KÁNTOR Zoltán
Consocierea* în Ardeal. Procese și modele
Forum 
În paginile Provinciei, au ieșit la lumina zilei mai multe teme care aveau ca scop interpretarea și depășirea faliei etnic/național. Cred că dezbaterile și scrierile despre literatura transilvană, consociere, naționalismul civil, posibilitatea unui partid transetnic, respectiv despre istoria comună a diverselor etnii se înscriu printre acestea. Din cînd în cînd, chiar dacă nu explicit, întrebarea care se pune este următoarea: ce poate face intelectualul luminat, de tip european, român sau maghiar, actor public în direcția deconstrucției statului național centralizat, astfel încît identitatea/interesul său național să aibă cît mai puțin de suferit. Ideea de bază este că ar trebui create în interiorul societății românești niște structuri care ar putea să asigure, în același timp, ieșirea României din categoria de failed states și conviețuirea pașnică dintre români și maghiari.

Dezbaterile scot în evidență două falii: prima este cea etnică/națională (dintre români și maghiari), iar cealaltă este cea regională (dintre Ardeal și restul României). În interpretarea mea, în primele numerele, poate în urma articolului Problema transilvană (1), accentul cădea mai degrabă pe regionalism și federalism, în timp ce, mai nou, locul central în ordinea întrebărilor îl ocupă o gîndire ce caută notele comune din interiorul Ardealului și, de asemenea, fundamentarea posibilelor acțiuni și cadre politice ce se hrănesc dintr-o asemenea gîndire. Numerele din Provincia care se ocupă de literatura transilvană, de naționalismul civil și de istoria transetnică servesc la formarea unei culturi politice comune, iar ideea unui partid transetnic și modelul consociațional se îndreaptă spre nașterea cadrului politic și al unei acțiuni politice în comun.

Cei care se ocupă de problemele Europei Centrale și de Est cercetează, înainte de toate, modul în care se formează democrațiile în această regiune. Explicit sau nu, analizele lor se bazează pe ideea că, după căderea sistemelor socialiste de stat, în această regiune se formează niște sisteme democratice. Sînt de acord că, în comparație cu sistemele politice non-democratice de dinainte, putem observa o deplasare înspre direcția economiei de piață, a parlamentarismului și a libertăților individuale, numai că, de la axa formată de Polonia, Cehoslovacia, Ungaria și Slovenia înspre răsărit, acest proces are loc mult mai încet. Aici nu putem vorbi decît de democrații în sens formal, apariția unei democrații substanțiale se mai lasă așteptat㠖 în cazul în care ea se va naște vreodată. Deci, în măsura în care analizăm chestiunea în acest cadru politic, trebuie să punem accent nu doar pe consociere, ci și pe democrație. Chiar dacă această afirmație e deja un loc comun, democrația nu poate fi imaginată în această regiune în lipsa acelor cadre politice în interiorul cărora minoritățile naționale să-și poată păstra identitatea națională. Pentru acest lucru este nevoie atît de formarea, în interiorul statului, a unor formațiuni mai mici, cît și de instituții autonome ale minorităților. Un asemenea model posibil ar fi democrația consociațională (2).

În interpretarea mea, modelul democrației consociaționale, legat de numele lui Arend Lijphart, are o parte sociologică și una politologică. Partea sociologică se referă la specificul societăților pluraliste și la caracteristicile subculturilor acestora, iar cea politologică la sistemul politic ce ia naștere (sau ar trebui inventat) în astfel de situații.

În ceea ce privește partea sociologică a modelului, în cazul în care am încerca să-l aplicăm României, trebuie spus încă de la început că deși teoria ne vorbește despre două subculturi – de doi piloni sau de doi stîlpi –, respectiv despre formele instituționalizate ale acestora, în cazul nostru subcultura română și cea maghiară, în realitate doar una dintre acestea, cea maghiară, funcționează ca subcultură autonomă. Subcultura română nu s-a instituționalizat pe linia de demarcație a etnicității, în timp ce subcultura maghiară a luat ca reper pentru instituționalizarea ei tocmai etnicitatea. În sensul în care folosește Lijphart termenii, o subcultură nu poate fi determinată doar printr-o singură linie de demarcație, din contră, e nevoie de o serie de astfel de linii care se întăresc reciproc și se acoperă una pe cealaltă. În cazul maghiarimii din România o astfel de linie de demarcație este determinată de următorii factori: limba, religia, poziția geografică și, mai ales, națiunea/etnia. Bineînțeles, o analiză riguroasă ar arăta că nici una dintre aceste linii nu este chiar atît de univocă pe cît le-ar plăcea analiștilor (3). Cred că prin combinarea acestor linii de demarcație, dintre care cea națională/etnică este cea mai importantă, maghiarimea din România devine relativ bine delimitabilă și interpretabilă ca subcultură (4).

Linia de demarcație națională este determinantă în această regiune din secolul XIX, încă din perioada formării națiunilor moderne ale acestui spațiu geografic. Ca efect al instituțiilor naționale, limba și religia s-au (re)instituționalizat în cadre naționale. Disoluția monarhiei austro-ungare și schimbarea de sistem ce a avut loc în 1989 s-au petrecut într-o epocă în care statele și grupurile etnice nedominante (minoritățile naționale) s-au organizat după principiul național și duceau o politică de construcție sau de consolidare națională. Ambele mutații, capitale pentru această regiune, au intervenit în formarea ambițiilor și a spațiilor de joc politice ale acestor grupuri naționale, dar n-au dus la o minimizare a principiului național, ci, din contră, i-au conferit un caracter mai univoc. Acest lucru este valabil deopotrivă în cazul majorităților și minorităților dintotdeauna. Politica de construcție națională a majorității, respectiv a minorității, a dus la consolidarea faliei etnice/naționale.

Într-un asemenea caz este dificil a găsi o soluție politică ce acordă atenție faptelor de mai sus, dar, în același timp, dorește și să le depășească. Într-o lucrare mai veche am ajuns la concluzia, pe care o împărtășesc și astăzi, că în România nu poate lua naștere o democrație consociațională, dar că există aici anumite mecanisme consensuale cu caracter consociațional (5). Acest lucru își găsește valabilitatea nu numai în cazul special în care UDMR este la guvernare, ci e valabil chiar prin faptul că UDMR este reprezentantul politic al subculturii maghiare. Din acest motiv, putem spune că din 1989 UDMR duce o politică de tip consociațional. Iar acest lucru nu se va schimba atîta timp cît va reuși să-i convingă pe alegătorii propriei subculturi ca s-o voteze.

Una dintre caracteristicile cele mai importante ale organizării consociaționale este că nu se bazează pe formațiuni din interiorul statului, ci pe subculturile determinate prin anumite falii. În acest sens, această teorie se înrudește cu autonomia individuală a austro-marxiștilor, dar se distanțează de federalism și de concepțiile bazate pe autonomia teritorială. Referitor la posibilitățile de consociere în Ardeal, Szász Alpár Zoltán spune foarte corect că: „pentru a se forma cadrele instituționale ale consocierii, (…) ar trebui să se modifice structura teritorială a statului” (6). Împreună cu Gabriel Andreescu și Szász Alpár Zoltán, crede că există puține șanse ca o asemenea modificare să aibă loc în viitorul apropiat. În schimb, dacă se modifică structura teritorială a statului, adică se formează o organizare bazată pe asociere federativă, atunci, pe o unitate teritorială în care ponderea demografică a maghiarilor este considerabilă, nu este exclusă această posibilitate. Modelul n-ar deveni teritorial nici în acest caz, ci s-ar realiza într-o formațiune mai restrînsă din interiorul țării.

În opinia tranzitologilor, pentru ca într-o societate plurală bazată pe falii să ia naștere democrația, trebuie să apară niște linii de demarcație care să depășească etnicitatea. Una dintre acestea ar putea fi linia de demarcație civilizațional㠖 reală sau doar voit㠖 sau cea economică. Forțînd un pic lucrurile, putem cădea de acord că o atare linie există deja între Ardeal și restul României, dar, în opinia mea, se pot stabili linii de demarcație la fel de valabile între una sau alta dintre părțile Ardealului (a se vedea de exemplu cazul județului Hunedoara). Cele patru segmente (piloni) caracterizate de Molnár Gusztáv pot fi descrise mai degrabă ca preferințe politice și nu ca subculturi autentice. Ne-am afla într-o mare dificultate dacă am încerca să caracterizăm aceste segmente din interiorul modelului lijphartian; ce anume ar mai determina acest segment în afară de transilvanism și de opoziția față de acesta?

Molnár Gusztáv se gîndește la o consociere în interiorul Ardealului, care să fie un fel de compromis între elitele politice române „transilvaniste” și cele maghiare. Gabriel Andreescu se apropie de – în termenii dînsului – modelul consensualist dinspre participarea UDMR la un guvern de coaliție (7). Desigur, modelul consociațional se manifestă în relațiile dintre partide, însă acest lucru ține doar de partea politologică a modelului, și, în această lectură, e dependent de conjunctură. Pentru a putea vorbi de democrații consociaționale nu e suficient ca elitelor (în cazul României conducătorii UDMR și conducerea unui partid românesc) să li se pară reciproc fructuoasă o guvernare împreună. Ar mai fi necesar să convingă propriile subculturi de avantajele unei atari colaborări, respectiv ca acest compromis să fie susținut de majoritatea propriei subculturi. În ceea ce privește UDMR și maghiarimea din Ardeal, situația este relativ simplă, dificultatea stă mai degrabă în faptul că, de partea română, nu putem vorbi despre o singură subcultură (chiar dacă, adesea, privind dinspre partea maghiarimii, lucrurile par să stea așa). Deci UDMR, maghiarimea din Ardeal nu duce tratative cu elita „celeilalte” subculturi, ci cu un partid politic, care, în realitate, nu se bazează pe o subcultură. Simplificînd puțin lucrurile, faptul că majoritatea românilor nu sprijină anumite doleanțe ale minorităților nu înseamnă că țin cu toții de aceeași subcultură, ci doar că o parte din grupul vizat ia o poziție politică față de o anumită chestiune. Faptul că UDMR și partidele aflate la putere leagă niște compromisuri cu caracter consociațional, nu poate fi numit consociere.

În opinia lui Bakk Miklós, UDMR a urmat în ultimii zece ani trei strategii: strategia autonomiei naționale, strategia regională în ceea ce privește Ardealul și strategia consociațională (8). După cum spune el, primele dou㠄depășesc structura actuală a statului român”. În principiu, a treia nu pune sub semnul întrebării structura statului, dar reorganizează raportul dintre majoritate și minoritate. Cum acest lucru nu poate fi viabil decît acolo unde există o cultură politică consensualistă, ale cărei condiții, datorit㠄moștenirii istorice a României”, nu sînt date, Bakk Miklós va concluziona referitor la strategia consociațională că, „urmînd programul Provinciei, atît condițiile unei «socializări bazate pe falii» în Transilvania, cît și cadrele regionale ale acesteia” trebuie supuse unei analize.

Gabriel Andreescu nu meditează deloc asupra chestiunii consocierii în Ardeal, însă acest lucru va fi făcut de Borbély Zsolt Attila. În esență, el îl contrazice pe Molnár Gusztáv într-un singur punct: în chestiunea interpretării liniilor de demarcație din interiorul societății din Ardeal (9). Borbély consideră nelalocul ei distincția dintre români transilvaniști și anti-transilvaniști, respectiv maghiari; în schimb, el susține că elita românească ar trebui înțeleasă prin raportul ei față de trecut, iar cea maghiară prin raportul față de puterea românească dintotdeauna. În dezbaterea Borbély-Molnár, cea mai importantă chestiune este una a perspectivelor, iar eu aș caracteriza-o în felul următor: ameliorarea conflictelor interne ale unei societăți segregate etnic se poate atinge prin potențarea sau slăbirea acestei segregări. Simplu, jurnalistic, acest lucru se formulează în felul următor „să nu ne uităm la ceea ce ne separă, ci la acel ceva care ne unește”. Molnár Gusztáv crede că o asemenea bază comună se poate forma în dezbaterile dintre transilvaniștii români și cei maghiari, și se așteaptă ca schimbările să aibă loc pornind de la colaborarea lor. În schimb, Borbély Zsolt Attila consideră ca determinantă linia de demarcație etnică și vede o șansă în compromisul dintre subculturi. După părerea mea, abordarea lui Borbély se află mai aproape de teoria modelului consociațional, mai ales că interpretarea segmentelor făcută de Borbély corespunde exigențelor sociologice ale modelului.

În fond, fiecare autor care a participat la această dezbatere e de acord că șansele modelului clasic al consociației în România se apropie de zero. În schimb, merită văzut ce se poate folosi din acest model, referitor la România și la Ardeal.

În ceea ce privește România, nu pot intra în calcul decît compromisurile și negocierile, caracteristice democrației consociaționale, pe care le poartă UDMR – fie din postura opoziției, fie din aceea a guvernării – cu partidul sau partidele aflate la putere. Doar în cazul maghiarilor se poate vorbi de o subcultură instituționalizată, delimitată de linia de demarcație etnică. În măsura în care analizăm chestiunea consocierii, focalizînd doar pe Ardeal, iese în evidență faptul că nu putem vorbi, deocamdată, decît despre o singură subcultură. O parte a elitei acestei subculturi împărtășește, meditînd împreună în paginile revistei Provincia, gîndurile elitei unei subculturi încă neinstituționalizate. Consociația este, pentru UDMR, o strategie posibilă, iar maghiarimea din România poate fi convinsă de sprijinirea acesteia; însă, astăzi, nu se poate zări încă acea subcultură cu elita căreia ar fi posibil un compromis. În spatele cercului restrîns al intelectualității românești transilvaniste, care a participat la această dezbatere, nu stă încă o subcultură care să sprijine acest grup.

În viziunea mea, situația din România poate fi descrisă prin două procese de construcție națională, iar acestea se incomodează reciproc. Nu există o versiune care să satisfacă ambele construcții naționale, astfel – în vederea democrației –, mai devreme sau mai tîrziu, va trebui încheiat un compromis, adică va trebui găsit un model în care nimeni nu se simte învins. Un asemenea compromis posibil este democrația consociațională, însă aceasta trebuie să se construiască per definitionem pe baza subculturilor, întărind astfel legăturile și instituțiile naționale. Acest lucru însă, fie că vrem, fie că nu, lasă prea puțin loc abordărilor transnaționale.

Note
* În virtutea dreptului la existență a mai noului limbaj de lemn, mă văd nevoit să introduc în limba română un termen care nu se află în Dicționarul explicativ al limbii române, dar care respectă regulile derivării. Consociere, consociație și consociațional, trei termeni de care ne vom lovi pe parcursul lecturii acestui text, provin din englezul consociation, care produce adjectivul consociational și care are, după dicționarul Webster, trei semnificații: 1. asociere în tovărășii sau alianțe; 2. o asociație a bisericilor sau a societăților religioase; 3. o simbioză ecologică cu un singur partener dominant. Motivul pentru care n-am tradus maghiarul „konszociáció” (care provine la rîndul său din englezescul consociation) simplu prin „asociație”, termenul semantic cel mai apropiat de cel englez, se datorează folosirii idiosincrazice, respectiv conceptuale a acestui cuvînt. Așa cum va explica, mai jos, și autorul, termenul se referă la teoria lui Arend Lijphart – sociolog al politicului printre lucrările căruia se numără The Politics of Accommodation: Pluralism and Democracy in the Netherlands (Politici ale acomodării: pluralism și democrație în Olanda; în această lucrare se elaborează o teorie sociologică a „pilonizării”, care se referă la politicile de conviețuire ale diverselor subculturi, care se constituie ca „piloni” ai unui sistem politic; de asemenea, aceasta este lucrarea care oferă cadrul conceptual al studiului de față), Electoral Systems and Party Systems: A Study of Twenty-Seven Democracies, 1945-1990 (Sisteme electorale și sisteme de partid. O analiză a douăzeci și șapte de democrații) – despre consociational democracy, sintagmă pe care o traduc aici prin termenul de democrație consociațională. „Consociere”, va numi deci, la rîndul său, o formă de organizare politică, las însă cititorului plăcerea de a descoperi particularitățile acestei teorii în rîndurile care urmează (n.tr.).
(1) Molnár Gusztáv, „Az erdélyi kérdés”, Magyar Kisebbség, serie nouă, anul III, 1997, nr. 3-4. În românește articolul poate fi găsit în numărul 8 (1988) al revistei Altera, respectiv în volumul de studii Problema transilvană (Iași, 1999).
(2) Teoria a fost prezentată cu o meticulozitate științifică de către Szász Alpár Zoltán în nr. 3/2001 al revistei Provincia.
(3) Linia de demarcație religioasă trebuie înțeleasă în sensul că în timp ce majoritatea maghiarilor sînt catolici și reformați, majoritatea românilor sînt ortodocși, iar cea geografică în sensul că majoritatea maghiarilor trăiesc în Ardeal.
(4) Conceptul de minoritate națională mi se pare mai adecvat, dar în cadrul conceptual al modelului lijphartian sînt nevoit să folosesc și conceptul de subcultură.
(5) Kántor Zoltán, National Minorities, Democracy and Consociationalism: the case of Hungarians in Romania (Minoritățile naționale. Democrație și consociaționalism: cazul maghiarilor din România), MA Thesis (Central European University), Budapest, June, 1996.
(6) Szász Alpár Zoltán, A demokrácia modelljei – esélyek és realitások (Modele ale democrației – șanse și realități), Provincia, nr. 3/2001.
(7) Vezi: Molnár G., A konszociációs demokrácia esélyei Erdélyben (Șansele democrației consociaționale în Ardeal), Provincia, nr. 6/2000; G. Andreescu, Az RMDSZ kormányon maradása jelentené a román konszenzuális demokrácia első szakaszát (Rămînerea la guvernare a UDMR ar însemna prima fază a democrației consensuale românești), Provincia, nr. 7/2000.
(8) Bakk Miklós, Az eredettől a kezdetig (De la origini la început), Provincia, nr. 7/2000
(9) Borbély Zsolt Attila, Összmagyarság és erdélyiség (Maghiarime și transilvanitate), Provincia, nr. 8/2000

1968, Timișoara; Institutul Teleki László, Budapesta, sociolog, politolog; profesor invitat la Cluj și Timișoara; Kisebbségi nemzetépítés: A romániai magyarság mint nemzetépítő kisebbség (Nation-building minoritar.), Régió, 3/2000; Az RMDSZ a romániai kormányban, 1996-2000 (UDMR la guvernare, 1996-2000) (în colab. cu Bárdi Nándor), Régió, 4/2000


Traducerea: Alexandru POLGÁR
2001.03.23.

articolul în format *.pdf