George SCHÖPFLIN
Europa Centrală: o modernitate ambiguă?
Analize 
Transilvania aparține din punct de vedere istoric și cultural de Europa Centrală, fiind totodată legată puternic de Europa de Sud-Est. Este firesc că aflîndu-ne în această situație atribuim o importanță deosebită atît faliei istorice, culturale și politice ce separă Europa Occidentală de Europa Centrală, cît și celei care separă aceasta din urmă de Europa de Sud-Est. După curmarea euforiei democratice de după prăbușirea comunismului aceste diferențe apar într-o lumină din ce în ce mai ascuțită și constituie o sfidare serioasă atît pentru specialiști în științe politice, cît și pentru politicieni. Așa cum arătam și în editorialul primului număr – apărut exact acum un an – al Provinciei, în momentul de față nu putem încă stabili în mod cert care dintre diferențe este mai mare: cea dintre Europa Centrală, definită prin creștinismul occidental, dar care a parcurs, începînd cu secolul al XVI-lea, marile epoci ale modernității într-o situație periferică și Occidentul propriu-zis, sau cea dintre Europa Centrală, situată la marginea Occidentului și Europa de Sud-Est, cu mentalitatea sa modelată de ortodoxie și islam, și care a început mult mai tîrziu să adopte cultura politică occidentală. Balanța se poate înclina și într-o parte, dar și în cealaltă. Din păcate nu pare de loc a se înclina într-acolo ca aceste falii să dispară în viitorul previzibil într-o Europă mare, comună și unitară.

Prin publicarea studiului profesorului George Schöpflin vrem să lansăm o dezbatere internațională, în care diferiți specialiști ale regiunilor care ne preocupă să-și poată exprima opiniile, fără să ocolească cele mai delicate probleme, despre identitățile Europei Centrale și Europei de Sud-Est și despre rezultatele și eșecurile proceselor lor de modernizare. Profesorul Schöpflin va interveni, desigur și el, de la Londra, în dezbatere. (M.G.)

Problema centrală pusă în discuție în acest text este că Europa Central㠖 Europa de Sud-Est prezintă puternice similarități, dar e distinct㠖 este marcată de un foarte special set de experiențe care pot fi sumarizate ca o serie de transformări semi-consensuale, semi-impuse din afară, în care elitele locale au fost fie active, fie marginale sau opozante, iar grosul populației a fost exclusă. Experiența particulară a acestor transformări cumulative, reziduurile și interpretările lor, atunci cînd sînt luate împreună, creează stilurile de gîndire și lumile gîndirii care sînt identificabile ca fiind specifice Europei Centrale. Rezultă că definițiile geografice sînt în sine banale și insuficiente în ele însele.

Apariția modernității în secolul al XVIII-lea, a confruntat aceste colectivități cu o dilemă acută, una care continuă să preformeze atitudinile, răspunsurile și identitățile în regiune. În esență, dilema este aceasta: fără modernizare, viitorul acestor colectivități este cețos, iar reproducerea lor culturală este direct amenințată de puterea superioară acumulată în vest, ceea ce înseamnă că ele trebuie să condenseze suficientă putere pentru a-și defini propriile modele de modernitate. Cu toate acestea, experiența lor istorică prelungită a fost, în acest sens, una a eșecului. Ele au izbutit să își asigure reproducerea culturală, dar aceasta este întotdeauna văzută ca una contingentă în raport cu dorințele vecinilor mai puternici și modelele lor domestice de modernitate sînt expuse riscurilor.

Pentru Europe Centrală, atît Reforma, cît și Contrareforma au venit dinafară. Este corect, desigur, că arealul respectiv a fost absorbit în Creștinătatea occidentală, dar a fost periferic atît Romei, cît și centrelor Reformei protestante, țările germane și Geneva. În acest sens a fost afectată Europa Centrală de Reformă, nu în vreun chip necesarmente nedorit, iar ulterior, mai curînd involuntar, de reconversia la catolicism lansată în secolele XVI și XVII. Factorul decisiv a fost că regiunea nu a fost implicată direct în formularea inovațiilor iar noile lumi-gîndire și stiluri de gîndire au reprezentat munca celor veniți dinafară, la fel ca și feudalismul. Ceea ce este central în această conexiune este că nici una dintre variantele creștinătății occidentale nu a suprimat-o integral pe cealaltă, și cele două au conviețuit în structuri competitive de plauzibilitate, bătălia fiind uneori sîngeroasă, ca în timpul Războiului de Treizeci de Ani. Ele au infiltrat politica cu dimensiuni adiționale ale realității date care pretindea numai reprezentarea adevărului și accesul la ultimul postulat sacru; în perioada preiluministă aceasta a deținut o autoritate considerabilă și și-a imprimat formele asupra elitelor și societăților într-un mod similar.

Trăsătura centrală a luptei a fost conflictul ireductibil între individual și accesul colectiv, mediat la autoritate, cu protestanții insistînd asupra primului termen, iar romano-catolicii asupra celui secund. Accentul protestant asupra conștiinței individuale a contrazis apelul catolic la obediență și ierarhie. Deși, vorbind în termeni generali, stilul de gîndire catolic a apărut cu preeminență, și într-un anume grad continuă să coloreze modelele de expresie și de articulare, el a fost totuși afectat și, în cîteva cazuri, erodat de valorile protestante ce se puteau ivi, precum spiritul rebel sau neîncrederea față de autoritatea constituită. Dar polaritatea a însemnat mai departe că creștinătatea occidentală a fost potențată, și nu acaparată de stagnare, cum lucrurile tindeau să se întîmple cu ortodoxia, și a supraviețuit, mai ales la țară, pînă tîrziu în secolul XX și, poate, și mai departe. Reziduurile acestei transformări, apoi, au construit o lume-gîndire care a constituit matricea cognitivă în care au fost integrate conceptele viitoarei transformări (sau nu, după cum a fost cazul).

Următoarea transformare a fost cea imperială și ea a fost seculară, deși a conținut elemente religioase tradiționale în legitimarea conducătorului. În secolul al XVIII-lea, noile tehnici organizaționale care au dat strălucire statului modern au fost importate de imperii, dar ideile corespunzătoare, cum era aceea că tehnicile dădeau rezultate mai eficiente dacă societatea consimțea, nu au fost luate în considerare, sau au fost, dar foarte parțial. Statul absolutist, căci acesta este termenul utilizat pentru a descrie procesul, concentrîndu-se asupra măririi capacității sale de coerciție și extracție, a argumentat ca un instrument pentru îmbunătățirea generală a unei societăți complet înapoiate. Prin comparație cu occidentul dezvoltat, aceste societăți erau, într-adevăr înapoiate. De fapt, una dintre dificultățile principale a fost aceea că ele existau cu greu ca societăți, erau o aglomerație de oameni fără conștiință de sine în modul în care iluminiștii raționali presupuneau acest lucru. Ei !e-au înțeles lumile ca fiind restrînse la sat; erau iliterați pe scară largă sau, acolo unde erau alfabetizați, citeau greoi; concepția lor despre politică era sever restrictivă. Înapoierea lor a izvorît din surse variate, preeminent printre ele fiind a doua iobăgie; emanciparea deplină a iobagilor a trebuit să aștepte pînă în secolul al XIX-lea. Mai mult, relativ complexele straturi mijlocii - burghezia, meseriașii, administratorii - care erau gata să devină partenerii statului în dorința sa de a educa populația și a căror dorință de guvernare consensuală statul în Occident a ajuns s-o accepte, au fost în mare parte absente în Europa Centrală.

Așadar, tendința statului imperial de a condensa puterea și de a extinde alfabetizarea a dat peste obstacole neașteptate. Unul fost cel, structural, al dificultății clare de a transforma o societate nediferențiată în una “rațional㔠prin intermediul noilor tehnici, care de altfel fuseseră toate elaborate într-un context cultural diferit. Ele s-au regăsit confruntate împovărate cu genul de oameni nepotriviți - aceasta a fost problema standard întîmpinată de cei care se concepeau ca reformatori radicali din Europa Centrală și Sud-Estică și din alte părți; și problema continuă să existe. Iar aceasta a fost strîns legată de rezistența celor a căror putere fusese diminuată prin ridicarea statului - nobilimea. Aristocrația tradițională a fost, acolo unde a existat, la fel de conservatoare ca și țărănimea, deși era conservatoare în privința privilegiilor și a statutului ei mai curînd decît să fie preocupată de natura neschimbătoare a comunei sătești tradiționale.

Aici, suveranul dornic de reforme raționalizatoare, a întîlnit un paradox de nedepășit. Legitimarea imperială se sprijinea, în ultimă instanță, pe afirmația că suveranul își exercita puterea prin drept divin și prin naștere, ca parte a ordinii naturale Problema era însă că și nobilimea își clama privilegiile ca derivînd din aceeași sursă. Cîtă vreme ambele părți au fost în linii mari de acord, nu a existat nici o criză serioasă de legitimitate, dar odată ce a fost inaugurată modernizarea de sus în jos și s-a introdus raționalizarea ca o sursă suplimentară și modernă de legitimare, precum și ca putere adițională a suveranului, situația a evoluat spre necazuri. Soluția a fost acordul, dar acesta putea fi obținut doar acolo unde suveranul și nobilimea operau în linii mari în cadrul aceluiași spațiu politic, acolo unde suveranul credea că un anume cuantum al puterii putea fi redistribuit către alți actori și acolo unde nobilimea nu a perceput suveranul ca pe un străin, cu alte cuvinte acolo unde nobilimea a avut un cuvînt de spus cu privire la felul cum puterea era exercitată. Exemplul Poloniei a fost instructiv. Tocmai fiindcă elitele poloneze, acționând în sfîrșit concertat, au hotărît să lanseze modernizarea statului prin constituția de la 3 mai 1791 - care ar fi deplasat puterea departe spre cetățeni -, au decis imperiile din jur să pună capăt unui atît de periculos experiment și au împărțit ce mai rămăsese de pe urma împărțirilor anterioare. În esență, cîrmuitorii imperiali ai Europei Centrale s-au gîndit doar la o modernizare parțială și voiau să o impună fără normele civice care făceau parte implicit din pachet.

Aceasta a însemnat că diviziunea dintre stat și societate, slăbiciunea - dacă nu cumva absența - reciprocității și conservarea privilegiilor suveranului, ca exceptări de la controlul democrat, a fost replica modelului standard al transformării de sus în jos și rezistența care i-a urmat. Speranța imperială de transformare a ignorat raționalitățile societății, capitalul ei cultural, atașamentul ei față de sine mai curînd decît normele suveranului așa încît, pînă la urmă, datorită faptului că modernitatea se întemeiază pe acordul social, societatea a învins. Dar a fost o victorie cu un anumit cost. Ea a creat o ambivalență de durată în raport cu statul modern și deci cu modernitatea. A stabilit modelul unei legitimări morale a rezistenței - morală, deoarece aceste societăți căutau să-și definească propriile norme morale împotriva atacurilor externe - și asta a făcut foarte greu de obținut conexiunea dintre societate și modernitate. Crucial, normele impersonale ale modernității au stîrnit și continuă să stîrnească neîncrederea, fiind preferate cele personale, informale, deci accentuînd caracterul incomplet pe care aceste societăți încearcă să-l depășească sub raport noțional, cîtă vreme ele echivalează succesul cu modernitatea așa cum o percep în Occident.

Următoarea transformare sub raport cronologic a fost consecința directă a absolutismului imperial - receptarea naționalismului. Încadratura cognitivă în care aceste idei noi au fost plasate a constat într-un amalgam de stil de gîndire contrareformat și rezistență protestantă, cuplat cu țelurile raționalizante ale imperiului și rezistența neo-feudală. Necesitatea era să se găsească un set superior de idei prin care să se reziste pretențiilor imperiale mai curînd decît puterii nobiliare. A trebuit să fie puterea nobiliară plus încă ceva pentru a putea contracara versiunea imperială a modernității.

Astfel, în timp ce imperiile au sperat să-și stabilească hegemonia construind o definiție-realitate bazată pe eficiență, putere și raționalitate, legitimată prin referirea la modernitate și, simultan, la ordinea naturală, elitele locale se regăseau într-o dilemă. Unii, destul de puțini, au acceptat legitimarea imperială. Ceilalți au rezistat. Formele de rezistență au fost determinate de reziduuri, formele mentale moștenite și capitalul cultural, ca și de felul în care conceptele care înconjurau modernitatea au fost preluate din Occident.

Conceptul de națiune care a fost importat din Vest a fost, deci, în mod necesar îngustat de țelurile pentru care acest concept fusese preluat și, totodată, de slăbiciunea structurală a absenței unei societăți și a unei națiuni. Acestea din urmă, ambele, au trebuit redefinite sau, poate, reinventate, dacă proiectul anti-imperial urma să reușească. Din punct de vedere istoric, conceptul de națiune a existat în Europa Centrală în general cam tot așa cum exista și în Occident. Era corpus politicum, numărul restrîns de oameni cu drept de acces la puterea politică. În vest, noile straturi sociale mijlocii și-au însușit această idee precum și discursul însoțitor și au clamat că națiunea era proprietatea tuturor în cadrul dat al unui teritoriu statal. În Centrul Europei, unde statalitatea era afirmată de imperiu, conceptul occidental a trebuit recalibrat spre a se potrivi la condițiile locale. Elitele locale, care - cum am văzut - erau calitativ diferite de contrapartidele lor din Occident, au avut două opțiuni. Puteau să se bazeze pe vechile drepturi teritoriale, ca și regatele istorice ale Ungariei ori Boemiei, și să-și afirme puterea în numele tuturor oamenilor care locuiau acolo, sau, acolo unde aceste forme politice antecedente lipseau, puteau încerca să definească un “popor” și să revendice puterea în acord cu acesta, argumentînd c㠓poporul” în chestiune a existat întotdeauna și că arealurile locuite de ei erau teritoriul pe care ar trebui să îl pretindă pentru statele lor. Confuzia definițiilor conflictuale ale poporului, teritoriului, statului, națiunii, modernității și legitimărilor au condus la consecințe negative generale și profunde.

Dacă modelul de modernitate standard, tipic-ideal, în Europa este unul în cadrul căruia, în linii mari, termenii de stat și societate sînt corelați cu procesele statal, civic și formator de identitate etnică, atunci în Europa Centrală imaginea a fost cu mult mai complexă. Identitățile statale erau controlate de elitele statului imperial și legitimate de discursurile premoderne ale dinastiei, privilegiului, nașterii etc. A existat o anume conversie a puterii aristocratice în putere birocratică, dar aceasta nu a fost niciodată prea încununată de succes. Identitățile civice erau subdezvoltate fiindcă statul imperial nu putea deține conceptul de cetățenie - acesta este un factor absolut esențial de reținut - ținînd seama că își întemeia pretențiile la putere pe dinasticismul premodern care excludea masa populației de la participarea politică. Acordul celor guvernați de cele mai multe ori a fost o condiție parțială pentru exercitarea puterii și putea fi totdeauna ignorat acolo unde era refuzat. Ca urmare, imperiul era în mod necesar pe cale de a intra în coliziune cu suveranitatea populară, și de fapt cu asta s-a ocupat Sfînta Alianță.

De fapt, imperiile au funcționat rezervîndu-și anumite puteri suverane vitale pentru ele însele, precum dreptul de a controla (unele) taxe și coerciția fără acord. Întrecerea pentru dreptul legislaturilor de a controla impozitarea, pentru care s-a luptat în Anglia în anii 1640 (ship money) nu și-a găsit nici un echivalent în Europa Centrală. Într-adevăr, ideea aceasta a fost privită ca periculoasă. În 1914, Francisc Iosif nu a avut nevoie de vreun acord parlamentar ca să declare războiul; războiul era parte din ceea ce era rezervat pe seama împăratului. Drept pentru care legitimarea era o dificilă mixtură de vechi și nou, iar loialitatea personală a suveranului nu era suficient de dinamică pentru a se opune noilor pretenții radicale de a accede la putere emise în numele poporului-văzut-ca-națiune.

Secolul al XIX-lea a fost pentru Europa Centrală o bătălie continuă. Imperiile erau suficient de puternice pentru a ține de-o parte sub-elitele pe măsură ce acestea săpau tot mai adînc și mai adînc în resursele pe care le aveau la dispoziție - cererea de legitimare politică prin poporul-văzut-ca-națiune -, însă nu le puteau elimina. Se prea poate că amintirea stăpînirii imperiale este văzută uneori printr-o ceață nebuloasă de bunăvoință, dar în realitate aceasta era pînă la urmă neviabilă, pentru că își pierduse rațiunea de a exista. Structurile de plauzibilitate pe care le susțineau și care susținuseră și ele imperiile se jerpeliseră ori fuseseră transformate gradual în etno-naționalism, cum s-a întîmplat în Germania. Austro-Ungaria nu a avut posibilitatea de a opta, iar Rusia a încercat să o facă, dar i-a lipsit capacitatea și puterea de atracție de a-i conferi soliditate.

Problema pentru viitor a fost că forma și conținutul variantei central-europene de națiune a scos la iveală trăsăturile călătoriei neisprăvite spre modernitate a acestor națiuni. În mod esențial, cele mai multe fiind doar parțial teritoriale, ele nu au putut evolua statal și spre normele civice care ar fi putut transcende diferențele etnice. Teritorialitatea lor a fost întotdeauna contestată, iar securitatea, pînă și în teritoriul nucleu a fost un lux de care nu au profitat niciodată, așa cum profitau Franța sau Olanda, de exemplu.

Dacă ne referim la experiența proprie Europei Centrale de construire a modernității, este greu să vedem altceva decît succese în cel mai bun caz parțiale, iar această lipsă de succes a influențat cu siguranță, în mod curent, atitudinile. Din perspectiva acestei regiuni, aceasta a creat un sentiment de incompletitudine, indeterminare, marginalizare și lipsă de putere. Incompletitudinea, în orice caz, presupune ceva rămas pe dinafară, putînd deci completa ceea ce există, iar aceasta, la rîndu-i, implică faptul că Europa ca și concept este condensată în mod radical într-un model pe care Europa Centrală și de Sud-Est poate încerca să-l adopte, dar pentru că reducționismul știrbește caracterul efectiv al originalului, el nu este niciodată atins. Rezultatul este o frustrare ce poate deveni răsadul nativismului, al populismului și al naționalismului xenofob, rejecționist.

Iată mai întîi Ungaria - după ce s-a bucurat de un succes considerabil cu un secol în urmă, modelul maghiar al modernității a cunoscut cel mai catastrofal eșec în 1918, în primul rînd pentru că nu a putut da un răspuns satisfăcător chestiunii multietnicității. Cele două încercări subsecvente de a defini modernitatea maghiară, 1945-1947 și 1956, au fost ambele suprimate de comunism. Comunismul a fost el însuși un model de modernitate, dar a fost foarte reducționist și în multe privințe un proces de contra-modernizare, creînd în mod forțat structuri politice și sociale mai puțin complexe decît erau anterior.

Modelul cehoslovac interbelic a fost distrus de incapacitatea sa de a face față, iarăși, naturii multietnice a statului și datorită credinței că cehii aveau capacitatea de a impune un model ceh tuturor ne-cehilor, care alcătuiau mai mult de jumătate din populație. Toate acestea au un ecou ironic în urechile maghiarilor. Ele implică faptul că cehii au învățat cele mai proaste lecții din eșecul maghiar, că o hegemonie cehă ar fi acceptabilă dacă ar merge mână în mână cu o administrație sănătoasă și o prosperitate economică relativă - o iluzie, după cum s-a dovedit în 1938.

Povestea polonă este mai complexă, nu în ultimul rînd pentru că în 1918 noul stat a trebuit să acomodeze trei tipuri de identități poloneze, fiecare dintre ele aducînd viziuni divergente asupra modernității și descoperind că toate trei erau, în ultimă instanță, incompatibile. Astfel, și în Polonia identitatea a jucat un rol cheie în explicarea eșecului; la aceasta se poate adăuga inabilitatea statului polonez de a se descurca cu circa o treime a populației sale care era non-poloneză și de a fi impus un model semi-iacobin de centralizare și asimilare a acesteia.

Toate modelele europene majore de identitate politică se întemeiau puternic pe hegemonia componentei etnice cele mai numeroase din cadrul statului și și-au impus propriul model de modernitate și asupra celorlalte state. Preluarea acestui model s-a dovedit dezastruoasă în Europa Centrală și Sud-Estică din mai multe pricini. Întîi de toate, proporțiile numerice erau diferite, nici un grup etnic dominant nu s-a bucurat de superioritatea demografică zdrobitoare ce caracterizase Franța, să zicem, împreună cu un sistem statal care putea furniza cetățenie în schimbul asimilării. În al doilea rînd, modelul dominant a fost capabil să ofere cetățenilor și supușilor săi o împărțire acceptabilă a prosperității, o suficient de competentă administrație și o politică relativ necoruptă. În Europa Centrală și de Sud-Est nu a fost cazul de așa ceva. În al treilea rînd, modelul politic a fost rău descifrat, în sensul că grupul etnic hegemonic a avut încrederea de sine de a redistribui puterea în întreaga societate, deși cu încetineală, din cînd în cînd; aceasta nu a prea fost adevărat și în cazul Europei Centrale și de Sud-Est.

Comunismul a încercat să stabilească ceva care părea realmente nou - să lase deoparte etnicitatea în general și să creeze identități de clasă care ar fi “depășit” națiunea. S-a dovedit că era iluzoriu, dar tentativa a avut consecințe de lungă durată pentru Europa Centrală și de Sud-Est, care încă îi mai marchează experiența. Comunismul a fost esențialmente reducționist în mod bizar, chiar absurd. A dispus de un model de modernitate care era mai contingent în raport cu Rusia Sovietică decît o susțineau propunătorii lui, crucial în hotărîrea lui de a instala structuri și sisteme simple, ușor controlabile, dar generînd simultan o complexitate mai accentuată. Această circumstanță a fost profund contradictorie și creatoare de confuzii, iar în cele din urmă a condus la demisia comunismului - victima adevăratei complexități pe care o crease, dar a negat-o.

Totuși, pentru cei obligați să trăiască în interiorul lui, el a reprezentat o ordine morală, chiar dacă una negativă, împotriva căreia puteau fi definite identitățile, semnificațiile și strategiile de viață. Dincolo de toate, comunismul a creat un soi de securitate existențială, sentimentul că existau lucruri predictibile împotriva arbitrariului, a naturii discreționare. În această situație, căutarea ordinii și a semnificațiilor și a izvoarelor coerenței, care sînt fundamentale tuturor colectivităților, au privit spre etnicitate. Totuși, etnicitatea, excelentă în furnizarea solidarităților colective, are puțin sau nimic de oferit celor care caută răspunsuri la problema democrației și civilității. Din această perspectivă, a fi polonez sau ceh sau maghiar, să zicem, nu avea nimic concret de a face cu puterea politică, în afara unui sens comunitar vag simbolic înțeles întotdeauna ca fiind superior comunismului - văzut deopotrivă ca străin și opresiv.

Sfîrșitul sistemului comunist a însemnat, deci, nu doar căutarea de neevitat a unui nou set de identități, ci și o căutare înzestrată cu un capital cultural de-a dreptul inadecvat. În aceste circumstanțe, au fost folosite două surse largi: “democrația” și etnicitatea. Am pus cuvîntul “democrație” între ghilimele deoarece a fost citit ca un discurs puternic, o alternativă foarte atractivă, cînd comunismul a încetat să fie exemplar și obligatoriu, dar în cea mai mare parte el a rămas un discurs, câtă vreme aspectele lui practice, operaționale, procedurale nu au fost și nu puteau fi înțelese. A fost pe deplin de înțeles în condițiile receptării valorilor democrației, pe care Occidentul însuși a fost, în mare măsură, incapabil să le conceptualizeze, că instituțiile democrației rămîn adeseori pe hîrtie și că, în absența unei societăți civile (ori în cazul slăbiciunii ei), civilitatea ar fi mai mult onorată prin încălcare, decît prin respectare.

Unde a apărut o majoră și, din multe puncte de vedere, inadecvat definită coliziune între redefinirea înceată a democrației de către Occident și structurile susținătoare ale postcomunismului, a fost în arealul etnicității. Postcomuniștii, în pofida amintirilor lor negative cu privire la combinarea modernității cu democrația, nu au avut și nu au vreo alternativă reală la urmărirea acestui țel. În lumina slăbiciunii societății civile și a statului erodat, identitatea trebuie să se bazeze în primul rînd pe etnicitate, chiar dacă aceasta este o bază precară atît pentru modernitate, cît și pentru libertate. Pentru Occident, oricum, întîlnirea cu Europa Centrală și de Sud-Est a fost traumatizantă, în primul rînd în contextul dezintegrării Iugoslaviei, o experiență care a fost rău descifrată de toată lumea.

Răspunsul occidental a fost încercarea de a marginaliza etnicitatea și de a impune ceea ce s-a crezut că ar fi demersurile non-etnice în exercitarea puterii. Aceasta a fost împunsătura mesajului pe care Occidentul l-a emis lumii postcomuniste. Așa cum am argumentat, mesajul a fost deopotrivă defectuoasă și rău direcționat. A fost defectuoasă fiindcă a asumat că Occidentul este, dacă nu nepătat (și deci bine poziționat pentru a arunca piatra), atunci sigur lipsit de etnicitate. Aceasta este o greșeală. Iar în al doilea rînd, a fost rău direcționat fiindcă a înțeles total eronat temeiul etnicității în Europa Centrală, atribuind-o “vechilor uri” și unui soi de deficiențe generice, dacă nu chiar genetice, a popoarelor din regiune.

Monștri similari născuți din analizele dubioase ale ziariștilor occidentali, activiștii ONG, funcționarii, politicienii și ceilalți inși înzestrați cu categorii cognitive inutile au venit apoi să umple discursurile occidentale despre lumea postcomunistă. Un nou orientalism aștepta să fie descoperit. Nu chiar surprinzător, central-europenii au resimțit-o, însă nu au putut face prea mult, dat fiind puterea politică, prestigiul și banii cu care sosea Occidentul.

În acest sens, ultimul deceniu a fost cheltuit într-un proces de neînțelegere reciprocă. Occidentul și-a construit propriile imagini și discursuri despre Europa Centrală și central-europenii au făcut același lucru cu el. Neînțelegerea nu vrea aici să însemne eșec, nici vorbă. Dar se referă la faptul că transmiterea și receptarea concepțiilor occidentale despre democrație s-a petrecut fără prea multă înțelegere a bagajului cultural cu care a sosit - dacă există ceva care poate fi numit inocență culturală -, așa încît ceea ce a rezultat a fost o serie de consecințe la care nimeni s-a așteptat, dintre care cea mai puțin importantă fiind aceea că instituțiile occidentale nu funcționează ca în vest. Dacă aceste procese și contexte culturale nu vor fi înțelese, există toate șansele ca lărgirea spre răsărit a Uniunii Europene să apară ca o altă semi-modernizare inspirată din exterior, cu răspunsurile consacrate și cu modelele cognitive moștenite din trecut, cu un rol negativ prea bine știut.

1939, Budapesta; profesor Jean Monnet în științe politice; School of Slavonic and East European Studies, Centre for the Study of Nationalism, director; Politics in Eastern Europe 1945-1992, Oxford, 1993; Nations, Identity, Power, London, 2000.


Traducerea: Ovidiu PECICAN
2001.03.23.

articolul în format *.pdf