Redacția Provincia
Proces / dialog? / româno-maghiar
Document 
După 1918, maghiarimea din Transilvania devenită minoritară trebuia să caute noi răspunsuri la noile provocări ale istoriei. Una din formele acceptabile pentru ea ar fi fost autonomia Transilvaniei, care pe vremea Monarhiei Austro-Ungare figura și în programul românilor din Transilvania. Între cele două războaie mondiale, specialiști români, maghiari și germani au conceput numeroase proiecte de autonomie a Transilvaniei (Vezi Bárdi Nándor: „Supremația și exigența autodeterminării. Propuneri, proiecte pentru rezolvarea problemei transilvane”, în Izvoare și strategii, red. Bárdi N., Miercurea Ciuc, 1999, p. 29–113); dar, pe lîngă acestea, au fost importante și dezbaterile din presă referitoare la această sferă tematică.

Krenner Miklós s-a născut în 1875 la Garamberzence Ungaria de nord (azi Slovacia). A fost profesor de istorie la Arad, unde a devenit publicist cunoscut în întreaga țară; fost discipol al lui Márki Sándor, cu o pregătire temeinică, el explica esența problemelor istorice. În lucrarea sa de doctorat (Evoluția regatului național ideal, Arad, 1900) a analizat cu minuțiozitate problema autonomiei medievale a Transilvaniei. La mijlocul anilor ’20 el este liderul mișcării de reformă a Partidului Maghiarilor din România. A insistat în numeroase scrieri pentru reconcilierea româno-maghiară. În 1930 se mută la Cluj și este publicistul de frunte al ziarului Ellenzék. La începutul anilor ’30 el a fost faimosul „ziditor de punți” (Conf.: Balázs Sándor, „O încercare de reconciliere cu învățători”, Valóság, 2/1987, p. 20-34.) La 16 aprilie 1933 scrie de Paști, un articol de fond intitulat Dangăt de clopot pentru minorități, în care propune autonomia Transilvaniei ca mijloc posibil de rezolvare a problemelor. Publicăm la începutul grupajului nostru pasajul din articolul care a dezlănțuit furtuna (documentul nr. 1). (Pentru textul complet al articolului, vezi Krenner Miklós, Calea transilvană. Scrieri alese. Red. György Béla, Odorheiu Secuiesc, 1995).

Tribunalul din Cluj a inițiat la 24 aprilie 1933 o anchetă a Parchetului, pentru a descoperi cine este autorul articolului semnat cu pseudonimul Spectator și publicat în numărul de Paști al ziarului Ellenzék. Ca rezultat al anchetei, la 3 iulie s-a născut rechizitoriul (documentul nr.2). Dezbaterea a avut loc la tribunalul din Cluj, la 25 august, sub conducerea președintelui Richard Filipescu, cu participarea judecătorului Eugen Pop. Acuzarea a fost reprezentată de procurorul pentru afaceri de presă, Dr. Lani, iar apărarea de Dr. Klein Miksa. În cursul prezentării probelor între președinte și acuzat a avut loc o mică discuție referitoare la autonomie (documentul nr. 3). În pledoaria sa, avocatul a arătat că Krenner este adept al reconcilierii româno-maghiare și că apără deopotrivă interesele românilor și ale maghiarilor din Transilvania. A cerut achitarea inculpatului.

La următoarea dezbatere, din 27 februarie 1934, punctul de vedere al procurorului Dr. Ciugudan a fost că referirile minorității la spiritul transilvanist și la autonomie sînt, de fapt, tendințe ascunse potrivnice unității statului. În opinia sa, autonomia Transilvaniei ar duce la slăbirea statului și ideea în sine este un atentat împotriva statului național. În pledoaria sa, Dr. Klein Miksa (documentul nr.4) a arătat că o problemă de principiu nu poate constitui obiectul unui proces, căci sentința nu poate însemna decît tranșarea discuției prin mijloace autoritare. În baza dreptului la ultimul cuvînt, Krenner ar fi dorit să-și citească declarația (documentul nr.5), dar președintele i-a aprobat doar expunerea frazelor introductive și a celor de încheiere a discursului.

Discuția a fost tranșată: prin sentința pronunțată la 1 martie 1935, Krenner Miklós a fost condamnat la o lună de închisoare, 2000 de lei amendă și suspendarea pe trei ani a drepturilor sale politice și de funcționare ca ziarist. Apărătorul lui a făcut recurs la Curtea de Apel și în ședința din 20 martie 1935, prezidată de judecătorul Bălășean, sentința anterioară a fost confirmată. În urma recursului contra sentinței Curții de Apel, Curtea de Casație de la București prezidată de N. Stănilă, în baza concluziilor prezentate de procurorul N. Ioanid, a respins recursul cu hotărîrea nr. 1583/1936 din 13 mai 1936, și sentința judecătorească a primei instanțe a rămas definitivă și executorie.

Pentru a „nu stînjeni nici o instituție maghiară”, Krenner a demisionat din toate funcțiile pe care le avea; dar toată lumea a rămas alături de el: organizația de la Cluj a Partidului Maghiarilor, de exemplu, nu i-a acceptat demisia, dimpotrivă, și-a asigurat președintele onorific de compasiunea și simpatia sa. Ziarele au publicat articole despre el și au condamnat ofensele la care a fost supus. Presa săsească a prezentat cititorilor prestanța lui Krenner în fața tribunalului, presa română care a făcut atîta vîlvă pe vremea încercărilor lui de reconciliere, a publicat doar o informație după primul proces. Dar după ce sentința judecătorească a rămas definitivă, I. Clopoțel a sărit în apărarea confratelui minoritar, protestînd împotriva „tracasării de neînțeles a celor mai buni jurnaliști maghiari”. Și colegii din Ungaria și-au spus cuvîntul.

În baza deciziei Curții de Casație, procurorul șef al tribunalului din Cluj a emis ordinul de arestare nr. 1109/1936 la 16 noiembrie 1936 și a dat dispoziții comandamentului poliției să-l aducă pe condamnatul în vîrstă de 61 de ani la închisoarea tribunalului clujean. Este cunoscut și un ordin de chemare pentru muncă forțată, cu aceeași datare: dat fiind că în termen de 30 de zile de la rămînerea definitivă a sentinței, condamnatul nu a achitat amenda, în temeiul articolului 54 al Codului Penal el este trimis la muncă obștească, pentru ca în felul acesta să-și execute sentința de condamnare. Între timp, de la 1 decembrie, cu ocazia sărbătorii naționale a României, a intrat în vigoare un decret regal de amnistie prin care au fost amnistiate pedepsele privative de libertate pînă la 3 luni și amenzile sub 5000 de lei. Ca reprezentat al clientului său, avocatul Klein a înaintat la 3 decembrie o cerere de anulare a pedepsei acestuia. Drept rezultat, cabinetul regal a înștiințat autoritățile judiciare c㠄Majestatea Sa Regele Carol a anulat prin ordin de grațiere executarea tuturor prevederilor sentinței”.

Krenner Miklós a murit la Budapesta în 1968. Discursul funebru a fost rostit de Ruffy Péter, în calitatea sa de decan al jurnaliștilor maghiari. (Pentru analiza detaliată a procesului vezi: György Béla: Procesul de presă al lui Spectator, comemorarea a 125 de ani de la nașterea lui Krenner Miklós, Magyar Sajtó, 4/2000). Numele localităților, care în temeiul legilor de atunci nu puteau fi tipărite decît sub denumirea românească, sînt publicate în ediția maghiară sub denumirea lor maghiară. Metamorfozele transilvanismului le-au unificat conform ortografiei actuale. (György Béla)

1. Dangăt de clopot pentru minorități
Transilvanismul înseamnă trăirea liberă a personalității poporului nostru și a altora, îndemnul și aspirația îndeplinirii datoriei colective bazate pe o poruncă firească. Și înseamnă punți de legătură între vecini și concetățeni (...), strădania pentru autonomie aproape deplină, asemănătoare în multe privințe trecutului istoric al Transilvaniei. O Transilvanie autonomă ar asigura proprietatea și stăpînirea nestînjenită a poporului gospodar. (...) Să le ascultăm cu urechea deschisă chemarea (a clopotelor de Paști – Gy. B.). Vom afla, după atîtea batjocuri, suferință și răstignire, cum va veni și mîntuirea, învierea și triumful idealului nostru. Pe cît de cert este ceea ce a fost, la fel de cert este ce va să fie. (...) Această adevărată sărbătoare de Paști ne dă încredere în viitor și lucrează pentru noi. Durerile profunde sînt totdeauna antecedente ale recompensei – și fără nedreptate, dreptatea poate să se nască, dar nu și să triumfe. Avem ce aștepta, fiindcă avem speranțe îndreptățite, dacă ne păstrăm vie răbdarea. (Articolul de fond nesemnat al lui Krenner Miklós, Ellenzék, 16 aprilie, 1933).

2. Rechizitoriu

Parchetul Tribunalului Cluj
Rechizitor
No. 5460
Din 3 Iulie 1933
Noi, Primul-Procuror al Tribunalului Cluj.
Văzînd actele de cercetare penală și anume:

Procesul verbal de Cab. de Instrucție Cluj
În care se stabilește că numit „D. Krenner Nicolae” de 58 ani, ziarist, Dom. În Cluj

… comis fapt În ziarul „Ellenzék” No. 88 data 16 Aprilie 1933 a scris articolul intitulat „Sunet de clopot minoritar” în care ocupîndu-se de cauza minoritară a ungurilor din România, după ce face o lungă introducere trage concluziunea de a se promova o atitudine regionalistă transilvăneană, pentru promovarea autonomiei ardeleane, iar în sfîrșit prin îndemnuri iredentiste deghizate ca expresiune, se ajunge la concluzia finală că aspirațiunile lor – bine înțeles de refacere a Ungariei milenare – se vor înfăptui. –

3. O mică discuție despre autonomie
În faza probatorie a avut loc următorul dialog:
- Președinte: Ce înțelegeți prin transilvanism?
- Dr. Krenner: Articolul conține definiția. În baza îndrumării trecutului, cele trei popoare reprezintă interese, idei și sentimente comune, pentru a căror traducere în viață caută formele politice, economice și culturale corespunzătoare. Numai afirmarea liberă a transilvanismului poate să însemne soluționarea desăvîrșită a dezbaterii în desfășurare pe tema Transilvaniei.
- Președinte: Cum vă imaginați autonomia Transilvaniei? Ca independență totală față de România?
- Dr. Krenner: Conceptul Transilvaniei autonome se autocircumscrie. Trei popoare se autoguvernează, ca și în trecut sub suveranitate turcească, iar acum sub suveranitate românească. Gradul nuanțării nu are legătură cu subiectul. Nu este importantă nici măcar deosebirea dintre suveranitate și suzeranitate (fr. suzérain = dependență în sistemul feudal). Esențială este autonomia în toate privințele. Cu alte cuvinte, ceea ce centralizarea decolorează, descentralizarea nuanțează.
- Președinte: Autonomia și descentralizarea înseamnă separarea de România.
- Dr. Krenner: Vorbesc deschis. În articol am revendicat o Transilvanie autonomă, dar nimic nu atestă că încercăm să schimbăm situația care s-a stabilit prin convențiile internaționale. Ceea ce am scris eu, pretinde și mai accentuat literatura politică românească de prestigiu. Ceea ce am dorit, nu am dorit numai pentru maghiarime, ci pentru împlinirea transilvanismului. Faptul că într-o Transilvanie autonomă hegemonia revine oricum românilor, care sînt în majoritate absolută, exclude eventuala mea rea-credință.

Mitul transilvan
- Președinte: Dar unde se găsește adevărata esență a transilvanismului?
- Dr. Krenner: Pe de o parte în trecut, căci Transilvania autonomă a existat deja în diferite forme. Eu, ca istoric, gîndesc în termeni istorici și în perspective istorice. Trecutul își face simțită influența. În faptul că fostului rege și actualului moștenitor al tronului i s-a conferit titlul de mare voievod al Ardealului a acționat dorința reprimată a transilvanismului. Nimeni nu poate să creadă că această latență, această forță a mitului transilvan se îndreaptă împotriva unității statului.
- Președinte: Totuși, dați-mi un exemplu, cum vă imaginați Transilvania autonomă?
- Dr. Krenner: Așa cum nu demult Anglia și-a reglementat relația cu Irlanda, sau, ca pe vremuri, Ungaria cu Croația. Cînd a fost vorba de guvernorat al Transilvaniei și de alegerea consiliului, sau, mai demult, înainte de unificare, cînd a existat la Sibiu un consiliu de regență. Și atunci s-a ascultat glasul cerințelor istorice și al celor firești.

„Nu ne trebuie aventură”
Președintele menționează că exemplul irlandez înseamnă totuși separatism, dar ziaristul inculpat explică minuțios deosebirea dintre mișcarea repeal, Sinn-fein și mișcarea autonom-unionistă, care în cele din urmă a triumfat în Irlanda. În ce privește alte afirmații ale președintelui – menționează Dr. Krenner – o seamă de expresii din articol dovedesc că nu e vorba de nimic alarmant. În articol este scris: „Nu ne trebuie nici cea mai ideală aventură, care ne-ar lipsi fie de un om al nostru, fie de un drept. Nici un pas politic care ar răsturna fără motiv relația noastră de pînă acum cu poporul majoritar, sau cu minoritățile frățești... Transilvanismul înseamnă punte de legătură ... Minoritatea maghiară nu are și nici nu poate avea politică externă, ci numai politică internă... În cazul în care ar surveni o schimbare de ordin practic, ea nu ar face decît să ne slăbească materialicește, în număr și forță și ar fi un nou imbold spre a ne dezvolta cît mai bine relațiile cu poporul majoritar.” Înțelesul acestor fraze e limpede. La afirmația președintelui, că declarațiile ziaristului inculpat sînt pline de critici la adresa poporului român, deși minoritățile au azi în Parlamentul de la București mai mulți reprezentanți decît aveau pe vremuri românii în Parlamentul maghiar, Dr. Krenner a răspuns: – „Detaliile de acest fel nu își au locul aici; de altfel, nu se poate reproba un lucru bun, dar se poate revendica unul care nu există.”

Ce este excluderea
- Președinte: Românii din Regat o duc mai bine decît populația din Transilvania? Batjocura, suferința și răstignirea ce înseamnă?
- Dr. Krenner: Nu cunosc situația din Regat, deci nu pot să am o părere. E vorba de Transilvania și cunosc nu numai plîngerile și suferințele minorităților, ci și pe ale românilor din Transilvania, și tocmai de aceea pentru nimic în lume nu consider că ar fi necesară autonomia economic㠖 politica vamală, granița vamală sînt excluse – dar o adevărată autonomie politică este necesară. Batjocura, răstignirea se referă și la trecut și la prezent.

Președintele îl întrerupe: Parcă românii nu au suferit în trecut!

Dr. Krenner declară pe ton ridicat: La timpul și locul său i-am apărat la fel pe români și am atacat viciile politicii etnice maghiare, exact așa cum fac acum invers. Am făcut acest lucru, deși eram funcționar de stat și aveam și funcții înalte în stat.

Necesitatea istorică
- Președinte: Ce vreți să spuneți prin asta: „Pe cît de cert este ceea ce a fost, la fel de cert este ce va să vie; durerile profunde sînt totdeauna antecedente ale recompensei și fără nedreptate, dreptatea poată să se nască, dar nu și să triumfe.”?
- Dr. Krenner: E cert că a existat transilvanism și principat transilvan. E cert că există transilvanism și că se va realiza Transilvania autonomă. Fiindcă este o necesitate istorică. Nu este o soluție ca Transilvania, asemenea Alsaciei și Lotharingiei, să fie aruncată încoace și încolo, ori de cîte ori va fi război și tratat de pace. Trebuie să se pună capăt suferințelor a trei popoare. În ce privește suferința și durerea asupra cărora s-a insistat atîta, răspund nu printr-o formulă politică sau juridică. Există un străvechi adevăr estetic: tot ce e frumos se naște din durere. Și dreptatea! (Ellenzék, 26 august 1933, nr, 194, p. 1-2).

4. Pledoaria avocatului dr. Klein Miksa
Istoria repetă evenimentele, dar nu e permis să se repete și greșelile. Cu 40 de ani în urmă au fost judecați inculpații din procesul Memorandumului, iar actualul proces, în care dumneavoastră trebuie să judecați inculpatul, se aseamănă în multe privințe cu procesul Memorandumului, fiindcă e vorba de principii care intră în conflict și importanță are nu atît persoana inculpaților, cît mai degrabă principiul pe care ei îl reprezintă. Instanța acuzatoare cere pedepsirea clientului meu, fiindcă el revendică autonomia pentru Transilvania. Memorandiștii au înaintat împăratului o petiție în care, enumerînd suferințele poporului român, au cerut să fie recunoscută libertatea națională a românilor transilvăneni, factori constitutivi ai statului, și au revendicat autonomia. Din cauza privațiunilor de drept și a legilor imposibile, ei au cerut așezarea pe baze noi a legii electorale, a legii naționalităților și a legilor referitoare la învățămînt, culte și presă, pentru ca poporul român să-și găsească propriile condiții de existență națională.

În articolul incriminat, Dangătul clopotelor de Paști (corect: dangăt de clopot pentru minorități – Gy. B.) inculpatul revendică autonomia Transilvaniei pentru „a se putea asigura posibilitatea vieții pașnice și armonioase a popoarelor din Transilvania”. Acest articol este scris pentru cititorii culți, cu atîta artă, încît inculpatul nu poate fi pedepsit din cauza lui, căci în articol se oglindește sentimentul sincer al maghiarimii minoritare.

Pentru aprecierea lui trebuie să punem trei întrebări:
1. Are autonomia Transilvaniei rădăcini istorice?
2. Dacă are, cine sînt cei care au luptat pentru ea?
3. Înseamnă autonomia o destrămare a cadrelor statului, sau /numai/ reorganizarea, modificarea Constituției statului, în sensul că, prin concentrarea tuturor energiilor de care dispun popoarele care constituie statul, să se așeze pe baze noi organizarea acestuia?

Antecedentele istorice
Avocatul prezintă pe larg situația din Transilvania înainte de 1848, istoria uniunii Transilvaniei cu Ungaria, și citează pasaje din discursul antiunional ținut de Simion Bărnuțiu la Blaj în 2 mai 1848, în care i-a convins pe români să ia atitudine împotriva uniunii:

„Eu zic – scrie Bărnuțiu – că libertatea cea adevărată a fiecărei națiuni nu poate fi decît națională. Care om nu se va simți vătămat pînă la inimă dacă-l vei opri să vorbească pe limba lui și să meargă pe calea pe care i-a dat-o natura? Și dacă nu poate să apară cu această formă națională atunci libertatea nu are nici un preț. Acum să trecem de la persoana omului la persoana națiunii, care încă are personalitatea în care vrea să apar㠖 și dacă asta nu i se îngăduie, e mai bine să aleagă moartea, decît viața.”

Acest principiu de bază este susținut și de minoritățile din Transilvania – a continuat Dr. Klein, și de aceea nici un popor nu poate renunța la libertatea națională care i se cuvine. Asta a făcut și inculpatul, scriind sute de articole în care cere posibilități de existență pentru minoritatea maghiară și drepturi naționale.

La procesul Memorandului, principalul inculpat, avocatul Dr. Ioan Rațiu din Turda a spus: „... ceea ce dezbatem aici, domnilor jurați, este existența poporului român. Iar existența unui popor nu trebuie să fie discutată, ci declarată. Poporul român este aici și se prezintă”. Prin articolele lui Krenner se prezintă minoritatea maghiară care trăiește aici și de această apariție existențială trebuie să se ia act.

Lupta de decenii a românilor pentru autonomie
În continuare apărătorul prezintă detaliat evenimentele din 1863, hotărîrile Dietei de la Sibiu, atitudinea episcopului Șaguna, petițiile lui către împărat și demonstrează că prin toate acestea, ca un punct culminant al aspirațiilor naționale românești, s-a revendicat autonomia Transilvaniei ca regiune separată a coroanei, independentă de Ungaria, și egalitatea de drepturi a tuturor națiunilor. Citează din jurnalele Dietei transilvane revendicările delegațiilor români referitoare la o lege a egalității religioase a națiunii române în cadrul Transilvaniei autonome și poziția adoptată în această chestiune de contele Béldi, Trauschenfels, Cipariu și episcopul Șaguna. Separat face cunoscută problema limbii din Transilvania și atitudinea luată de reprezentanții diferitelor națiuni cu ocazia discutării proiectelor de legi.

Prezintă tratativele purtate în 1972 de către primul ministru, contele Lónyai Menyhért, cu capii celor două biserici ale românilor din Transilvania.

Citînd din operele istoriografilor români, dovedește că la consfătuirea Partidului Național Român din 12-14 mai 1881, ținută la Sibiu, unde partidul a elaborat marele program național, primul punct al acestuia a fost revendicarea autonomiei Transilvaniei. Pînă la sfîșitul războiului mondial, Partidul Național nu a renunțat în principiu la nici o iotă din acest program. Ici-colo apare și rolul sistemului statal federativ în istoria Transilvaniei, dar Partidul Național a pretins totdeauna autonomia Transilvaniei. Cea mai pregnantă dovadă este declarația de protest a Comitetului ales la Congresul naționalităților (slovacă, română, sîrbă) din 1895, împotriva festivităților mileniului, în care se afirmă: „Nu a încetat nici azi lupta pentru regiunea slovacă, nici pentru voievodatul sîrb și nici pentru autonomia Transilvaniei”.

Spectator nu a urmărit zdruncinarea statului
Așadar – a continuat apărătorul – dacă lupta de aproape un secol a românilor a culminat cu revendicarea autonomiei pentru Transilvania, de ce ar fi tras la răspundere inculpatul, pentru simplul motiv că în articolul incriminat a pus pe tapet ideea că, în interesul cooperării pașnice a popoarelor care trăiesc aici, Transilvaniei trebuie să i se acorde autonomia?

În acest articol inculpatul scrie: „O Transilvanie autonomă ar asigura proprietatea și stăpînirea nestînjenită a poporului gospodar.” Prin urmare, el a dorit autonomia Transilvaniei nu în scopul răsturnărilor prin forță, ci pentru că vedea în ea stăpînirea nestînjenită a poporului gospodar.

Dr. Klein prezintă apoi în detalii tratativele privind reconcilierea româno-maghiară purtate în 1913 între Tisza István și Iuliu Maniu, din însărcinarea Partidului Național Român, precum și lipsa de rezultate a acestor tratative. El citează un discurs ținut de Maniu în Parlamentul ungar, precum și din articolul lui publicat în Pester Lloyd, din care rezultă că Maniu considera a fi lipsit de sens orice fel de compromis între cele două concepții diferite, adică idealul statului național unitar maghiar și idealul Transilvaniei autonome.

Citează de asemenea o altă declarație făcută mai apoi de Maniu în Parlamentul român: „Prin națiunea română înțeleg ansamblul cetățenilor care constituie statul, abstracție făcînd de religia lor, de apartenența națională și limba lor, de la rege și pînă la ultimul cetățean. Acest principiu corespunde întru totul unității naționale a statului.”

Minorităților le este permis!
Așadar și noi, minoritățile care trăim aici, trebuie să fim membrii constitutivi ai statului, fără deosebire de limbă și naționalitate. Lupta minorităților naționale este deci o luptă legală, admisă, atîta timp cît egalitatea drepturilor cetățenești nu este asigurată pentru unul anume, nu numai pe hîrtie, ci efectiv.

Apărătorul prezintă în continuare geneza și conținutul punctelor de la Alba Iulia și conchide că și aici, deși provizoriu, se promite autonomia Transilvaniei, chiar dacă unirea Transilvaniei cu Regatul a fost declarată fără condiții. Așadar, românii au luptat aproape o sută de ani pentru autonomia Transilvaniei. E adevărat, se poate contraargumenta cu situația politică și situația românilor din epocă. Dar dacă azi s-a întors roata istoriei, cine ar îndrăzni să afirme că minoritățile naționale care trăiesc aici nu au același drept ca și românii de atunci să lupte pentru revendicările lor naționale?

Boilă a mers mai departe cu revendicările
Am aici în mînă studiul profesorului Dr. Romul Boilă de la Universitatea din Cluj, referitor la reorganizarea Constituției statului român unificat, în care insistă, în 1931, pentru reinstituirea Dietei regionale a Transilvaniei, care poate fi adusă într-o unitate organică cu Constituția statului, așezate pe baze noi. Așadar, este admisibilă și modificarea, reformarea, reorganizarea Constituției statului, căci ea nu este o formă fosilizată a organizării statale, ci trebuie să se dezvolte conform nevoilor vieții; și cu toate că reprezintă piatra fundamentală a indivizibilității statului, nu înseamnă că ea nu poate fi modificată pe cale pașnică, prin consimțămîntul factorilor constituționali. Discutarea acestei probleme nu poate constitui obiectul instigării împotriva statului.

Avocatul citează din articolul de fond definiția pe care inculpatului o dă transilvanismului, „care înseamnă trăirea liberă a personalității poporului nostru și a altora. Înseamnă punți de legătură între vecini și concetățeni”.

Aceasta e profesiunea de credință a lui Krenner, exprimată în sute de articole și de aici numele lui în viața publică: „Krenner, ziditorul de punți”. Iar dacă azi mai trebuie să lupte cu neînțelegerea și rechizitoriul, înseamnă fără nici o îndoială că el a indicat calea cea adevărată, fiindcă numai prin solidaritatea pașnică a popoarelor pot să înceteze amărăciunile lor.

În asemenea stil nu se poate incita
Minoritățile naționale și-au însușit de la români dîrzenia, tenacitatea luptei pentru drepturile lor – spune în încheiere avocatul – iar azi, integrați în cadrul noului stat, luptă cu inepuizabilă energie pentru traducerea în faptă a drepturilor minoritare. Și diferitele guverne au promis adeseori rezolvarea acestei probleme importante, care nu poate fi obiectul unor tîrguieli și care nu se poate rezolva în detrimentul demnității naționale, ci numai prin satisfacerea unor participii etnice superioare, apte să asigure ordinea în stat. Boilă scrie: noua organizare statală trebuie să soluționeze definitiv problemele naționale și religioase ale minorităților, fiindcă asta înseamnă noi surse de energie pentru rezolvarea problemelor statului. De aceea eu nu văd în articolul incriminat materia unei infracțiuni; acest articol critică în cea mai desăvîrșită formă artistică, în stil literar, de la înălțimi ideale, stările generale europene și trage concluziile privind situația de azi, arată cu încredere și convingere calea spre viitor. În acest stil nu se poate incita și o convingere politică exprimată atît de deschis nu poate fi primejdioasă pentru stat. Iată de ce cred că sentința dumneavoastră va fi achitarea inculpatului. Istoria repetă evenimentele, dar nu a permis să se repete și greșelile omenești. (Ellenzék, 28 februarie 1934, nr. 47, p. 3-4)

5. Dreptul ultimului cuvînt
Iată că un vechi concept și principiu clar nu este transilvanismul sau autonomia: transilvanitatea și autoguvernarea pot implica un om într-un proces atît de serios. Cum se poate înțelege asta în afara sălii de judecată, urbi et orbi? Aș dori să mi se arate – oriunde ar fi în lume – o lege clară care condamnă credința într-un „genius loci”, instinctul libertății tradus în aspirația spre autoguvernare!

Ce păcat ascunde transilvanitatea în sine? Potrivit unei viziuni geopolitice, într-un bazin singular, aproape perfect închis, pe meandrele experiențelor seculare, trei popoare îmbracă forme diferite de ale națiunii-mamă; într-o țesătură vizibilă sau tainică, prin mijloace voite și nevoite, forța istoriei creează legături între ele. Comunitatea regională, spiritualitatea transilvană, mitul vieții instinctive le învăluie cu suflarea lor. Românul din Transilvania e diferit de îndepărtatul cuțo-vlah sau macedonean, dar și de românul din Vechiul Regat, și în pofida bucuriei Unirii, st㠄în gardă”. Istoria colorează și modelează. Maghiarul din Transilvania, sasul din Transilvania, devine un element extras din neamul lui, cu mai mult sau mai puțină individualitate lingvistică, spirituală, afectivă; în schimb, prin tradițiile intelectuale și ale vieții publice, prin interesele politico-economice care creează legături între oameni, precum și prin amestecul de sînge, el trăiește la modul aproape elvețian, este deschis față de curente de diverse orientări, dar gata și de acțiuni independente, iar uneori chiar de atac. Prin aceste cabluri de care sînt înconjurate cele trei popoare vrea acum să circule electricitatea transilvană, umbra autoguvernării regionale, cu alte cuvinte: spiritul descentralizării. Să turnăm o afirmație clară în paharul istoriei. Este vorba numai și numai de faptul că românul din Transilvania, maghiarul din Transilvania și germanul din Transilvania, prin aplicarea proporțională a principiului național, vor să-și guverneze împreună și cu dreptate, în anumite treburi, Transilvania, cum au făcut cîndva într-o uniune cu altă componență etnică și sub forma unui stat suzeran. În opoziție cu această mărturisire stă numai reacțiunea, care proclamă numai principii rasiale, legături de sînge și superioritate. Conservatorismul nobil și spiritul progresist resimt adevărul ei. Realitatea transilvanității și înțelepciunea aspirației spre autonomie sînt negate și în rîndurile noastre. Mai ales de tinerii care se fandosesc în dandysmul ideologic sau fățărnicie, care descoperă în ele ideile fixe ale scriitorilor mai vîrstnici. Și, firește, le neagă sau le modifică, dincolo de hotarul Transilvaniei, din ambele direcții, și anume dintr-un interes cît se poate de transparent. În ciuda faptului că ele există, trăiesc și pretind. Are dreptate Wells: omul e înclinat să creeze înțelepciuni tradiționale. Principatul transilvan și-a făcut datoria, dar nu plusquam perfectum: ruinile sale încep să respire. Și noi trebuie să ne facem datoria. De ce există ministru transilvănean și basarabean, dar nu și dobrogean? De ce Moldova și Muntenia s-au chircit în cîte o noțiune geografică, deși nici măcar prea demult ele au fost două principate separate? De ce există Mare Voievod de Transilvania? De ce s-au făcut deja încercări de descentralizare regională? De ce supraviețuiește aici dreptul civil austriac? De ce a existat consiliul de regență de la Sibiu? Iată că misterul mai are putere și continuitate ....

Întrebarea principală rămîne însă: din punctul de vedere al unității statului, de ce este o aventură penibilă insistența asupra autoguvernării Transilvaniei? Anglia a dat mai multe dominioanelor sale, chiar și Africii de sud, unde spiritul bur era viu, sau Canadei anglo-franceze, și cu toate acestea puterea mondială Britanică a rămas în picioare. Înrudirea de limbă și persecuția nu îi împiedică pe slovaci, pe sloveni, pe croați ca – sub vraja conștiinței lor naționale, sau a vechiul statut de regiuni – să reclame autoguvernarea, unii în baza acordului de la Pittsburg, iar alții în cadrul constituției vidovdane. În tratatul de pace s-a promis autoguvernarea rutenilor, iar tratatul de la Paris a dispus introducerea autoguvernării culturale a sașilor și secuilor. Scopul acestora nu poate fi destrămarea unității statelor succesoare și slăbirea puterii lor. După revoluția spaniolă, Catalonia a obținut autonomia, depășindu-l pe Bismarck și în pofida oricărei totalități, în anumite limite a rămas în picioare regionalizarea celui de al treilea imperiu german. Și U.S.A., compusă din aproape 50 de state independente? Și America Latină, în care trei state suverane, în cadrul unei uniuni numite A B C prezintă chiar și o textură regională? Iar Rusia este Uniunea Sovietelor.

A relua, a continua Transilvania ar însemna în dezvoltarea liberă a spiritului transilvan gestionar legislației, a administrației publice, a jurisdicției, a culturii, a activității economice și a traficului, printr-o adunare generală regională, aleasă dintre reprezentanții celor trei națiuni și un guvernămînt în trei limbi. În nici un caz nu ar însemna destrămarea unității afacerilor externe, a forțelor armate, a finanțelor, a vămilor. Nu este vorba de statul Transilvaniei, ci pur și simplu de Transilvania, de autoguvernarea Transilvaniei, reprezentînd spiritul transilvan într-un veșmînt politic special. Oare astfel s-ar schimba în esență fizionomia statului, s-ar rupe bagheta de dirijor a majorității românești? În schimb ar ajunge în punctul mort problema minoritară. Și numai astfel poate să ajungă în acest punct. A sosit timpul cînd trebuie să ia sfîrșit jocul fatal, care nu vede în noi decît minoritatea, sub eticheta tolerantă a dreptului ospitalității. Cu pretenția unui nou petec galben, acum nu vrea să vadă în noi minoritatea modernă, care are un statut juridic formulat și primit în mod festiv, fiind una din condițiile stăpînirii, în condițiile dreptului internațional, asupra teritoriilor noi anexate. Autoguvernarea ar risipi în orice caz norii ghețoși care plutesc apăsător asupra capului și a firmamentului nostru și ar asigura statului suveran stăpînirea nestînjenită. Ar fi o canalizare istorică și o irigație cu spirit fecund. O pietrificare istorică, nicidecum dezorganizatoare.

Unde este în toate acestea atacul mișelesc împotriva unității și siguranței statului, unde este aici incitarea? Instanța acuzatoare nu a citit bine și nu a înțeles articolul. A privit înapoia lui și, în timp ce adulmeca o „pornire ascunsă”, nu a descoperit „marea tendință tainic㔠însemnînd interesul nostru comun. Dar nu vreau să vorbesc despre asta. Nu vreau să cerșesc bunăvoință și nici nu mă refer la comparațiile românești, fiindcă nu vînez argumente de autoritate. Dar în ce privește „pornirea ascuns㔠care trăiește în imaginația instanței acuzatoare, declar solemn: dacă eu aș viza un stat-tampon, o Transilvanie cu jurisdicție exclusiv maghiară, văzînd șanse ale acesteia într-un viitor apropiat, aș avea curajul să mărturisesc fără ezitare acest lucru, după cum mărturisesc: mi-e teamă de noi suferințe ale celor trei națiuni ale Transilvaniei, de a doua repriză a fotbalului istoric. Numai autonomia poate să evite definitiv aceste primejdii. Iată de ce lupt pentru ea, fără să părăsesc linia dreaptă a datoriei cetățenești.

Domnilor, acesta nu e un proces. Este dezbaterea asupra unor principii. Un important moment al vieții publice, în care un avertisment bazat pe libertate în sens larg și pe obiectivitatea bărbătească se aliază cu orbitoarea lumină a adevărului. Pe mine numai asta mă interesează. Pretextul sub care această discuție a devenit proces mă lasă indiferent. O sentință de condamnare nu ar fi altceva decît tranșarea discuției prin mijloace extrinsece, arbitrare. Cu superioritate mecanică. Din respectul pe care îl am față de tribunal rezultă și inutilitatea de a vă spune ce presupune dinspre dumneavoastră, domnilor judecători.

(Moștenirea lui Krenner Miklós. Manuscris. Biblioteca Fundației Teleki László, 593/1987).

Traducerea: Florica PERIAN
2001.03.23.

articolul în format *.pdf