ÁGOSTON Hugó
Bucureștiul ca provincie
 
La 4 martie și în acest an, ca și cu 24 de ani în urmă, în capitală s-a mișcat pămîntul. Seismul inofensiv de acum a revelat ca într-o lumină de fulger tablourile nenorocirii din 1977. Raftul de cărți năruit, candelabrul în balans, bubuitul asurzitor, privirea uimită a băiețelului meu de un an și jumătate, pe care l-am luat repede în brațe. În noaptea aceea nu am îndrăznit să rămînem în blocul șubrezit, ne-am aciuat într-o casă cu grădină, la rudele familiei Pacostea care locuia într-un apartament vecin cu al nostru. Dar la București au pierit atunci foarte mulți, aproape toată lumea are cîte un cunoscut, rudă sau prieten printre cei dispăruți. Al meu, al nostru a fost Dankanits Ádám, redactor al revistei A Hét, care s-a prăpădit în casa din strada Popa Rusu împreună cu fiul lui, elev de școală primară.

Cu șapte ani înainte, în anul venirii mele la București, un alt cataclism a marcat despărțirea mea de Tîrgu Mureș și Reghin: revărsarea din 1970 a Mureșului. De atunci mi-a rămas în memorie un tablou pe care nu l-am văzut personal, pe care l-am imaginat doar în baza descrierilor, dar care trăiește în mine cu incontestabilitatea faptelor: apele se contopesc cu orizontul, șuvoiul principal e totuși vizibil, îl arată leșuri de animale și mobile plutitoare, inclusiv un acoperiș, pe care un bărbat în vîrstă, dezbrăcat strigă: Foc! Foc!

După inundații am avut o bucurie. De la București am primit de la redactorul-șef al revistei care urma să se înființeze „invitația” de a fi redactor la A Hét. M-am întîlnit la Tîrgu Mureș cu Ádám la o cafea, am discutat cu entuziasm despre întemeierea revistei și am început să proiectăm rubrica științifică. În același an, la 23 octombrie 1970 a apărut primul număr A Hét.

Peste 29 de ani, la 25 octombrie 1999 a urmat catastrofa mea personală. Pe prima pagină a ziarului cu cel mai mare tiraj din țară toată lumea a putut să citească următorul titlu: Amintirile negre ale revoluției din Ungaria 1956 / Hugó ÁGOSTON, redactor-șef adj. al noului cotidian Kronika din Cluj – denunțat ca turnător al Securității. Acuzația a avut asupra mea efectul unei lovituri de baros. În pofida absurdităților scrise în articol – pesemne autorul nici nu a fost de față la întrunirea la care am fost acuzat, căci a făcut legătura între lucruri care nu aveau nimic în comun, deși luate separat puteau să pară verosimile (iată o metodă tipică a Securității) și în ciuda cîtorva cuvinte prietenești de consolare și încurajare, mai puține decît m-aș fi așteptat – nu am fost deloc liniștit.

Nu am fost liniștit, din cauza incertitudinii amintirilor mele. Ce am putut să-mi amintesc din cele întîmplate atunci a fost suficient pentru examenul suspicios al conștiinței, dar prea puțin pentru a accepta și a suporta acuzația. M-a deranjat în mod deosebit conexiunea între 1956 și A Hét. Căci în articol era scris că în 1956 (aveam atunci 12 ani) mi-am denunțat victima și mulțumită acestui fapt am devenit membru fondator al revistei A Hét.

Vorbeam de conștiință și de aceea scriu acum prezenta mărturisire. Încerc să-mi amintesc, fără menajamente, ce s-a întîmplat atunci – încă o tristă contribuție la funcționarea înfricoșătorului mecanism al fostei poliții politice. Trebuie să spun din capul locului două lucruri. În primul rînd că, firește, niciodată nu am denunțat pe nimeni, conștient niciodată nu am comunicat informații dăunătoare cuiva, în viața mea nu am scris vreun „raport” despre cineva, nici întîmplător și cu atît mai puțin contra plată, iar după cîte îmi amintesc nu mi-am luat nici un angajament în acest sens. Dar toate acestea – și aici menționez al doilea lucru – nu înseamnă că cele ce urmează sînt destinate a fi explicații sau scuze. De altfel, qui s’excuse s’acuse – nu-i așa? Să urmeze faptele.

Fragmente dintr-un interviu
– În dimineața acelei zile, secretara U.D.M.R. m-a anunțat telefonic că și eu sînt invitat la comemorarea celor din ’56. Eram deja în sală cînd am spus că trebuie să fie o greșeală, fiindcă eu nu fac parte dintre ei. Un (…) profesor, căruia nu i-am reținut numele, a spus că mi-au revizuit dosarul și că locul meu este categoric între ei. Și atunci am început să povestesc ...
– Foarte exact, ce anume?
– Că în 1970, în temeiul articolului 166 am fost arestat pentru propagandă contra regimului. Împreună cu alte patru persoane am lipit manifeste de mărimea unei foi de caiet, scrise de mînă, în piața centrală din Reghin. Printre conspiratori erau și români și germani. (...)
– Ce conținea manifestul?
– Cam ceea ce a conținut Proclamația de la Timișoara. Numai că în mintea noastră s-a formulat cu aproape douăzeci de ani mai devreme.
– Cum ați căzut în plasă?
– În oraș au început cercetările. Fiindcă nu s-a ajuns la nici un rezultat, au urmat analizele grafologice. La locurile de muncă, în autobuze, în tren, toată lumea a fost obligată să scrie. Au venit și la locul meu de muncă, la IRUM, dar am scăpat în ambele ocazii. Mi-am luat concediu de boală și am reușit să evit atenția Securității. Între timp au fost și la seral, dar și de acolo am întins-o. Timpul trecea iar eu făceam exerciții de scris cu mîna stîngă. În iulie securistul delegat a venit iarăși la liceu. La oră a intrat tocmai ÁGOSTON Hugó, care a scris pe tablă cîteva cuvinte din manifest. Le-am copiat pe toate și, cu excepția unuia, erau de neidentificat. Cînd a ieșit din clasă l-am oprit pe scări și i-am spus: “Hugó, ăștia pe mine mă caută; dă-mi, te rog, înapoi hîrtia ca să corectez un cuvînt!” Îl văd și acum în fața mea, privind întîi în jos, apoi în sus, după care mi-a răspuns încet că nu se poate.
– Dar unde este aici denunțul?
– Nu spun că el m-a denunțat, dar dacă atunci m-ar fi ajutat, nu aș fi ajuns la închisoare. Pe de altă parte, am știut ce consecințe poate avea fapta mea și, în definitiv, mie pot să-mi mulțumesc pentru cei trei ani de închisoare.
– Dintre cei cinci numai dumneavoastră ați căzut?
– La 20 august pe mine m-au dus la Securitate și eu mi-am asumat totul. Procurorul a cerut 15 ani, dar tribunalul militar m-a condamnat numai la trei ani.
– De ce s-a pus pe tapet acest caz numai acum, înainte de a fi lansată Krónika?
– Să nu creadă cineva că eu am așteptat 20 de ani cotitura pentru ca acum să-l iau în răspăr pe ÁGOSTON Hugó. Dup㠒90 am fost ocupat cu organizarea U.D.M.R., pe mine nu m-a interesat răzbunarea. (...) De altfel, dacă aș fi știut că relatarea celor întîmplate va fi folosită de anumiți jurnaliști români împotriva ziarului Krónika nu aș fi istorisit nimic. Mie nu îmi lipsește deloc ca un reporter îndeobște cunoscut ca antimaghiar să scrie ceva împotriva unui ziar, a maghiarimii sau chiar împotriva lui ÁGOSTON Hugó. (...)
– Dar totuși, în adîncul inimii dumneavoastră ce credeți, a fost ÁGOSTON Hugó turnător?
– Dacă l-aș fi cunoscut drept turnător, nu m-aș fi adresat lui cu atîta încredere. Dar noi am fost în relații bune, diferența de vîrstă între noi era mică, ne distram împreună la petreceri, a fost și în casa noastră, eram pertu ... Ce să mai spun? Dacă ne întîlnim, cu siguranță nu mă voi repezi la el, nu îl voi scuipa în obraz. În schimb aș vrea să accentuez că am mai avut prieteni care „au călcat strîmb” și după ce am fost eliberat mi-au spus: Scuze, am greșit.

Interviul a fost luat de corespondentul ziarului Krónika unui fost elev al meu de la liceul seral și am în posesie un exemplar expediat la 26 octombrie 1999. (Krónika apare în mod regulat începînd cu 30 octombrie 1999).

Prețul fricii
După ce am citit textul de mai multe ori a urmat o chinuitoare autoanaliză; am încercat să aduc la suprafață imaginile din adîncurile memoriei. Spun imagini, fiindc㠄texte”, conținuturi, prea puțin am reușit să evoc. Despre antecedentele cazului atunci nu știam nimic, nu am avut habar de ceea ce făcuse elevul meu, de ce a fost urmărit și sper că nici el nu are impresia că mi-ar împărtășit secretul. În schimb am fost convins că eu sînt urmărit, că în legătură cu mine „sînt probleme” și de aceea întîrzie aprobarea cererii mele de transfer la A Hét.

Era într-o seară tîrziu, mă pregăteam să intru la oră în ultima clasă la seral (dealtfel predasem la cursul de zi și la seral, la clasele reale și umane, în limba maghiară și română), cînd a apărut în sala profesorilor un bărbat însoțit de directorul școlii. Nu îmi amintesc cum s-a prezentat, după cum nu țin minte nici statura, figura sau glasul lui. Mi-au spus c㠄lucrarea de control” pe care trebuie să o cer va fi scurtă, după care elevii pot să plece acasă. M-am simțit aproape ușurat: proba nu va fi grea, eu nu pot fi „pătat” și nici elevii mei. Fie ce-o fi. Lucrurile s-au petrecut așa cum a relatat în interviu fostul meu elev. În baza descrierii lui am visat de mai multe ori scena, o văd și acum cu claritate. E adevărat, nu am putut să spun că îi caut lucrarea printre celelalte și i-o dau ca s-o corecteze. M-a lovit mirosul metalic al pericolului: am fost convins că e vorba de o provocare construită împotriva mea, căci mă simțeam hărțuit. Nu am privit în jurul meu, fiindcă în starea paranoică în care mă aflam „știam” că sînt observat.

Oare cîți profesori maghiari de fizică din provincie, în vîrstă de 26 de ani, ar fi restituit în asemenea condiții acel „extemporal”? Cu siguranță mai mulți. Dincolo de frică, oare pentru ce ar fi trebuit mai multă forță de caracter: pentru înapoierea lucrării, sau pentru refuz? Azi îmi dau seama că am greșit la aprecierea situației. Iertare. Iertare.

Acum, ulterior, nu este o circumstanță atenuată nici faptul că respectivul – sub privirea severă a directorului școlii – mi-a dictat și mie o „probă de scriere”. Întreaga noastr㠄legătur㔠nu a durat mai mult de 20 de minute. Dacă nu a avut alte informații, fire, piste (dar mă îndoiesc, după cum e ciudat și faptul că nu a căutat complicii), atunci acest securist provincial a fost, în seara aceea, extrem de eficient. Mai eficient decît cei de la București, care în 1987 au venit de două-trei ori la mine acasă, încercînd că mă racoleze. (Firește i-am refuzat, n-am scăpat foarte ușor de ei; dar despre asta scrisesem deja cu o altă ocazie.)

Se ridică, însă, o întrebare inevitabilă: cum am putut s㠄conviețuiesc” cu această condamnabilă non-faptă? În primul rînd fiindcă nu am cunoscut evoluția cazului. În scurt timp am avut posibilitatea plecării din Reghin, iar la București viața mea s-a schimbat radical. Cînd am aflat, mult mai tîrziu, ce s-a întîmplat cu elevul meu, nici atunci nu am făcut legătura cu amintirile mele incerte. În mod evident a acționat și fenomenul psihic numit disonanță cognitivă: „disonanța dintre cunoștințele și comportamentul individului creează tensiune, pe care acesta încearcă să o reducă fie prin acțiune, fie prin schimbarea opiniei sale. Dacă nu poate schimba acțiunea, opinia lui se va adapta în mod necesar acțiunii sale.” (Dicționar de psihologie). În orice caz, dacă aș fi trăit cu conștiința deplină a vinovăției, în cariera mea de mai tîrziu nu aș fi făcut – bine și rău – ceea ce am făcut, nu aș fi „vîndut pe aceeași rogojin㔠cu atîția prieteni buni idei dezagreabile fostului regim. Nu aș fi scris ceea ce am scris și așa cum am scris. Dacă aș fi fost omul lor, sigur nu voiau mai tîrziu să mă racoleze, poate că nu ar fi vrut să fiu eliminat din redacție, pe motivul c㠖 recunosc, băut fiind – am cîntat pe stradă împreună cu alți trei prieteni „imnul maghiar” (m-a salvat atunci redactorul-șef, cu mențiunea genială că un polițist bucureștean nu are cum să cunoască imnul maghiar: de altfel, nici nu a fost imnul, ci „Kossuth Lajos a trimis vorbă”); și mai ales din motive cvasi politice – mutarea familiei mele la Budapesta – în 1989 nu aș fi fost pus pe drum de la A Hét (cu alții în situații asemănătoare nu s-a procedat la fel).

*


În fine, cum a reușit să fie atît de eficient acest mecanism? În primul rînd prin înfricoșare, prin acțiunile sale atît de necruțătoare. Dar și prin ce arată H. R. Patapievici în seria de articole din revista 22: (Securitatea): „Datorită acestui truc al omniscienței (nu uitați, în condițiile unei societăți aproape ermetic închise), Securitatea a putut controla, prin inhibare, orice rezistență ori manifestare de independență (...).” Așadar poliția politică, folosind „trucul atotștiinței” și teroarea înfricoșării și-a atins scopul. Vezi mai sus. Este vorba de fapt de o infernală păcăleală, prin care au forțat plata pentru frică și credulitate. Desigur, au fost și unii – printre care intelectuali – care au colaborat din dorința de afirmare sau din interese de ordin material. Pe aceștia nu i-aș ierta decît în cazul în care au lucrat împotriva mea. (Sînt curios să văd cum au „figurat” în dosarul meu, așa cum am devenit curios să văd la Reghin cine m㠄supravegheau”).

Ar trebui să fie analizate separat „particularitățile” care definesc farmecul discret al poliției politice românești. Una dintre acestea se referă, fără îndoială, la maghiarii din România. Bănuiesc că nu am beneficiat de discriminare pozitivă. Și bănuiesc că nu ne bucurăm și azi de atenție deosebită.

Dar – și mă gîndesc acum la noi toți, intelectuali români și maghiari – astăzi deja știm, în urma suferințelor prin care am trecut, că nimeni nu este atotștiutor. Și nu ne mai stăpînește frica. Deși ...

1944, Mediaș (jud. Sibiu); Krónika, Cluj, redactor-șef adjunct, A Hét, București, colaborator; Bukaresti élet, képek (Imagini Bucureștene), Oradea, 2000.


Traducerea: Florica PERIAN
2001.03.23.

articolul în format *.pdf