MAGYARI-VINCZE Enikő
Universitatea clujeană și șansa depășirii granițelor etnice
Realitatea ardeleană 
I
După 1990, în România, am fost deseori martorii modalităților în care chestiunea Universității maghiare de stat a influențat direcțiile vieții politice. A adus în discuție strategii politice care au reflectat cum ar trebui „românii” și „maghiarii” să-și împartă Ardealul, care sînt posibilitățile și cum ar trebui minoritatea maghiară denumită, plasată și recunoscută în societatea și cultura României. Polemica iscată în jurul Universității maghiare de stat reprezintă una din manifestările importante ale politicii identitare a maghiarilor din România, dar în același timp o și reprezintă. Merită amintite acele luări de poziție din paginile revistei Provincia care discută șansele realizării acestui proiect din perspectiva depășirii granițelor etnice, a condiționărilor sociale și politice. În termenii statului național, o consecință directă a unirii din 1918 a fost și atitudinea statului român față de identitatea națională a minorităților și a autonomiei lor culturale.

Rămînerea maghiarilor în România a fost văzută de aceștia ca o obligație morală și, în consecință, păstrarea identității lor s-a axat pe înființarea și susținerea instituțiilor culturale. Din această perspectivă minoritatea maghiară din România a înțeles să cultive relațiile cu națiunea maghiară mamă și să-și păstreze individualitatea etnică. Astfel, minoritatea maghiară s-a implicat direct în asigurarea existenței și funcționării instituțiilor sale culturale. Politica culturală a schimbat esența politicii minorității maghiare, în timp ce elitele au cultivat, din perspectiva normalității și a propriei înțelegeri, ideologia culturii naționale. În acest context, problema universității maghiare de stat a devenit deopotrivă țel și instrument politic, o arenă în care s-a perpetuat confruntarea culturală de secole dintre elitele română și maghiară.

Istoria Universității clujene oglindește acele modele sociale imaginate de elita implicată în misiunea etnică, referitoare la șansele și posibilitățile conviețuirii româno-maghiare în Ardeal. Printre acestea există așa-numitul model al segregării conflictuale la nivel instituțional. Urmînd principiul „pămînt românesc – universitate românească”, respectiv „pămînt maghiar – universitate maghiară”, etnia dominantă are față de cealaltă etnie, ne-dominantă, atitudinea respingerii acesteia din viața instituției, considerînd realizabil și demn de urmat exemplul monoculturalismului (vezi înființările Universității clujene din anii 1872, 1919 și 1940). Al doilea model este separatismul construit prin consens, care recunoaște diferențele culturale, cadrele instituționale și asigură practicarea și funcționarea acestora, toate însă se pot realiza doar prin menținerea apropierii unor lumi distincte (exemplul din 1945). Al treilea model oferă soluția asimilării instituționale, a amestecului, fiind un simulacru de instituție comună, partea dominantă perpetuîndu-și tendințele hegemonice, diferențele culturale încetînd astfel prin încorporare (vezi de exemplu istoria Universității româno-maghiare din Cluj din 1959, la Magyari-Vincze Enikő, Antropologia politicii identitare naționaliste, Cluj, 1997; A kolozsvári egyetem és a romániai magyar identitás politikája în Replika, 4, 1999).

Făcînd abstracție de modelul în funcție de care s-a organizat, „Universitatea” ca simbol național aflat deasupra negocierilor politice a fost întotdeauna o reprezentare solidă a elitei ardelene române, respectiv maghiare. A încorporat convingerea conform căreia majoritatea ajunsă la conducere trebuie să includă și ceva din statutul minorității. Pe de altă parte, minoritatea a considerat întotdeauna că, pentru a supraviețui, trebuie să apeleze, în beneficiul respectării adevărului istoric concret sau simbolic, la o situație preexistentă. Din această perspectivă s-a conturat ideea că, în Ardeal, conviețuirea nu înseamnă nimic altceva decît o continuă confruntare între români și maghiari. În această confruntare, învins și învingător își reconstruiesc mereu și mereu aceste poziții, cu frustrările corespunzătoare acestora, cu strategiile legitimatoare și își definesc atît comunitatea, cît și cultura, în termeni etnici.

După 1996 a reieșit că în Universitatea comună se poate produce o înțelegere pragmatică și pornită din interior. Universitatea reprezintă o tradiție instrumentalizată politic, iar în lipsa comunicării, și datorită opozițiilor existente, acest lucru nu s-a întîmplat. Răspunsul la polemica iscată în jurul înființării unei Universități maghiare de stat la Cluj a fost redefinirea Universității „Babeș-Bolyai” drept universitate multiculturală. Această redefinire nu a fost însă rezultatul polemicii. Elita maghiară a receptat multiculturalismul drept o ofertă venită de sus, din sfera autorității politice, o reflectare a voinței românilor, mai mult suspectă decît mulțumitoare, o nouă formă mascată de hegemonie. Din partea română mulți au considerat ca inacceptabilă o creștere a influenței maghiarilor la nivel decizional în Universitate, deoarece asta ar fi pus problema unei noi definiri. Conducerea comună româno-maghiară a Universității nu a avut efectul unei atitudini nepărtinitoare din punct de vedere etnic. Hrănite din surse diverse, frustrările, alimentate de ambele părți, s-au reflectat în conducerea comună. Teama că celălalt – acel etnic celălalt –, are un singur scop, și anume de a ne înșela, a mers mînă în mînă cu credința că nu are nimic de spus în privința propriilor probleme. În consecință, practica conviețuirii, a posibilităților și granițelor acestei conviețuiri s-a definit din nou. În ultimă analiză, paradigma etnică și politica identității culturale a triumfat, în timp ce multiculturalismul a fost rezultatul direct al opoziției de vederi româno-maghiare.

continuare în numărul următor

1961, Cluj; UBB, Facultatea de Studii Europene, conferențiar; Întîlniri multiple. Antropologi occidentali în Europa de Est (cu Colin Quigley și Gabriel Troc), Cluj, 2000.


Traducerea: Carmen FLOREA
2001.01.28.

articolul în format *.pdf