SZÁSZ Alpár Zoltán
Modele ale democrației în România – șanse și realități
Analize 
În primul număr al revistei Provincia a apărut – sau mai exact a fost „strecurat㔠– o afirmație programatică ce îndemna la căutarea de soluții consociative ca alternativă pentru Transilvania, regiune unde acest tipar al organizării socio-politice nu este străin de tradiția istorică. Ulterior, studiul lui Molnár Gusztáv apărut în numărul 6 a generat o dezbatere bogată în idei valoroase, al căror subiect a fost creionarea modelului de democrație adecvat pentru România, sau, la o scară mai mică, pentru Transilvania. Aș vrea să am o intervenție la acest subiect.

Cu titlu de introducere voi reveni asupra modelelor consociaționiste și consensuale ale democrației pentru a le descrie cu mai multă precizie, a le sublinia trăsăturile definitorii și în cazul primei pentru a enumera și acele condiții sociale care îi favorizează funcționarea eficientă. După aceasta aș repune în discuție problema existenței democrației consensuale sau consociaționiste în România, apreciind și șansele realizării lor în țara noastră. N-aș neglija nici faptul că posibila reformă a sistemului politic va avea un impact considerabil asupra șanselor de a adopta vreunul dintre aceste modele. În final, voi formula cîteva concluzii – inclusiv poziția mea în această polemică.

Modele înrudite
Prima notă din studiul lui Gabriel Andreescu ridică două probleme. Prima este cea a terminologiei de specialitate pe care o folosim în limba maternă, iar a doua este cea a conceptelor vehiculate în literatura științifică internațională. Formularea „de limbă matern㔠n-o folosesc în mod accidental, deoarece preluarea și traducerea din limba engleză a termenilor politologici îi poate da mult de furcă specialistului care scrie în limba sa maternă, fie ea româna sau maghiara. În cazul democrației consociaționiste și a modelului consensual al democrației (sau pe scurt al democrației consensuale) (1) nu este vorba pur și simplu de sinonime interschimbabile, ci de concepte înrudite. Expresia democrație consociaționistă a fost introdusă de politologul olandez Arend Lijphart într-un studiu scris în 1968 (2). Tot el a dezvoltat în 1984 modelul democrației majoritare și pe cel al democrației consensuale, inspirîndu-se din propriile sale lucrări despre democrația consociaționistă și dintr-o carte publicată de Robert G. Dixon în 1968 (3), carte prin care s-au inventat aceste două formule.

1. Lijphart a elaborat modelul democrației consociaționiste ca opusul sistemelor democratice bazate pe o cultură politică omogenă și numite anglo-americane de Gabriel A. Almond. El a definit acest model ca fiind acel sistem în care puterea guvernamentală este deținută de cartelul elitelor politice animate de scopul edificării unei democrații stabile în condițiile unei culturi politice segmentate. (4) În opinia lui, elementele definitorii ale acestui model sînt – după cum a amintit și Molnár Gusztáv – guvernul de mare coaliție în care sînt reprezentate toate segmentele societății, autonomia segmentelor, proporționalitatea ca principiu de funcționare a sistemului electoral, de recrutare a funcționarilor publici și de alocare a banilor publici, precum și dreptul de veto reciproc de care beneficiază minoritățile politice. (5)

Din acestea reiese că modelul reflectă experiența țărilor cu o structură societală plurală aparte. Aceste societăți, care oferă posibilități ideale pentru punerea în aplicare a democrației consociaționiste, sînt așa-numitele societăți pilonizate (pillarised societies). Trăsătura lor specifică este organizarea subculturilor politice corespunzătoare orientărilor ideologice în piloni (zuilen) izolați unul de celălalt. Caracteristica definitorie a acestor structuri verticale sau segmente de societăți o reprezint㠄întrețeserea organizațiilor specifice clivajelor politice, organizații ce acționează în canalul corporatist, cu partidele ce se străduiesc să mobilizeze electoratul”. Astfel rezultă subculturi politice instituționalizate și organizate în mod ierarhic (6).

Implementarea și funcționarea democrației consociaționiste depinde, în primul rînd, de legăturile care se constituie între subculturi la nivelul elitelor, respectiv cel al adepților, precum și de relațiile ce există între elite și adepți în cadrul fiecărei subculturi în parte. Colaborarea de tip cartel între elite se realizează cînd acestea sînt capabile să concilieze interesele și doleanțele pilonilor. De asemenea, ei trebuie să dorească asigurarea stabilității sistemului. În linii mari, aceasta înseamnă ceea ce participanții la dezbatere numesc cultura politică a consensului. În continuare, Lijphart considera că potențialul conflictual al societăților plurale se va reduce dacă membrii segmentelor își trăiesc viața într-o izolare relativă față de membrii altor segmente, precizînd că gradul de izolare trebuie să corespundă gradului de omogenitate al societății. (7) În fine, trebuie asigurată în interiorul fiecărui segment loialitatea adepților față de conducători, articularea corespunzătoare a intereselor și devotamentul față de principiul guvernării de către cartelul elitelor. (8) Pilonizarea garantează gradul de izolare necesar și apariția tiparelor corespunzătoare ale reprezentării intereselor. Însă măsura în care alegătorii sînt dispuși să se supună elitelor și să respecte înțelegerile încheiate de acestea, respectiv măsura în care ei sprijină această formă particulară de luare a deciziilor, diferă de la o țară la alta.

Funcționarea adecvată bazată pe cooperarea elitelor depinde de nouă condiții-cadru. Acestea sînt: (i) absența acelei majorități care nu este interesată de împărțirea puterii, care, dimpotrivă, dorește adoptarea modelului majoritar; (ii) statutul socio-economic sensibil egal al grupurilor subculturale; (iii) numărul redus al segmentelor, (iv) echilibrul dintre ele; (v) dimensiunea redusă a țării; (vi) prezența unui pericol sau a unei amenințări externe; (vii) prezența unei loialități cuprinzătoare predominante în comparație cu loialitățile particulariste; (viii) o anume concentrare geografică a grupurilor ce facilitează federalizarea și (ix) o predispoziție pentru consens, tradiția compromisurilor. (9)

Înainte de a trece la celălalt model, aș vrea să precizez că modelul democrației consociaționiste are caracter normativ. Prin urmare operează cu noțiuni cuprinzătoare, întrucît nu propune analiza comparativă a sistemelor democratice, ci căutarea unor soluții și elaborarea unor recomandări.

2. Spre deosebire de modelul anterior, democrația consensuală ține de domeniul teoriei empirice a democrației. Așadar folosește noțiuni precise, operaționalizabile, cu alte cuvinte „cantități măsurabile” cu ajutorul metodelor de cercetare socială. Deși printre caracteristicile acestui model regăsim elementele definitorii ale consociaționismului, democrația consensual㠖 dincolo de caracterul normativ, respectiv empiric – diferă de modelul anterior din încă două motive. Pe de o parte: în plan social modelul consensual nu presupune existența pilonilor. Mai mult, condițiile-cadru societale își pierd importanța pentru a permite cunoștințelor practice oferite de teoria empirică a democrației să devină instrumente ale ingineriei constituționale (constitutional engineering) (10). Pe de altă parte: în timp ce modelul consociaționist poate fi conceput ca tip ideal și ca atare putem spune despre un sistem doar că este consociaționist sau nu, cele două dimensiuni – distribuția puterii executive (și partide), respectiv structura statală (unitară versus federală) – care definesc modelul Westminster și modelul consensual ne permit măsurarea exactă a caracterului consensual al sistemului democratic examinat.

Deși Bakk Miklós a enumerat trăsăturile democrației consensuale, nu strică să le acordăm mai multă atenție. (11) Caracteristicile pot fi împărțite în două grupe de cîte cinci, corespunzător dimensiunilor amintite mai sus. Prima dimensiune se compune din următoarele cinci variabile (cantități măsurabile): forma cabinetului, relația dintre puterea executivă și legislativă, sistemul de partide, sistemul electoral, respectiv sistemul grupurilor de interes. Cealaltă dimensiune oferă o imagine completă a „structurii statale” cu ajutorul altor cinci variabile: structura unitară versus federală, structura corpului legislativ, Constituția, controlul constituțional și Banca Centrală. În cele ce urmează, prezint cu ajutorul acestor variabile diferențele dintre modelul majoritar (tip Westminster) și cel consensual. Diferențele în dimensiunea distribuției puterii executive sînt: 1. concentrarea puterii executive în cabinete monopartite sau în coaliții bazate pe o majoritate parlamentară minimală (minimal winning coalitions) față de împărțirea acesteia între partidele unor coaliții mari („guverne de uniune națională”) sau supradimensionate; 2. fuziunea puterii executive cu cea legislativă și cabinet dominant față de separarea și echilibrul celor două puteri; 3. un sistem bipartid față de unul multipartid; 4. un sistem electoral – de obicei cu majoritate relativ㠖 generînd o împărțire pronunțat disproporțională a mandatelor față de unul proporțional; 5. un sistem competitiv și pluralist al grupurilor de interes față de unul corporatist. A doua dimensiune prezintă diferențele: 6. o structură unitară și centralizată a statului față de una federală și descentralizată; 7. unicameralism sau bicameralism asimetric față de un bicameralism simetric care, în plus, asigură reprezentarea minorităților; 8. o constituție „nescris㔠și/sau lesne amendabilă față de una scrisă și rigidă care poate fi amendată greu (numai cu acordul unor majorități speciale); 9. absența controlului constituțional și suveranitatea Parlamentului față de controlul constituțional exercitat de o Curte Constituțională sau Supremă; 10. o bancă de emisiune controlată de guvern față de una independentă și puternică. (12)

După ce am prezentat diferențele dintre cele două modele ale democrației care constituie tema scrierii mele, trec la demons trarea înrudirii lor. Însuși autorul modelelor arată că particularitățile democrației consociaționiste se regăsesc printre trăsăturile specifice democrației consensuale. Într-adevăr, marile coaliții și sistemul electoral proporțional sînt elemente comune ambelor modele. În plus, autonomiei segmentelor îi corespunde structura corporatistă a reprezentării intereselor, iar dreptului de veto reciproc, majoritățile speciale sau „supermajoritățile” necesare modificării Constituției. (13)

România și modelele democrației
Voi începe cu îndeplinirea condițiilor mai stricte, normative, cercetînd dacă există sau nu în România o democrație consociaționistă. Reinterpretînd cadrul teoretic elaborat de Lijphart, aș împărți condițiile implementării democrației consociaționiste în trei categorii: condiții structurale, culturale și instituționale. Pe lîngă acestea aș discuta și condițiile-cadru societale care se suprapun parțial condițiilor structurale și culturale.

La nivel structural, condiția esențială a consociaționismului este existența pilonilor sau a „taberelor ideologice”. Aș preciza aici că, în democrațiile europene considerate consociaționiste, pilonii care au stabilizat sistemul s-au organizat de-a lungul clivajelor ideologice, chiar și în cazul țărilor divizate din punct de vedere etnic, cum ar fi Belgia sau Elveția. În România, formarea pilonilor cu caracter ideologic se lasă încă așteptată, deși există partide social-democrate, creștin-democrate sau liberale. Cauza acestei situații nu este numai lipsa de vigoare a societății civile și a partidelor. Majoritatea elitei politice și a societății respinge aproape în întregime organizarea societală bazată pe segmentare, deoarece o interpretează ca segregaționism. Străduințele etniei maghiare sînt judecate în consecință, deși procesul de segmentare subculturală observabilă la această minoritate națională ar trebui considerat – cum apreciază, am impresia, și Bakk Miklós – un fenomen pozitiv care facilitează democratizarea țării. Prin urmare, lipsa pilonilor ideologici în sînul etniei majoritare este în mod cert un dezavantaj, dar ne putem aștepta ca, în timp, populația majoritară să se organizeze sub forma unor subculturi politice cu caracter ideologico-religios.

Mulți dintre autorii care publică în revista Provincia au arătat sau au făcut aluzie la deficiențele culturii politice ale elitei românești. (14) Sînt întru totul de acord cu afirmația că lipsește cultura compromisurilor, a înțelegerilor respectate și că aceasta ar trebui creată cumva. Spre deosebire de rolul factorilor structurali și funcționali, importanța celor instituționali a scăpat atenției celor mai mulți analiști. Voi prezenta aici numai acești factori. În primul rînd, o mare coaliție sau un guvern de uniune națională a existat în România doar din ianuarie 1990 pînă la primele alegeri, existența ei fiind și atunci mai mult formală. Dreptul de veto de care beneficiază minoritatea în cazul adoptării Constituției și a legilor nu se referă la grupuri sau piloni, ci are un caracter difuz. Principiul proporționalității se aplică doar în cazul sistemului electoral, nu și în cazul alocării banilor publici și a recrutării funcționarilor publici. În fine, autonomia segmentală este, deocamdată, o doleanță a minorității maghiare, majoritatea românilor nici nu vrea să audă de ea.

În continuare, voi evalua condițiile-cadru societale, nu din punctul de vedere al consociaționismului ideologic, ci al celui româno-maghiar. Întîi să trecem în revistă factorii care sînt defavorabili: (i) și (iv) Este improbabil ca o majoritate etnică de aproape 90% să accepte politica de compromis, dacă își poate atinge fără impedimente toate scopurile aplicînd regula majorității. (vi) Pericolul sau amenințarea externă reprezintă mai mult un slogan folosit în scopuri manipulative de către politicienii extremiști, decît un factor ce ar constrînge elitele la cooperare. (Cauzele stabilității precare a sistemului politic românesc sînt mai degrabă interne.) (ix) Considerînd întreg teritoriul țării, nu se poate vorbi, în privința celor două etnii, despre o tradiție a concilierii și a compromisului.
Din punctul de vedere al implementării consociaționismului este fără îndoială avantajos (ii) că nu există diferențe pronunțate de status socio-economic între români și maghiari, situație ce ar exclude de la bun început o asemenea soluție; (iii) că avem doar două segmente, deci mecanismul de conciliere ar putea fi cel mai simplu posibil și (vii) că maghiarii – deși din cînd în cînd anumiți actori politici își exprimă îndoielile în această privinț㠖 sînt loiali față de România, întrucît funcționarea, ca partid, a UDMR și participarea la alegeri a maghiarilor dovedesc că ei recunosc legitimitatea comunității politice. În fine, există doi factori care nu dezavantajează, dar nici nu avantajează: (v) populația României este mai mare decît populația democrațiilor consociaționiste de pe continentul nostru, deși o depășește pe cea a Olandei doar de aproximativ 1,5 ori; (viii) cu toate că majoritatea maghiarilor trăiește în Transilvania, federalizarea teritorială a acesteia ar întîmpina dificultăți, deși n-ar fi chiar imposibilă. Luînd în considerare toți factorii se poate concluziona: condițiile-cadru nu sînt total defavorabile, dar nici favorabile. (15) Dat fiind că seturile de condiții mai mult nu sînt întrunite în întregime, în cazul țării noastre se poate vorbi cel mult de existența rudimentelor democrației consociaționiste.

Cu excepția lui Gabriel Andreescu, toți autorii doresc să descopere o formulă consociaționistă pentru Transilvania și nu pentru întreaga Românie. Acesta este unul din motivele pentru care voi evalua, în continuare, măsura în care sînt întrunite condițiile pentru Ardeal. În opinia lui Molnár Gusztáv consociaționismul regional s-ar constitui prin cîte doi piloni românești, respectiv maghiari, și anume: românii transilvaniști, românii antitransilvaniști, maghiarii transilvaniști și maghiarii antitransilvaniști. Consider această formulă funcțională numai dacă între segmentul antitransilvanist românesc și cel maghiar conflictul ar fi mai puternic decît conflictele interne dintre segmentele transilvaniste și antitransilvaniste ale celor două etnii. (16) Acest raționament presupune, după părerea mea în mod corect, că în Transilvania clivajul etno-lingvistic este în continuare cel dominant. (Dacă atitudinile față de ideea transilvanismului și față de sistemul de valori ce îl pun în evidență ar constitui dimensiunea principală a articulării politice, situația s-ar îmbunătăți imediat, deoarece transilvaniștii români și maghiari s-ar plasa de aceeași parte a axei politice. Ce-i drept, de aici nu rezultă că distanțele geometrice respectă relația prezentată în studiul amintit.) Dacă grupurile antitransilvaniste s-ar situa în centrul axei etnice, scenariul imaginat de Molnár Gusztáv nu ar avea nici o șansă. Nu rămîne decît cazul în care transilvaniștii se situează, de ambele părți, în zona de mijloc a axei etnice, iar antitransilvaniștii reprezintă extremele. Despre transilvaniștii și antitransilvaniștii maghiari autorul polemizează cu Borbély Zsolt Attila. Deoarece consider că situația este mai complicată, iar opiniile autorilor s-ar putea să difere în mai multe privințe – nu numai referitor la ceea ce studiile apărute pînă în prezent (17), cum sugerează cele două studii –, momentan nu doresc să vin cu alte precizări, deși eu, în ceea ce privește România, am în vedere pilonii deja prezentați.

Sînt și eu optimist în ceea ce privește formarea unei culturi politice a dialogului între elita română și maghiară din Transilvania, dialog ce ar avea în vedere particularitățile intereselor și doleanțele celuilalt. Dar, pentru a crea cadrul instituțional al consociaționismului – de exemplu asemeni Tirolului de Sud – trebuie modificată structura teritorială a statului. După cum observă și Gabriel Andreescu șansele ca, pe termen scurt, aceasta să se realizeze, sînt nule. (18)

În încheiere, voi analiza dacă în Transilvania sînt sau nu sînt date aceste condiții-cadru societale. Mă voi rezuma la acele condiții care sînt defavorabile sau neutre în cazul României, deoarece cele favorabile consociaționismului vor fi și mai favorabile în cazul regiunii. (viii) Șansele împărțirii teritorial–regionale a puterii le văd mai mari în Transilvania, decît în România. (v) Numărul locuitorilor regiunii este cuprins între numărul locuitorilor celor mai mici democrații consociaționiste europene – Elveția și Austria. Aceasta este o circumstanță favorabilă în mod cert. (i) și (iv) Deși numai un sfert din populația ardeleană este de naționalitate maghiară, s-ar putea, totuși, ca majoritatea să accepte consociaționismul. (ix) Am putea conta pe tradiția concilierii și a compromisului, dacă ar reînvia ardelenitatea „in vitro” (19). (vi) Sentimentul subiectiv al pericolului sau al amenințării externe ar fi, din păcate, mai mare în acest caz, pentru că unii ar putea interpreta federalizarea ca un prim pas spre secesiunea Transilvaniei. Observăm că în privința condițiilor-cadru situația este favorabilă: cu excepția unui singur factor, regiunea primește un calificativ mai bun decît România. Cu toate acestea, configurația factorilor structurali, culturali și, înainte de toate, a celor instituționali admite consociaționismului regional doar ca o posibilitate de perspectivă.

Nu ne rămîne altceva decît plasarea sistemului politic românesc pe harta conceptuală bidimensională a lui Lijphart și formularea ipotezelor sau conjecturilor referitoare la schimbările ce ar putea avea loc. Voi renunța însă la aplicarea cu exactitate a metodei de măsurare empirice adoptate de politologul olandez, deoarece complexitatea calculelor, lipsa momentană a datelor și volumul acestui articol nu permit o asemenea tratare. Din această cauză voi aproxima doar valoarea variabilelor.

Cabinetele de pînă acum ale României au fost fie coaliții cu o majoritate minimală, fie guverne minoritare. În opinia lui Lijphart mecanismul de funcționare al acestora din urmă este similar cu cel al coalițiilor supradimensionate. (20)

Autorul măsoară dominația exercitată de cabinete asupra legislativelor prin durata lor medie. Un calcul aproximativ pentru perioada de după 1990 ar furniza o valoare apropiată de 1,74 ani (mai puțin de 21 luni). Pentru caracterizarea cantitativă precisă a formatului sistemului de partide se folosește numărul efectiv de partide (effective number of parties). (21) Numărul efectiv al partidelor legislative reprezentate în Camera Deputaților în ultimele două cicluri parlamentare este 4,28; respectiv 3,51. (22) Funcționarea grupurilor de interes prezintă trăsături neocorporatiste, pentru că negocierile tripartite dintre guvern și organizațiile de vîrf ale patronilor, respectiv ale angajaților sînt relativ frecvente. Valoarea indicelui de disproporționalitate Gallagher în cazul actualului sistemului electoral român este de 7,09%. (23) Aproximările și calculele arată că în cazul variabilelor primei dimensiuni România se apropie de modelul consensual. (Indicele de disproporționalitate ridicat poate reflecta și trăsături ale sistemului de partide care sînt independente de sistemul electoral.)

În ceea ce privește dimensiunea unitar versus federal, Constituția stipulează că statul are o structură unitară, lucru ce ar reieși și dacă am calcula – conform unei propuneri mai vechi a lui Lijphart – procentajul impozitelor absorbite în bugetul central relativ la totalul taxelor și impozitelor. (24) Configurația Parlamentului românesc – din moment ce minoritățile naționale nu sînt reprezentate din oficiu în camera superioară, ci majoritatea lor, cu excepția maghiarilor, obțin mandate doar în camera inferioar㠖 constituie un hibrid al bicameralismului incongruent simetric, respectiv congruent simetric. Amendamentele constituționale necesită doar o „majoritate calificat㔠de două treimi, nu și o majoritate mai mare (o „supermajoritate”). Dat fiind faptul că nu avem o Curte Constituțională prea activ㠖 foarte puține acte normative sînt contestate – controlul constituțional este slab. (25) Deci de-a lungul celei de-a doua dimensiuni elementele consensuale sînt „mixate” cu cele majoritare.

În concluzie, se poate afirma că sistemul românesc este mai apropiat de modelul consensual decît de cel majoritar. Considerînd însă și posibila reformă a sistemului, ce ar implica eventual un Parlament unicameral și un sistem electoral mixt – eventual majoritar – se poate prezice întărirea caracterului majoritar în detrimentul celui consensual.

Epilog
În spiritul dezbaterii despre începuturi, această scriere și-a propus trecerea în revistă a situației prezente în locul evaluării șanselor, deoarece aceasta este punctul de plecare pentru orice măsură ulterioară. Analiza a arătat că nu există democrație consociaționistă nici în România, și nici în Transilvania. Fiind de acord cu majoritatea autorilor care au publicat în revista Provincia, am afirmat că această soluție ar fi posibilă în Transilvania, dar cu siguranță numai pe termen lung. Aș fi vrut să atrag atenția asupra faptului c㠖 deși s-ar putea ca și Gabriel Andreescu să fie de această părere – „condamnarea” la guvernare din lipsă de alternativă a partidului minorității naționale nu reprezintă nicidecum piatra de încercare a democrației consensuale. Într-o altă ordine de idei, nu ne poate fi indiferent c㠖 în timp ce în paginile revistei, constituită ca for al dialogului politologic româno–maghiar, încercăm să demonstrăm dezirabilitatea dirijării democrației românești spre modelul consociaționist sau consensual – elita politică dorește să imprime acesteia tocmai direcția opusă. Din acest motiv aș reveni asupra propunerii autorului amintit anterior, dar aș face acest lucru dînd propunerii o formă puțin modificată. Astfel, UDMR ar trebui să se prezinte la negocierile – care ar putea, cum ne așteptăm, da naștere culturii politice consensuale – vizînd noile reguli ale jocului politic, cu un pachet de propuneri susținut de argumente convingătoare, care ar putea contracara, măcar parțial, planurile de reformă instituțională ce ar dăuna șanselor consensualismului sau consociaționismului.

Note
(1) În limba română există însă o controversă terminologică. Ambele lucrări scrise de Arend Lijphart și dedicate teoriei empirice a democrației au fost traduse: Democrațiile. Modele de guvernare majoritară și consensuală în douăzeci și una de țări, Budapesta, CEU Press and Chișinău, Sigma IG, 1999 și Modele ale democrației. Forme de guvernare și funcționare în treizeci și șase de țări, Iași, Polirom, 2000. În cea din urmă, traducătorul și autorul prefeței optează pentru variantele „majoritarist” și „consensualist”. Cf. Lucian-Dumitru Dîrdal㠄Prefaț㔠la ediția în limba română Arend Lijphart și arhitectura majorităților democratice, în Arend Lijphart, op. cit. pag. 9–18. Eu voi folosi variantele „majoritar” și „consensual” fără a expune în detaliu argumentele în favoarea acestei alegeri, deoarece ele ar putea constitui subiectul unui articol întreg.
(2) Arend Lijphart: Typologies of Democratic Systems, Comparative Political Studies, vol. 1 (1968), pag. 3–44.
(3) Vezi idem, Democrațiile. Modele de guvernare majoritară și consensuală în douăzeci și una de țări Budapesta, CEU Press și Chișinău, Sigma IG, 1999 și Modele ale democrației. Forme de guvernare și funcționare în treizeci și șase de țări, Iași, Polirom, 2000. În cea din urmă, traducătorul și autorul prefeței optează pentru variantele „majoritarist” și „consensualist”. Cf. Lucian-Dumitru Dîrdal㠄Prefaț㔠la ediția în limba română Arend Lijphart și arhitectura majorităților democratice, în Arend Lijphart, op. cit. pag. 9–18. Eu voi folosi variantele „majoritar” și „consensual” fără a expune în detaliu argumentele în favoarea acestei alegeri, deoarece ele ar putea constitui subiectul unui articol întreg.
(2) Arend Lijphart: Typologies of Democratic Systems, Comparative Political Studies, vol. 1 (1968), pag. 3–44.
(3) Vezi idem, Democrațiile. Modele de guvernare majoritară și consensuală în douăzeci și una de țări Budapesta, CEU Press și Chișinău, Sigma IG, 1999, pag. 13–14.
(4) Cf. idem, „Consociational Democracy”, World Politics, vol. 31 (1969) nr. 2, pag. 216.
(5) Idem, From the Politics of Accommodation to Adversarial Politics in the Netherlands. A Reassesment, West European Politics, vol. 12 (1989) nr. 1, pag. 139–153. Cf. Molnár Gusztáv: Șansele democrației consociative în Transilvania, Provincia, anul I (octombrie 2000) nr. 6, pag. 2.
(6) Stein Rokkan: Towards a Generalized Concept of Verzuiling în Peter Mair (ed.) The West European Party System, Oxford UP, Oxford, 1990. pag. 142. Vezi și Enyedi Zsolt, Pillér és szubkultúra [Pilon și subcultură.] Politikatudományi Szemle [Acta Politica] 1993, nr. 4, pag. 43.
(7) Arend Lijphart: Consociational Democracy, pag. 219–220.
(8) Ibid. pag. 221–222.
(9) Arend Lijphart: The Puzzle of Indian Democracy. A Consociational Interpretation, American Political Science Review, vol. 90 (1996), pag. 262–263.
(10) Cf. Dan Pavel: Teoria democrației este o cunoaștere cu caracter practic – interviu cu Arend Lijphart, Sfera Politicii, Anul V (1997) nr. 51, pag. 22.
(11) Bakk Miklós: De la origini la începuturi, Provincia, anul I (noiembrie 2000) nr. 7, pag. 4.
(12) Arend Lijphart: Modele ale democrației. Forme de guvernare și funcționare în treizeci și șase de țări, Iași, Polirom, 2000.
(13) Cf. idem, Democrațiile, pag. 14.
(14) Vezi în primul rînd Gabriel Andreescu: Continuarea participării UDMR la guvernare – prima fază a democrației consensualiste românești?, Provincia, anul I (noiembrie 2000) nr. 7, pag. 2–3 și Bakk Miklós, op.cit.
(15) Cf. Kántor Zoltán: National Minorities, Democracy and Consociationalism. The Case of Hungarians in Romania, MA Thesis (Central European University), Budapest, June 1996, pag. 61–63.
(16) Molnár Gusztáv, op. cit., pag. 2.
(17) Vezi op. cit. și Borbély Zsolt Attila: Ansamblul maghiarimii și transilvanitatea, Provincia, anul I (decembrie 2000) nr. 8.
(18) Vezi Gabriel Andreescu, op. cit., pag. 2.
(19) Bakk Miklós, op. cit.
(20) Arend Lijphart, Modele ale democrației, pag. 110.
(21) Ibid, pag 79.
(22) Data referitoare la ciclul 1996–2000 a fost preluată din Florin Feșnic, Pe marginea unui articol sau de ce România nu este o democrație consensuală, Manuscris (UBB, FȘPA) Cluj, 1997; iar cele referitoare la ciclul prezent a fost calculate pe baza datelor prezentate în relatarea Elosztották a mandátumokat. [Au fost împărțite mandatele] Krónika, Anul II (4 decembrie 2000) nr. 285, pag. 3. Am considerat minoritățile naționale, exceptînd-o pe cea maghiară, ca fiind un partid (fictiv), deoarece ele formează de regulă un grup parlamentar. (Considerînd partide separate toate minoritățile naționale care au dobîndit mandate parlamentare, se supraestimează gradul de fragmentare a sistemului de partide, iar prin ignorarea minorităților rezultă o subestimare.)
(23) Calcule proprii pe baza datelor amintite în nota precedentă. Am ignorat din nou minoritățile naționale, deși rezultatul nu s-ar modifica simțitor nici în caz contrar. (Valoarea obținută este apropiată de cel mai ridicat index observabil în cazul regimurilor parlamentare cu sistem electoral proporțional cu liste (Spania: 8,15%). Vezi Arend Lijphart, op. cit., pag. 154.–158.)
(24) Arend Lijphart, Democracies, pag. 176–178.
(25) Deoarece metoda de calcul a gradului de independență a Băncii Centrale este extrem de sofisticată, am omis acest aspect.

1966, Cluj; UBB, Facultatea de Științe Politice și Administrație Publică, lector; Európai integráció és politikai készségek a közvélemény-kutatások tükrében, Korunk, 2000, 11.


2001.01.28.

articolul în format *.pdf