Redacția Provincia
O altă unire: Traian Vuia și 1918
Document 
În numărul 2 al Aradului cultural pe anul 1999, eseistul și criticul de artă Horia Medeleanu publica un fragment copios dintr-o scrisoare adresată de Traian Vuia avocatului George Dobrin, fruntaș al Partidului Național Român din Banat, și întîiul prefect al Lugojului după Unire. (Fragment republicat înnumărul recental Provinciei.) Ea îmbogățește și nuanțează în chip oarecum neașteptat mărturiile despre Unirea de la 1 decembrie 1918, întrucît maniera în care abordează Vuia subiectul este una aspră, critică, amară. Istoriografia română nu a înregistrat cu atenția cuvenită reacțiile de acest fel, deși ele pot fi întîlnite și în alte cazuri.

Departe de a fi un adversar al unirii cu România, el se declară fățiș pentru o asemenea soluție. Chestiunea care îl frămîntă este însă statutul de care Transilvania urma să se bucure în noul context, cîtă vreme nimic nu se negociase în mod expres în acest sens. Avocat de formație, omul politic lugojean îndreaptă către artizanii Unirii – Sever Bocu, Octavian Goga și Vasile Lucaciu în mod explicit, dar și Iuliu Maniu, Vasile Goldiș, Ștefan Cicio-Pop ș. a., nepomeniți nominal – reproșuri care, fiind formulate în cadrele unei corespondențe private, nu au nimic eufemistic și merg direct la țintă. Pe scurt: capii politici în cauză trebuiau să negocieze unificarea Transilvaniei cu România în așa fel încît viața acestei provincii să cîștige, și nu să fie prejudiciată prin integrarea în Regat. Or, Vuia este de părere că acest lucru nu s-a petrecut. Dintre probele invocate predomină cele de natură politico-administrativă și juridică: Consiliul Dirigent a fost repede dizolvat, legea electorală nou elaborată s-a dovedit nedreaptă, tinerii au fost duși în alte zone ale țării să-și îndeplinească serviciul militar. În aceste condiții, Ardealul este considerat de marele inventator drept obiect al cuceririi, provincie anexată, ba chiar invadată de politicianismul și guvernarea în stil fanariot, levantin. De unde visase la o occidentalizare a României, noul cadru de viață îi apare mai degrabă ca premisa unei balcanizări rapide.

Totul este rezultatul unei abordări greșite a chestiunii, crede autorul. El califică negativ și tactica petiționară a românilor ardeleni, care nu poate duce la rezultate pozitive. Experiența Supplex-ului de la 1791 și cea memorandistă îi dau, într-adevăr, dreptate, părînd mai curînd niște zbateri nerealiste, dacă nu chiar alibiuri morale.

Asemenea obiecții directe, pragmatice, sînt pentru Traian Vuia prilejul unor generalizări care vizează diferitele feluri de români. În rînduri puține, prin crochiuri esențiale, autorul epistolei schițează o tipologie a oamenilor politici ardeleni și din Vechiul Regat, distingînd între naivitatea morală și lipsa de experiență a primilor, și îndrăzneala și inteligența ofensivă, debarasată de scrupule, a celorlalți. Portretul făcut elitei ardelenești nu este deloc flatant, iar cel al politicienilor regățeni este de-a dreptul antipatic. Dar în privința aceasta, Vuia mai schițase și anterior judecăți de valoare. Într-o scrisoare către Iosif Popovici, docent la Universitățile din Viena și Budapesta, iar mai apoi profesor la Universitatea clujeană, trimisă de la Paris la 3 ianuarie 1910 (și publicată tot de H. Medeleanu, ca anexă la studiul „Traian Vuia – contribuție la profilul politic al marelui inventator”, în Ziridava, V, 1974, p. 101), inventatorul observa: „Mi se pare că politica noastră nu e totdeauna condusă cu spirit consecuent, ci e condusă mai mult de sentimente, rancune personale, chiar și meschine, josnice și naive, și e lipsită de vederea în viitor. N-avem încredere în noi înșine, piatra fundamentală a succesului. Suntem impulsivi și contingențele au o putere mare asupra noastră. Nu cunoaștem sforțările continue și nu avem curaj decît în momente de tot grave. // Ne lipsesce educația politică și în fața adversarilor nu representăm o putere, nici morală, nici economică”. În altă epistolă, de astă dată adresată lui George Popovici, protopop al Lugojului, ajuns de două ori deputat în Dieta budapestană, iar ulterior președinte al Partidului Național Român din Caraș-Severin, expediată din Paris, la 10 noiembrie 1919, autorul menționa: „... Am constatat că ultimele noastre generațiuni intelectuale din Transilvania sunt binișor maghiarizate”. După cum se poate vedea, de fiecare dată, Traian Vuia se referă la pleiada intelectuală și politică românească, și nu la ansamblul comunității românești. Doar atît că, o dată critica lui vizează palierul moral, altă dată carențele înregistrate la nivelul solidarității etnice, iar în altă parte se referă la mediocritatea, lipsa de experiență ori de instrucție a acestei elite.

De fapt, ceea ce îl frămîntă pe Traian Vuia în scrisoarea de față este maniera în care au fost – sau, mai precis, nu au fost – reglate raporturile dintre centru și provincie, dezinteresul capilor țării pentru specificul regional, urmările pe termen lung ale acestei atitudini. Cel care se temuse odinioară de maghiarizarea Ardealului românesc ajungea acum să întrezărească posibilitatea unei balcanizări la nivelul moravurilor publice. Tratamentul în aqua forte pe care Vuia îl aplică Unirii de la 1 decembrie nu vine din partea cuiva care punea la îndoială oportunitatea acestui act politic. El este generat de idealismul înalt care a marcat atitudinea civică și politică a inventatorului, cel care l-a și împins către adeziunea lui socialistă. Sensul moral al actului unificator fusese ratat prin atitudinea autoritaristă și marțială a cercurilor conducătoare de la București. Misiunea civilizatoare a Ardealului românesc, la care năzuia Traian Vuia, se vedea anihilată din nepriceperea artizanilor Unirii. Noul început, altfel spus întregirea statală a României, trebuia să se contureze drept cadrul unei existențe colective întemeiate pe justiție socială și democrație. Nu se poate spune că ele au lipsit cu totul în primul deceniu interbelic. Stă mărturie pentru acest efort materializarea promisiunii regelui Ferdinand făcută în tranșeele din Moldova: reforma agrară, introducerea votului universal și Constituția din 1923. Dar scrisoarea de față, semnată de avocatul Traian Vuia, ridică o întrebare legitimă: Unirea din 1918 putea fi numai atît?

Un gest pur teatral...
Garches, 11 aprilie 1922 (1)

Iubite Domnule Dobrin,
Am urmat cu mare atențiune campania electorală. Dacă vă reportați la scrisorile mele din 1919, aflați că toate s-au petrecut așa cum trebuiau să se petreacă. „Cum îți așterni, așa dormi”. Cînd s-a făcut unirea, nu s-a pus nici o condițiune. Au fost două momente istorice cînd trebuiau discutate condițiunile Unirei. 1. Înainte de intrarea României în războiul european, cînd România cu concursul mandatarului Partidului Național Român a stabilit frontierele României Mari, cari au servit de bază guvernului român în tratativele sale cu aliații. Era momentul cel mai favorabil pentru fixarea condițiunilor noastre. 2. După armistițiu, la Alba Iulia, sau mai bine zis înainte cu ceva. Aici au lucrat oamenii noștri în mod copilăresc. S-au făcut declarațiuni platonice, cari angajează mai mult pe aceia cari le-au făcut, decît pe guvernul român. Unirei trebuia să precedereze un pact bilateral între guvernul român și mandatarii poporului nostru întrunit la Alba Iulia și ratificat apoi printr-o Constituantă. Toată Unirea s-a redus la un gest pur teatral, pe care ciocoii din Vechiul Regat l-au primit cu zîmbet și au zis că suntem naivi că n-au avut nevoie decît de a deschide ușa casei în care noi am intrat de voie.

Cînd doi indivizi se asociază, cînd două societăți fuzionează, se face un contract, un pact.

Condițiunile Unirei trebuiau stipulate. E. g., că în decurs de 10-20 ani soldații recrutați din Transilvania și Bănat să fie lăsați în garnizoanele din aceste provincii. O lege electorală clară și precisă etc. Mă dispensez de a vă înșira motivele acestor condițiuni și a altora, cari ar fi trebuit să fie corolarul garanțiilor fundamentale.

Cînd în 1917 și 1918 prin forța împrejurărilor și neîmpins de nici o ambițiune personală am fost silit să mă ocup de prepararea Unirei noastre a trebuit să văd vîrful urechilor lor (ale politicienilor din Vechiul Regat, n. H. M. ). Ei nu admiteau nici măcar termenul „unire”. Baza anexărei după dînșii trebuia să fie sacrificiul adus de Vechiul Regat prin participarea lui în războiul european. Raționamentul lor ducea drept la acea ce dreptul internațional numește „droit de conquete”. Și într-adevar, Unirea s-a făcut pe această bază. Ei, ca să nu vatăme susceptibilitatea și știind că suntem naivi și neexperimentați, ne-au lăsat să vorbim despre Unire, lăsînd ca timpul să ne trezească. De altcum dînșii, evident mai iscusiți, mai șireți, mai inteligenți decît noi – asta trebuie s-o recunoaștem, deși au un fond moral inferior – au priceperea afacerilor și experiența, să nu uităm proverbul maghiar: „zemesé a világ (2)” – au avut nevoie de un timp oareșcare, ca să se înstăpînească la noi, să se așeze administrativ și militărește. Împrejurările, în special expedițiunea contra lui Kun Béla, i-a favorizat. Proba, că îndată ce s-au simțit stăpîni, prin un ucaz au trimis la plimbare consiliul dirigent.

C-un cuvînt, „Unirea” a fost o bătaie de cuvinte, ea n-a fost decît o anexare deghizată, un hap amar învăluit în zahăr. N-avem să ne învinovățim decît pe noi înșine: lipsa noastră de înțelepciune, de pricepere, superficialitatea noastră proverbială, absența unui bărbat cu pregătire europeană, o naivitate nepermisă la aceia, cari pretind a conduce destinele unui popor. Vorba noastră: „mintea românului este cea din urmă”. „Denkfacilheit” a românului despre care ne vorbea fericitul director Billmann (3). Ceea ce mă întristează mai mult și mă face să mă lapăd de optimismul meu obicinuit este cînd mă gîndesc la acea ce mi-ați repetat de atîtea ori: „Suntem un popor nefericit”. Trebuie să rămînem și de aici înainte slugi și cerșitori pe la ușile domnilor.

În 1918 am atras atențiunea dlor. Sever Bocu, Octavian Goga și Vasile Lucaciu asupra chestiunei Unirei, le-am expus că Unirei trebuie să-i dăm o bază juridică și conformă dreptului internațional. Am văzut însă imediat că mă aflu în prezența unor ignoranți, fără nici o pregătire serioasă, hableuri. N-am fost înțeles și am fost suspiționat, că voiesc independența Transilvaniei. Dar pentru ca să ne putem uni cu Regatul Român, trebuia mai întîi să rupem cu Ungaria, adică să ne declarăm independenți și apoi ca popor liber, printr-un act bilateral, luînd angajamente reciproce, să ne unim cu Vechiul Regat spre a forma Noua Românie. Cînd am văzut în ce mîini necompetente, pești politici ai fanarioților, este depusă soarta poporului român aici, m-am retras scîrbit. Bărbații noștri cred că marile probleme politice se rezolvă prin discursuri frumoase, fraze alese, alegorii patriotice și ditirambe poetice.

Cînd a sosit Al. Vaida aici cu delegațiunea transilvăneană și cînd m-a invitat să fac parte din ea, mi-am luat libertatea de a-i expune situațiunea fără nici un înconjur. A recunoscut că s-au comis greșeli. Era evident că critica mea se purta și contra Partidului Național Român care a comis greșeli ireparabile. Cuvintele mele i s-au părut exagerate. Am adăugat că la ultimul mijloc, capabil de a repara această eroare, nu vom avea niciodată recurs, pentru că este în contrazicere cu tot trecutul nostru și cu caracterul intelectualilor de la noi.

V-am făcut acest preambul istoric, pentru ca să pot trage concluziunile. N-am nici o nevoie de a fi profet, pentru ca să știu ce curs vor lua evenimentele și care va fi atitudinea noastră și în special a Partidului Național Român. N-am crezut niciodată că ungurii ne vor maghiariza.

Pînă în timpurile mai recente am avut credința că (cei din Vechiul Regat, n. n.) nu ne vor fanariotiza, acum mă tem că nu vom putea scăpa de acest virus bizantin, pentru că fanarioții dispun de mijloace, cari lipseau ungurilor.

De altcum ei nu par prea grăbiți a ne ciocoi. Ei au probe istorice despre blîndețea, răbdarea noastră fără margini, resemnarea cu care am purtat atîtea juguri în decurs de atîtea secole. Ei nu ignorează nici teama noastră de rezistența violentă. Ne vor lăsa să strigăm și să ne lamentăm pînă ce vom obosi și ne vom calma. Cînd citesc gazetele noastre și frumoasele discursuri ale șefilor partidului, îmi aduc aminte de teribilul din poveste, care, pus în fața adversarului, strigă către soții lui: „Rețineți-mă ca să nu se întîmple o nenorocire”. Bărbații noștri vor continua a umbla pe la icoane, vor adresa telegrame și petițiuni către rege și vor epuiza toate căile legale. Știm ce înseamnă asta.

Dacă guvernul din București nu comite greșeli prea mari, nu se duce să danseze pe ghiață, ca măgarul, și dacă o nouă comoțiune europeană nu zguduie din temelii România Nouă, de acum 20-30 de ani ne vom trezi balcanizați. După ce am avut frumosul vis de a debalcaniza pe frații noștri de dincolo de Carpați. De altcum, dacă amestecăm fructe sănătoase cu fructe stricate, este evident că nu cele stricate se vor însănătoși prin contactul lor cu cele sănătoase, ci și cele bune vor putrezi.

[În continuare, Vuia se referă la propunerile făcute statului român, privind „industrializarea” aparatului său de zbor și a motorului cu combustie internă continuă. În cazul acceptării propunerilor sale, marele inventator urma să se întoarcă acasă! (4)]

Note
(1) Provincia mulțumește redacției Aradului cultural pentru îngăduința de a reproduce textul de față. Titlul aparține redacției noastre.
(2) În traducere liberă: „Lumea este a celui îndrăzneț” (n. H. M.).
(3) De la Liceul de Stat din Lugoj, unde Vuia a fost elev (n. H. M.).
(4) Notă de H. M.

2001.03.23.

articolul în format *.pdf