu, care începuse să publice în fascicule o asemenea sinteză, Parlamentul a votat o medalie specială și un premiu consistent. Xenopol a fost primul care a încheiat o retrospectivă integrală a trecutului românesc în douăsprezece volume. Iorga a scris mai multe istorii globale, mai pe scurt sau mai amplu, abordînd apoi vremurile de demult și din diferite unghiuri particulare: istoria oștirii, a școlii, a literaturii, a Țărilor Române văzute de străini... Dar și Hașdeu, și Xenopol, și Iorga au fost priviți în epocă, fiecare în felul lui, ca niște inși excepționali. Să dai sinteze nu era regula, ci excepția!

Constantin C. Giurescu a fost ultimul interbelic care a publicat o istorie a românilor. El a fost și unul dintre puținii care, asociindu-și fiul, s-a străduit în anii comunismului să reia sinteza de odinioară, actualizînd-o și reelaborînd-o. Altminteri, vremurile de după 1947 nu au fost prea generoase cu sintezele. Doar marea tentativă colectivă în patru volume, publicată în anii ‘60, rod al colaborării istoricilor din principalele centre universitare ale țării, a tronat dezinvolt peste producția de gen, încercînd să împace viziunea marxistă cu un naționalism moderat. S-a văzut asta mai tîrziu, în deceniul dictaturii, cînd Mușat și Ardeleanu au manipulat mileniile în sensul unui naționalism grotesc, pus în serviciul politicii familiei Ceaușescu. În vremea egalitarismului ostentativ și jucat, monopolul viziunii globale asupra istoriei a rămas, în esență, pe seama ideologilor de serviciu.

Dar anii ‘90 au restaurat normalitatea. Sinteze mai vechi, apărute în exil (cum a fost cea a lui Vlad Georgescu), altele, mai recente, datorate unor străini (Catherine Durandin ori Keith Hitchins), ori produse în țară (de mici colective ori de autori individuali) au fost publicate într-un ritm alert. Era un semn de normalizare, de eliberare a scrisului istoric de sub tirania politicului, a revitalizării disciplinei și a gustului pentru recitirea trecutului. Iar cînd, cu doi ani în urmă, această diversificare treptată a atins și școala – adevăratul loc unde se plămădesc mentalitățile –, introducerea în circuitul educativ a manualelor alternative a declanșat un enorm scandal politic și de presă. Vechi certitudini se clătinau, lăsînd loc aerului proaspăt, circulației ideilor, pluralității interpretărilor.

Dar Transilvania?
Nu același lucru se poate spune despre istoria Transilvaniei. Contribuțiile românești nu au lipsit odinioară, pe cînd Ardealul făcea parte din Imperiul chezaro-crăiesc. Dintre lucrările de curînd retipărite se cuvine amintită măcar prețioasa contribuție a lui I. Budai-Deleanu, Originea popoarelor Transilvaniei, și excelenta lucrare a lui George Barițiu, Părți alese din istoria Transilvaniei. Ambele cărți discutau istoria regiunii cu referire la toate etniile conlocuitoare, semn de sagacitate, anvergură și competență. Dar au mai scris sinteze istorice pe tema Ardealului și A. T. Laurian (Temișana, sau scurtă istorie a Banatului temișan; Die Romänen der österreichischen Monarchie), Al. Papiu-Ilarian (Istoria românilor din Dacia Superioară) ș. a.

După 1918, cînd Transilvania s-a unit cu România, o nouă generație de istorici, agregată în jurul lui Al. Lapedatu, Ioan Lupaș și Ioan Moga a căutat să creeze o școală istoriografică românească la Cluj. Lupaș a revenit în repetate rînduri asupra realităților provinciei vestice a țării (Contribuțiuni la istoria românilor ardeleni, Cronicari și istorici români din Transilvania, La Transilvania nel quadro geografico e nel ritmo storico romeno). La fel și Moga (Siebenbürgen in dem Wirtschaftsorganismus des ru mänischen Bodens, Les Roumains de Transylvanie au Moyen Age). Atenți să integreze cît mai bine istoria românilor ardeleni în ansamblul istoriei românești, cei doi istorici au oferit însă, implicit, modelul unei istoriografii unilaterale, cîtă vreme trecutul care era evocat nu se mai întîmpla să fie unul comun cu al celorlalte etnii din Ardeal. Scrisul istoric pierdea astfel o dimensiune prețioasă. Modelul lor s-a impus discipolilor direcți. Scurta sinteză a Marinei Lupaș-Vlasiu (Aspecte din istoria Transilvaniei) urma schema de tratare acreditată, și nici măcar străinii (ca Mario Ruffini, de pildă, autorul unei Istorii a românilor din Transilvania) nu se abăteau de la ea.

Adevăratul continuator al acestei linii a fost însă Ștefan Pascu, atît în bine, cît și în rău. Transilvania a revenit neîncetat sub pana sa. Sinteza lui în patru volume, dedicată Voievodatului Transilvaniei, urma schema Lupaș și o dezvolta într-o manieră mai mult sau mai puțin coerentă. De fapt, însă, el relua o preocupare tematică regăsibilă atît la Lupaș, cît și la Moga. Adevăratul moment de glorie al acestui mod de tratare a istoriei Ardealului de către Ștefan Pascu a fost însă volumul Din istoria Transilvaniei (1947), pentru care cercetătorul spunea mai tîrziu că și-ar fi pierdut slujba în epocă, sub acuza de naționalism.

Altfel, dar în egală măsură preocupat de Ardealul românesc, delimitat tranșant de „celelalte Ardealuri”, a procedat David Prodan, cel mai prestigios urmaș al interbelicilor dintre care, ca tînăr, a făcut și el parte. Sintezele lui refac viața țărănimii transilvănene, răscoala lui Horia de la 1784 și formarea conștiinței naționale moderne la intelectualii ardeleni. Dar și aici prăpastia dintre români și „ceilalți” rămîne ireductibilă.

România, nu Transilvania
Un paradox care merită să fie semnalat este însă acela că, dacă, de bine, de rău, fie și unilateral, elaborarea sintezelor de istoria Transilvaniei intra în preocupările specialiștilor pînă în 1989, căderea comunismului a inhibat tentativele. Momentul psihologic care a declanșat această stare pare să fi fost publicarea de către Academia maghiară a sintezei colective dedicată trecutului acestei provincii istorice în a doua parte a anilor optzeci. Experții români s-au mulțumit atunci să critice pe părți sau în bloc elaboratul colegilor lor din Ungaria, fie în volume colective de pamflete și polemici (anterior căderii dictaturii), fie în broșuri de propagandă (după 1990). Cum în masivul volum maghiar s-a întrevăzut instrumentul posibil al unor revendicări teritoriale, ei au preferat să abandoneze din start proiectul sintezei de istorie ardeleană. În acest fel, se considera în mod implicit drept ilegitimă orice „rupere” – fie și tematică, simbolică, metodologic motivat㠖 a Transilvaniei din corpul mai larg al României. Așa se face că, de exemplu, Istoria bisericii românești din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș (1992) semnată de Mircea Păcurariu, ori masiva Istorie a României. Transilvania (vol. I: 1997, vol. II: 1999), coordonată de economistul Anton Drăgoescu, rămîn niște excepții.

După mai multe secole de dezvoltare a istoriografiei române transilvănene în care, cum s-a putut vedea, nu au lipsit contribuțiile cu deschidere plurietnică, iată-i astăzi pe istoricii ardeleni repliați pe pozițiile unui neopasivism timorat. Atenți doar la tradițiile mai recente, condiționate ori de naționalismul interbelic, ori de comunism-naționalismul postbelic, ei își interzic decupajele tematice întemeiate pe mai vechi unități administrativ-teritoriale, din spaima că ar putea crea un precedent ori poate dintr-o pură superstiție. Într-o clipă istorică în care tendința globalizantă este contrabalansată de o anume regionalizare, și într-un context politic marcat de dorința exprimată public de a intra în federația europeană ca parte, elita istoricilor români din Transilvania refuză să asume rolul care îi revine: acela de a-și pune inteligența și competența în slujba reexaminării trecutului provincial.

Că este convenabil sau nu, este limpede că Ardealul a făcut pentru cîteva secole parte din Regatul Maghiar. Că ne place sau nu, Transilvania a ajuns mai apoi un principat autonom sub suzeranitate otomană. Și iarăși, vrem ori ba, Casa de Austria s-a instalat la cîrma principatului pentru alte secole, integrîndu-l în structurile monarhiei Habsburgilor. În loc să caute să înțeleagă cum au conviețuit împreună atîtea secole populațiile întîlnite în Ardeal, mulți dintre istoricii noștri se rezumă să decupeze „părți alese din istoria Transilvaniei”. Dar criteriul după care le aleg este cel – nenumit – al revanșei („acum este rîndul nostru!”) sau cel al corectării istoriei („să se audă și vocea noastră!”). O istorie parțială nu poate fi însă substituită de o altă istorie, la fel de parțială. Sau dacă poate, atunci aceasta se va face în detrimentul unei cunoașteri mai corecte și mai echilibrate a trecutului.

La un alt nivel, a vorbi despre „țările”, cnezatele, comitatele, scaunele Transilvaniei este și o chestiune de inteligență. Este adevărat că nu oricine o poate face. Dar dobîndirea specializării și probitatea îl pot ajuta pe istoric să atingă un nivel profesional notabil și în absența unor calități peste nivelul obișnuit.

Plasînd discuția și la nivelul codului etic – invizibil poate, însă existent în orice profesie –, cred că problema locuirii unui spațiu se pune în multe feluri. Unul dintre acestea este, fără îndoială, luarea culturală în posesie a locului respectiv. Cîtă vreme vom sacrifica particularitățile istoriei transilvane doar pentru a mai sublinia odată elementele de unitate ale trecutului românilor de aici cu cel al românilor de peste Carpați, cunoașterea noastră va rămîne una vagă, superficială, simplificatoare. Onoarea profesiei ne obligă să o ridicăm la demnitatea pe care o merită. Pentru nimeni stăpînirea austriacă nu a fost totuna cu cea turcească. Nu se cade, prin urmare, să lăsăm asemenea chestiuni deoparte.

Istoria sau istoriile Transilvaniei?
De fapt, cantonarea istoriografiei române în discutarea problemelor țintite, practicarea decupajelor problematice dintr-un peisaj de o complexitate fascinantă și redutabilă ține și de o pregătire profesională cu carențe. Pentru generația lui Ioan Lupaș lectura în maghiară și germană nu era un obstacol, ca pentru cei mai mulți dintre noi. În plus, pregătirea în descifrarea scrisului latinesc nu suferea tratamentul de astăzi. (În școlile de atunci problematică era mai curînd cunoașterea slavonei și a chirilicelor.) Dar, dincolo de asemenea neajunsuri, rezolvabile printr-o mai atentă acțiune instituțională ori prin eforturi personale, spaima de sintezele de istorie transilvană traduce de fapt efortul de a eluda o serie de aspecte ale trecutului asupra cărora se mai discută încă. În loc să se vadă în asemenea discuții exact cadrul în care se pot naște progresele de cunoaștere, ele sînt considerate niște zone mlăștinoase. Unii preferă să adopte vechile răspunsuri, considerîndu-le satisfăcătoare ori pentru că sînt simpli conformiști. Alții se ascund după deget, spunîndu-și că interogațiile respective aparțin unei zone a politicului care manipulează datele trecutului. Prin aceasta ei abdică în fața presiunilor ideologice – reale sau imaginare, trecute sau prezente –, renunțînd voluntar la accesul în anumite zone ale trecutului. După anul de grație 1990 a apărut, din cîte știu, o singură istorie a Transilvaniei scrisă de un român; și aceea, inspirată de necesitățile – totuși reductive – ale susținerii unui curs universitar și rezumată la perioada medievală. De asemenea, nu s-a considerat oportun să se traducă în românește lucrările dedicate Transilvaniei din bibliografia străină. Mă gîndesc inclusiv la sinteza Academiei Maghiare de Științe care a produs, în anii ‘80, acel reviriment al interesului pentru arealul geografic și istoric menționat. Dar și aici, o notabilă excepție o constituie inițiativa unei edituri din Miercurea Ciuc de a pune la dispoziția publicului românesc cîteva puncte de vedere maghiare mai recente asupra acestui topos istoriografic.
Oportunismul, teama sau inhibiția împiedică progresul mai rapid al cercetării care vizează Ardealul? Despre oricare dintre aceste posibile cauze ar fi vorba e poate timpul să le înlăturăm într-o manieră cît mai onorantă.

1959, Arad; UBB, Facultatea de Studii Europene, conferențiar; Razzar (cu Alexandru Pecican), București, 1998; Lumea lui Simion Dascălul, Cluj, 1998.


2001.01.28.

articolul în format *.pdf