Mihaela GRANCEA
Stereotipuri etnoculturale în discursul istoriografic
Analize 
În ultimii ani o serie de cărți și studii, scrise în limitele unui discurs adeseori paroxistic – determinat de șocuri culturale și spaime etnopolitice –, văd în Celălalt (mai ales în vecinii percepuți ca dușmani naturali), elemente perturbante. Un astfel de demers se sprijină pe argumentații desprinse din inventarul de episoade istorice conflictuale, precum și din imaginarele ostilității. În aceste contexte istorice, de cele mai multe ori construite fictiv, solidaritatea națională funcționează ca o normativitate necondiționată. Nu întîmplător, istoricul care încearcă să fie critic și interogativ este tratat ca element disociativ. Criticismul efectuat sub forma interogării unor teme sacre și sacralizante cu privire la politicile identitare este perceput ca atac la identitate. Ideologia identității naționale devine astfel ontologia tranziției (1).

În România de astăzi, relațiile interetnice sînt parte integrantă a procesului de reformulare socio-culturală. În acest context, tratarea istoriei relațiilor interetnice presupune în primul rînd concentrarea interesului și a explicației asupra trecutului; de cele mai multe ori însă, prezentul impune instrumentalizarea discursului asupra acestei istorii, identificările etnice devenind unul dintre factorii care relansează animozitățile interetnice. În operația de instrumentalizare a trecutului din perspectiva prezentului politic, clișeele etnoculturale redevin funcționale. Readuse din sfera obscură a imaginarului colectiv, ele sînt reproduse și puse în circulație în manualele de istorie și în produsele de cultură enciclopedică, ce propun și fixează prejudecăți, clișee etnoculturale, stereotipuri rasiale cu aparent rol explicativ.

Prejudecata etnică, judecata eronată anterioară experienței contactului direct, este produsul unei logici istorice create în comunitățile autarhice, în acord cu experiența istorică tezaurizată în conștiința colectivă; prejudecata rasială și/sau etnică se manifestă în relațiile cu alte spații socio-culturale; acțiunea ei pare firească în structurile comunitare arhaice, postulînd grupul ca pe o ființă ideală perfectă, în permanentă competiție de afirmare a identității ei, percepută ca identitate pozitivă. Acest „narcisism grupal” (Erich Fromm) devine sursă a solidarității de grup, dar și justificare a agresivității față de Celălalt. Pe verticală, în structura discursului explicativ, stereotipului îi revin atributele lărgirii ariei de explicație asupra identității Celuilalt. Stereotipul etnocultural ca imagine mentală prin care noi nu vedem înainte de a defini, ci definim înainte să vedem (2) are o valoare explicativ-simplificatoare, atribuții în crearea solidarității sau a disfuncționalității, a disoluțiilor operate mai ales în cazul construcțiilor cu finalități mitologizante. Acest tip de construcții are de cele mai multe ori efecte stihiale în raporturile interetnice și interstatale. Multe dintre temele istoriilor naționale sînt analizate din perspectiva unor asumări mai mult sau mai puțin conștiente, mai ales cînd se abordează problematici legate de procesul de structurare și afirmare a națiunii. Se manifestă astfel de dificultăți în analiza conceptului, în utilizarea lui metodologică, nesiguranțe în definirile terminologice și în desemnarea și explicarea mecanismelor și a factorilor care colaborează la crearea identităților naționale.

Putem afirma că istoricii români manifestă trei opțiuni cu privire la definirea identităților naționale:
- istoricii atașați de formulele tradiționale de sorginte romantică văd în națiune o structură organică în devenire, datorită afirmării geniului național (Volksgeist); semnele de individualizare ale națiunii sînt, în acest caz, comunitatea de limbă și de tradiții. Istoricii care preferă o astfel de abordare sînt istoricii tradiționaliști care au încercat să abandoneze conceptualizările marxiste; (3)
- istoricii care împărtășesc modelul est-european al națiunii, model eminamente etnic; națiunea este, în definirile acestora, o comunitate care are o origine comună, este o superfamilie fictivă, cu predecesori iluștri, guvernată de tradiții culturale. (4)
- istoricii liberali par seduși de demonstrația lui Benedict Anderson, pentru care națiunea și naționalismul sînt produse culturale, creatoare de solidarități. Imaginea națiunii ca și comunitate este percepută ca un sistem de relații de tip orizontal fraternalist, în cazul căruia jertfa ultimă (expresia loialității sublime) devine posibilă. (5)

În funcție de aceste asumări, discursul istoric cu referire la trecut poate suporta regresiunea interpretativă sau dimpotrivă asumarea lucidă, analiza pozitivistă.
În studiul stereotipurilor etnoculturale, în spațiul culturii românești un loc aparte revine contribuțiilor antropologice (6) și studiilor istorice despre alteritate. În ultimii ani acestea din urmă au devenit mai numeroase și mai pertinente, abordînd motive și problematici cu caracter metodologic (7), studii de caz (8) și chiar evaluări de natură istoriografică. (9) Cercetările de imagologie și studiul imaginarului social au depășit faza tatonărilor programatice și metodologice realizînd analize ale fenomenelor de destructurare și restructurare a comunităților etnoculturale locale, zonale, naționale, care își redescoperă și/sau construiesc solidarități diverse (10).

„Timp de peste trei secole, est-europenii au folosit istoria și interpretarea ei pentru a vorbi despre relațiile cu vecinii și despre identitatea lor național㔠(11). Evaluarea raporturilor româno-maghiare după 1989 s-a făcut și din perspectiva reprezentărilor Celuilalt dar și de pe pozițiile autopercepției. (12) De-a lungul istoriei s-au fixat, asumat și practicat anumite tehnici în identificarea relațiilor româno-maghiare, modalități de construire a diferențelor etnoculturale percepute ca diferențe naturale:
- etnicizarea timpului – astfel de identificări sînt realizate în lucrările cu caracter exacerbat naționalist;
- etnicizarea culturii – aceasta este văzută ca temelie și structură de rezistență a identității etnice;
- etnicizarea identităților sociale (13);
- etnicizarea spațiului geografic;
- diabolizarea Celuilalt, identificarea lui cu dușmanul natural care amenință identitatea etnică; astfel de operări se află atît în mesajul tradiționalist, cît și în cel declarat echidistant (14).

Instrumentalizarea unor astfel de identificări prezente și în imaginarul colectiv tradițional este vizibilă și în reeditările istoriografice de tip restitutio, care au ca finalitate revigorarea sentimentului național (15). Chiar istorici care încearcă să-și asume noi perspective interpretative rămîn tributari fixațiilor specifice naționalismului, fiind ostili „rescrierii istoriei”, istoricilor liberali care „emit ipoteze, se încruntă la istoria națională, decretează cine are dreptate și cine trebuie eliminat din cărțile de istorie, minimalizînd combustia internă care a marcat istoria României vreme de două secole”. (16)

Dimensiunea pozitivă
O altă parte a istoriografiei, axată pe problematicile istoriei spațiului intracarpatic, interesată în prospectarea și reliefarea identității regionale, afirmă necesitatea abordării motivelor și temelor istoriografice care analizează episoadele de toleranță socio-confesională, conviețuire și interferență culturală (17), cu atît mai mult cu cît, prin trecutul ei, Transilvania își are un loc bine precizat în viața istorică românească, maghiară și săsească, în istoria Europei central-orientale, ca entitate individualizată istoric. Pentru români, Transilvania reprezintă inima românismului, spațiu iradiant al etnogenezei și al instituționalității medievale românești, leagănul mișcării naționale românești în secolul al XVIII-lea; pentru maghiari același spațiu se constituie în perioada secolelor XVII-XVIII în cadrul redeșteptării maghiarimii, în spațiu al modernității; pentru sași, Transilvania este țara în care s-a structurat poporul sas ca o comunitate istorică, lingvistică, culturală și constituțională. (18) Aceste semnificații majore explică utilizarea clișeelor etnoculturale în toate cele trei istoriografii din perspectiva unui etnocentrism care afectează posibilitățile de afirmare ale unui discurs istoriografic rațional autentic și chiar autocritic la nivelul autopercepției. În această direcție merge pledoaria istoricului Sorin Mitu, preocupat de studierea autostereotipurilor naționale, a modului specific în care societățile, în particular societatea românească, învață să se descrie, să se valorizeze, să-și reprezinte calea de acces spre înțelegerea genezei identității naționale. Autorul va realiza cea mai pregnantă analiză descriptivă a imaginii de sine la românii ardeleni, o descriere detaliată a temelor, reprezentărilor și clișeelor care realizează imaginea globală a identității ardelene românești. (19)

Simptomatică ne pare, în contextul temei noastre, dezbaterea pătimașă declanșată în spațiul politic, cultural, precum și în media, de problema manualelor alternative – cel mai sensibil segment al reformei educației. Așa-zisul scandal iscat de senatorul Sergiu Nicolaescu în legătură cu caracterul „antinațional” al manualului editat de Sigma este un fenomen edificator în ceea ce privește contradicțiile și animozitățile neloiale manifestate între istoricii tradiționaliști și cei liberali. Manualul, material didactic modern, fluid, abordează fenomenele globale, istoria mentalităților și a instituțiilor, contribuția minorităților etnice la afirmarea socioculturală a statului. Suprinzătoare prin accentele vitriolante au fost atitudinile publice ale unor istorici care, prevalîndu-se de funcția educativă a manualului de istorie, au afirmat că respectivul manual are finalități politice, pune sub semnul îndoielii statutul disciplinar al istoriei, face deservicii istoriei naționale. (20)

Această incompletă și scurtă incursiune în problematica discursului istoriografic românesc postdecembrist încearcă să prospecteze, lucid și echidistant, cîteva aspecte ale unei crize de discurs.

Note
(1) Magyari-Vincze Enikő: Antropologia politicii identitare naționaliste, Cluj-Napoca, 1997, p. 164.
(2) Vincent Yzerbit, Geroge Schandron:Stereotipuri și judecată socială, în Richard Bourhis, Jacques-Philippe Leyens (coord.) Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri, Iași, 1998, p.99.
(3) vezi Alexandru Duțu: Spiritul național, structurile și mentalitățile în Viața Românească, nr. 4, 1989, p. 8–12; Pavel Țugui: Trei academicieni denunță mistificarea Istoriei României, în Magazin Istoric, nr. 2, 1996, p. 9; Liviu Maior: 1848–1849. Românii și ungurii, București, 1998.
(4) Anthony D. Smith: National Identity, London, 1991; Victor Neumann:Mitul statului etno-național, Dilema, nr. 2, 1997.
(5) Benedict Anderson:Imagined Communities: Reflections on the Origin and Spread of Nationalism, London, (1983), 1991, p. 1–9.
(6) Andrei Oișteanu: Mythos și Logos. Studii și eseuri de antropologie culturală, București, 1997; Idem, Imagologia etnică, în Dilema, nr. 369, 2000, p. 7 cu referire la imagologia etnică tradițională românească, Sorin Antohi: Civitas imaginalis. Istorie și utopie în cultura română, București, 1999.
(7) Luminița Mihaela Iacob: Reprezentarea identității etnopsihice. Structuri axiologice și alteritate, în Identitate și alteritate în spațiul cultural românesc, ed. Alexandru Zub, Iași, 1996; Andrei Pippidi: Identitate culturală în spațiul românesc. Probleme de metodă, în op. cit., p. 56-80.
(8) Laurențiu Vlad: Turcul un personaj al imaginarului popular, în Caietele Laboratorului de studii otomane, nr. 2, București, 1993; Sorin Mitu: Străinul în imaginarul social al românilor ardeleni la începutul epocii moderne, în Identitate și alteritate în spațiul cultural românesc, Iași, 1996, p. 178–206.
(9) Alexandru Zub: Despre studiul alterității la români, în op. cit., p. 395–414.
(10) Cuvînt înainte la Identitate și alteritate. Studii de imagologie, II, Cluj-Napoca, 1998; vezi caracterul programatic, avangardist chiar al revistei Xenopoliana, anii 1993-1994, dar și studiile care abordează spațiile alterității în volumele colective editate sub egida universității clujene – Viața privată, mentalități colective și imaginar social în Transilvania, 1996; Etnicity and Religion in Central and Eastern Europe, ed. by Maria Crăciun, Ovidiu Ghitta, 1995; Church and Society in Central and Eastern Europe, ed. by Maria Crăciun and Ovidiu Ghitta, 1997; Identitate și alteritate în spațiul cultural românesc, Iași, 1996.
(11) Katherine Verdery: Compromis și rezistență. Cultura română sub Ceaușescu, București, 1994, p. 206.
(12) Melinda Mitu, Sorin Mitu: Românii văzuți de maghiari – geneza unei imagini etnice moderne, în Identitate și alteritate. Studii de imagologie, Reșița, 1996; Toader Nicoară: Transilvania la începuturile timpurilor moderne (1680-1800). Societate rurală și mentalități colective, Cluj-Napoca, 1997.
(13) Chiar și în tratatele recente de istoria Transilvaniei problema dispariției nobilimii române din Transilvania, precum și aceea a suprapunerii statutelor de marginal socio-economic cu acela de marginal confesional se realizează în termenii discursului tradițional; se vorbește despre înstrăinarea românilor prin înnobilare și despre faptul că diferențierile sociale au dus la dublarea acestora cu distincții etnice care veneau să le accentueze pe cele sociale – Istoria României. Transilvania, coord. Anton Drăgoescu, Cluj-Napoca, 1997, p. 561 – observăm astfel că se ignoră nuanțele, fenomenele clasice presupuse de aculturație, oportunismele elitelor, precum și contribuția nobilimii românești la afirmarea identității transilvănene.
(14) Ibidem – cu referire la 1848, Tratatul vorbește despre: „dezlănțuirea terorii împotriva românilor”, „intensificarea terorii împotriva românilor” – p. 810 sq; în Ilie Bădescu, Dan Dungaciu: Sociologia și geopolitica frontierei, București, 1995, sub presiunea unor spaime geopolitice se vorbește despre „geopolitica europeană și logistica instituțională, de logistica noilor frontiere” – p. 118–128.
(15) G. Magherescu: Antonescu Mareșalul României și războaiele de reîntregire, ed. Iosif Constantin Drăgan, București, 1996 – „maghiarii reprezintă în Europa un element de destabilizare, de provocări și neliniști pentru menținerea păcii” – p. 45.
(16) Liviu Maior, op. cit., Introducere.
(17) Sorin Mitu: Iluzii și realități transilvane în Gabriel Andreescu, Molnár Gusztáv: Problema transilvană, Iași, 1999; Melinda Mitu, Sorin Mitu, op. cit.
(18) Pompiliu Teodor: Transilvania: spre un nou discurs istoriografic, în Xenopoliana, nr. 1-4, 1993, p. 59.
(19) Sorin Mitu: Geneza identității naționale la românii ardeleni, București, 1997.
(20) Gh. Iscru, Florin Constantiniu, Dan Berindei, Alexandru Vulpe, Liviu Maior, Răzvan Theodorescu.

1959, Cincu (jud. Brașov); Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu, lector; Studii de istorie a Transilvaniei, (coordonat de Valentin Orga și Ionuț Costea), Cluj, 2000.


2001.01.28.

articolul în format *.pdf