Daniel VIGHI
Congresul PNL între principii și perspective
Politica în București 
Nu departe de intrarea în holul mare al Teatrului Național din București, statuia în bronz a lui nenea Iancu (I. L. Caragiale) a vegheat preț de două zile viermuiala politică a participanților la Congresul PNL. Voi încerca o trecere în revistă a principalelor „întîmplări”, „jocuri strategice” și „evenimente” doctrinare (și nu numai) făcînd cuvenitele referiri la tipologiile marelui dramaturg.

Istoria postrevoluționară a liberalismului românesc este întortocheată și plină de meandre. În primii doi ani de după revoluție partidul a fost condus arogant și lipsit realism de către Radu Câmpeanu, un soi de Cațavencu cu inflexiuni baritonale în voce. Drept urmare a fost să fie ratarea Parlamentului în 1992 urmată de reinserția (prin sprijin PAC) în CDR după debarcarea baritonului șef. Din acel moment au fost ani în șir în care partidul a fost condus cu prudență de către Mircea Ionescu-Quintus. Partidul a intrat în Parlamentul din 1996 pe listele CDR dar au rămas pe dinafară liberalii civici din PAC și cei radicali din PL’93. Acest lucru a favorizat realizarea unificării liberale și consolidarea treptată a partidului. În ultimul mandat parlamentar s-a impus la conducerea PNL Valeriu Stoica, după ce partidul a scăpat de extrem de nepopularul și de controversatul Viorel Cataramă. În jurul lui Valeriu Stoica s-a constituit o echipă relativ omogenă, dispusă și capabilă să construiască treptat o nouă strategie și, mai important, un alt tip de a face politică. Încet, încet s-a impus ideea, pentru cei dispuși să o priceapă, că dreapta aflată la guvernare nu este scutită de aceleași racile demagogice care nu mai puteau da seamă de complexitatea problemelor din societatea românească. Desigur că acest lucru a fost de natură să îndepărteze partidul de organismele societății civile, mai ales Alianța Civică, care s-a repliat pe un soi de moralism, principial corect, dar tot mai îndepărtat de exigențele unei realpolitik necesară odată cu aglomerarea problemelor dificile din dosarul guvernărilor din mandatul ‘96-2000. PNL a căutat să înfrunte această gravă lipsă de mobilitate a CDR, impusă de vechea hegemonie țărănistă. Era nevoie de un gest radical, și anume ieșirea din CDR, în vederea realizării unei politici noi, mai pragmatice, mai cinice chiar, capabilă să vizeze puterea cu mai multă imaginație politică. Desigur că toate acestea au fost catalogate ca fiind „vechea vocație a trădării liberale ca practică politică”, așa cum o atestă vorbele cunoscute ale eroilor lui nenea Iancu: „trădare, trădare, dar s-o știm și noi”. Numai că nu este tocmai așa, politica este expresia unei științe uneori greu de pus în ecuații ferme, întrucît se bazează și pe o anume intuiție a momentelor decizionale, a stării de spirit, a cursului pe care, încet și ca din nimic, îl apucă istoria. Am mai scris de-a lungul anilor prin diferite articole că partea cea mai straniu-absurdă a politicii partidelor românești este capacitatea acestora de a-și întreține linia politică greșită printr-un soi de hipnoză suprarealistă, un soi de egocentrism care ține loc de realitate înlocuind certitudinile sondajelor de opinie cu acelea ale convingerilor partinice. PNL a trecut prin această boală după aventura Radu Câmpeanu, mai apoi a stat în așteptare, a acceptat supus ucazurile creștin-democrate spre deosebire de partidul lui Horia Rusu sau cel al lui Nicolae Manolescu care s-au răzvrătit și au părăsit corabia cederistă înainte de vreme. Cu adevărat, salvarea ideologiei de dreapta în România s-a petrecut prin trezirea din buimăceala de partid a celor din preajma „bizantinului” Valeriu Stoica, care a decis corect părăsirea a ceva care mirosea de departe a coroane mortuare. „Trădarea” strigată în afișe electorale de către foștii parteneri din Convenție, accesele lor de intransigență nu au ținut (și nu țin nici azi) loc de examen cît de cît lucid al realității; în cele din urmă toate acestea au fost sancționate de electorat în felul sever pe care îl știm prea bine. Nu insist. Revin la Congres și spun că pe coridoarele lui se confruntau în surdină, pe față uneori, mai multe curente. Înaintea tuturor s-a afirmat gruparea radical-liberală cu o masivă componentă de interese economice, ușor cinică, activă și vie organizațional datorită nucleului foștilor lideri PL ’93 (Patriciu, Tăriceanu, Dinu Zamfirescu) din care lipsește din păcate Horia Rusu. Componenta civic-liberală, deși prezentă, nu s-a putut impune datorită faptului că, prin plecarea lui Nicolae Manolescu, nimeni nu a mai reușit să refacă o minimă coeziune strategică.

Voturile pentru Biroul Permanent Central au arătat o interesantă redistribuire a puterii în partid. Delegații la Congres au căutat să limiteze o totală dominare a liniei Valeriu Stoica printr-o contrapondere a grupării pe care am numit-o radical-liberală. Faptul că Dinu Patriciu, care a avut o prestație bună în dezbaterile Congresului, și Călin Popescu Tăriceanu, mai puțin convingător în confruntarea cu Valeriu Stoica, îl secondează pe acesta din urmă este de natură să cenzureze o prea apăsată politică moderată de tip social-liberal. Această supoziție este una care, în viziunea mea, nu își are deocamdată prea mult suport faptic pentru că nu prea cred că Valeriu Stoica va remorca partidul PDSR-ului, cum susțin radicalii. Oricum argumentul nerezilierii (încă) a protocolului de susținere a partidului de guvernămînt își are cel puțin două argumente expuse de Valeriu Stoica și care mi se par convingătoare. Primul dintre ele ar fi să fie acela al pîrghiei menite să forțeze, atît cît se poate, PDSR-ul să respecte angajamentele din protocol referitoare la modificările constituționale și cele referitoare la partidele politice care sînt la ora actuală principalele ținte strategice ale politicii liberale. Pe de altă parte, există și o anume gîndire strategică, nu lipsită de perspicacitate, chiar dacă ar putea fi catalogată ca fiind una „bizantină”. Explicațiile acestei strategii sînt în mare următoarele: se poate observa din guvernările ’96-2000, și chiar din cele anterioare, faptul că, la începutul mandatelor, guvernele au susținere populară relativ consistentă. Așa stau lucrurile în momentul de față: luna de miere a PDSR-ului îl plasează, conform sondajelor, la peste 60%, ceea ce arată că o opoziție lipsită de nuanțe și de o minimă flexibilitate, aruncă partidele pe o curbă descendentă în opinia publică. Așa stau lucrurile cu PD și PRM care încep să scadă în timp ce PNL se păstrează pe un timid, ce-i drept, trend crescător.

Este, pe de altă parte, adevărat că încep să apară primele derapări pedeseriste de la reformă: comenzile de stat pentru tractoarele și camioanele din Brașov, mai apoi scoaterea din faliment a combinatului de la Călărași, scandalul restaurației securiste la conducerea serviciilor secrete și, înainte de toate, înghețarea prețurilor care va atrage cu siguranță viitoare puseuri inflaționiste în vară sau toamnă; toate cer PNL-ului să fie foarte atent în politica față de PDSR. Oricum, în momentul în care vechea politică a reformei graduale va antrena deprecierea nivelului de trai și anemierea în continuare a investițiilor străine, PNL va trebui să-și înăsprească tonul și să se radicalizeze. De altfel, aceste cerințe vor fi în permanență cerute în interiorul partidului de cel puțin doi dintre vicepreședinți (Tăriceanu și Patriciu) la care este posibil să se alăture și Crin Antonescu. Prestația acestuia la Congres a fost de nivel foarte bun, prezentarea programului său pentru conducerea partidului a fost foarte convingătoare și a stîrnit de mai multe ori aplauze la scenă deschisă. Și poziția sa mi s-a părut oarecum apropiată de aceea a grupului Patriciu-Tăriceanu-Dinu Zamfirescu, mai ales în ceea ce privește conducerea colegială, ca modalitate a instaurării democrației interne – replică, susțin aceștia, la riscul (destul de puțin probabil) al instaurării unei dictaturi Valeriu Stoica în partid.

O dezbatere interesantă s-a născut și în jurul unui alt concept de reformare a PNL-ului care, alături de principiul conducerii colegiale, era menit să atragă votul organizațiilor teritoriale, și anume descentralizarea și acordarea unor puteri mai mari filialelor locale. La acest punct, cel mai radical s-a dovedit a fi Dinu Patriciu, care a susținut în intervențiile sale federalizarea PNL și reorganizarea sa pe alte principii decît acelea ale județelor. Această idee, liberală în esență, s-a regăsit într-un amendament obținut cu inteligență de un june liberal al cărui nume îmi scapă, care a reușit să deturneze votarea în bloc a Statutului atrăgînd atenția asupra faptului că, prin vicii ale regulamentului, candidatura lui Theodor Stolojan la președinția Consiliului Național este neregulamentară, întrucît acesta nu avea calitatea de delegat la Congres. Această scăpare a deschis calea altor cîtorva amendamente la Statut, dintre care cea mai interesantă, obținută direct în Congres, a fost aceea a dreptului de veto al filialei pentru poziția pe listele parlamentare a candidaților veniți de la centru: celebrul sindrom Agamiță Dandanache. Votarea sa a fost de natură să entuziasmeze reprezentanții filialelor, ceea ce arată în ce măsură frustrarea acestora a fost alimentată de centralismul și hegemonia discreționară a centrului. Oricum, prin votarea acestui amendament, partidul a realizat un remarcabil cîștig în democratizarea internă. Poate singurul. Urmările acestui amendament se vor vedea în următoarele luni, cînd se vor declanșa bătăliile pentru conducerea filialelor județene, care vor deveni puncte cheie ale viitoarelor mandate. În opinia mea, la fel de important ar fi fost și un amendament care să blocheze mercantilizarea listelor parlamentare în favoarea competenței politice. Dincolo de CV-ul politic al candidaților s-a dovedit ca fiind extrem de importantă, decisivă în cele din urmă, capacitatea acestora de a-și asigura suportul financiar al campaniei. Acest lucru nu favorizează întotdeauna pe cei mai vrednici, după cum, odată acceptat, poate restrînge libertatea alesului față de sponsorul său, ceea ce este de natură să inducă în partid interese exterioare liniei sale politice, ca să nu mai amintim de extrem de stînjenitoarea imagine publică pe care o poate naște.

Cîteva cuvinte despre prezența lui Theodor Stolojan la Congres. Înainte de toate am remarcat o cvasiunanimitate în recunoașterea faptului că acesta s-a dovedit locomotiva salvatoare, de aceea toți candidații la fotoliul de președinte au subliniat rolul acestuia, chiar dacă, s-a spus și pe coridoare dar și în plen, că Tăriceanu nu i-ar fi susținut candidatura. Angajamentul lui Stolojan că nu va candida la funcția supremă în partid ca urmare a promisiunii făcute lui Valeriu Stoica, a făcut o bună impresie într-un Congres în care luptele pentru putere au fost pe alocuri exasperante. Prin urmare poziția sa este la ora actuală puternică și s-ar putea, de aceea, să nască anumite tensiuni pe parcursul mandatului. Aș mai adăuga că funcția de președinte al Consiliului Național, pe care o ocupă acum Theodor Stolojan, nu este cu totul simbolică, așa cum fusese pe vremea lui Nicolae Manolescu deoarece, probabil din dorința de a-l răsplăti, funcțiile acestui organism au fost amplificate. De altfel, în cuvîntarea pentru susținerea candidaturii sale, Stolojan a schițat cu anume energie cîteva din liniile de reformă pe care le are în vedere, centrate mai ales în zona elaborării programelor economice și de guvernare. Dacă acțiunea sa se va limita doar aici, s-ar putea să coabiteze bine cu președintele și cu vicepreședinții, în caz contrar ar fi posibil să se ivească anumite complicații, datorită faptului că poziția sa pare mai degrabă una moderat liberală, un soi de social-liberalism, ceea ce l-ar putea împinge spre confruntare cu radicalii lui Patriciu. Este la fel de adevărat că popularitatea sa în opinia publică îi va descuraja pe radicali, mai ales că în alegerile din 2004 Stolojan, alături de Adrian Năstase și, probabil, Traian Băsescu se arată a fi principalii competitori pentru alegerile prezidențiale.
Cam astea au fost în mare dezbaterile politice ale Congresului PNL. Urmează să vedem cum anume se vor concretiza acestea și, mai ales, cum anume va reuși partidul să iasă din bazinul electoral transilvan și bănățean unde a obținut cele mai multe voturi și să cucerească Vechiul Regat. Deocamdată filialele de aici s-au remarcat doar prin cuvîntări exaltate nesusținute de procente electorale, numai că aceasta este o altă poveste pentru anii care vin. Să reamintim că statuia lui nenea Iancu a vegheat șugubăț-ironică viermuiala în care i-a fost dat să-i vadă și pe Rică, și pe neica Zaharie și pe alții asemenea care, iată, dau culoare și azi politicii liberale. În ciuda acestora, și împreună cu ei, sau poate că împotriva lor, e nevoie de principiile liberale, de reforme, de modificarea Constituției, de protejarea „apropritarilor” dar, de bună seamă, și a celor care trăiesc de la buget și au, bieții de ei, „renumerație” cam mică și se văd obligați să numere de două, poate de trei ori, steagurile, ca stimabilul Pristanda.

Pînă va fi să fie altfel va mai curge puțintică apă prin Dîmbovița și va mai fi să auzim că multe lucruri prin preajmă se arată în memorabila nuanță a acelui „curat murdar” cotidian care dă, din păcate, originalitate unei vieți politice în care, vorba poporană, mai e mult pînă departe.

1956, Lipova (jud. Arad); Universitatea de Vest, Timișoara, profesor, scriitor; Sorin Titel – monografie critică, Brașov, 2000.


2001.01.28.

articolul în format *.pdf