BORBÉLY Zsolt Attila
Tragicomedia erorilor
Forum 
În scrierea mea Ansamblul maghiarimii și transilvanitatea, publicată anul trecut în numărul 4 al revistei Provincia, mi-am formulat critica în legătură cu concepția transilvanistă a lui Molnár Gusztáv. Esența acestei critici, trecînd peste irealitatea pe termen mediu a concepției lui Molnár, este că, atunci cînd autorul trage liniile de demarcație în cadrul politicului maghiar și român pe baza problematicii Transilvaniei, pe de o parte el aduce în centrul atenției o chestiune care este destul de periferică în ambele tabere, iar pe de altă parte, nu identifică în mod corect partea antitransilvanistă în tabăra maghiară. Pentru că în sînul eșichierului politic maghiar din Transilvania nu „mainstream”-ul UDMR centrat pe București, ci tocmai reprezentanții programului maghiarismului global, etichetat drept antitransilvanist de către primul grup – și anume, Tőkés László și Grupul pentru Reformă (GR) – au îmbrățișat ideea transilvanității.

Ovidiu Pecican a reacționat la scrierea mea rezumată mai sus în numărul din ianuarie-februarie al Provinciei, „citind” în articolul meu lucruri care parțial stau departe de mine și parțial, chiar dacă nu stau departe, ele nu au fost formulate în textul res pectiv. Să vedem ce a deslușit Pecican din articolul meu din decembrie: „în opinia lui (adică în opinia mea – observație de la mine, B. Zs. A.), dacă vrei să ai actori transetnici, mai întîi trebuie să-i naționalizezi cu tot dinadinsul”. Cred că aici se află eroarea în gîndire din care Pecican deduce apoi toate absurditățile. Adică, c㠄orice maghiar, indiferent că este transilvanist sau dorește doar să se integreze în ansamblul maghiarimii, în final tot acolo ajunge”, că pentru mine există numai „ei” și „noi”, c㠄fiecare maghiar este recunoscut ca atare (...) doar dacă va urma setul de valori al adepților construcției ’ansamblului maghiarimii’, adică al Grupului pentru Reformă din UDMR”, că Grupul pentru Reform㠄s-a repliat într-un naționalism de secol XIX, restrictiv și prudent în fața alterității etnice”, c㠄adepții Grupului pentru Reformă sînt mai maghiari decît înșiși regii arpadieni, care, de bine de rău, au îngăduit pecenegilor și cumanilor să se așeze pe pămînturile lor”. Între interpretările total greșite pot fi de acord cu un singur pasaj, și anume că în Evul Mediu „maghiarimea nu s-a conceput pe sine cu aceeași fermitate (...) ca în interiorul nucleului dur al Grupării pentru Reformă din UDMR”. (Evident că nu, aș adăuga, avînd în vedere faptul că altă paradigmă națională era predominantă atunci peste tot în Europa și încă nu se formase concepția „rigid㔠de politică națională a epocii moderne. Teza de mai sus poate fi afirmată deci nu numai despre Grupul pentru Reformă, ci despre aproape orice forță politică a oricărei națiuni europene de astăzi.)

Revenind la răstălmăcirea dată de Pecican: în mod interesant, el nu observă că afirmația mea pe care o citează și el („în cadrul maghiarilor din Transilvania, cei care au îmbrățișat ideea transilvanității sînt tocmai aceia care sînt adepți ai construcției ansamblului maghiarimii”), stabilește pur și simplu un fapt interesant și ignorat de Molnár Gusztáv, adică are caracter descriptiv, și nu normativ. Nu afirm cu nici un cuvînt, nicăieri, că cineva „trebuie naționalizat”. La fel cum m-aș feri să condiționez apartenența la maghiarime de acceptarea programului Grupului pentru Reformă. Mai mult, simt o aversiune pronunțată față de forțele politice care nu se sfiesc să afirme că cine nu îi urmează, nici nu este maghiar. Să dau un exemplu concret: m-am simțit ofensat în identitatea mea maghiară atunci cînd în anul 1990, fiind simpatizant MDF, pe afișele electorale ale Partidului Independent al Micilor Proprietari (Független Kisgazdapárt) din Ungaria am citit lozinca clasică din ’56: „cine-i maghiar, e cu noi”.

În ceea ce privește naționalismul: dacă se poate numi naționalism faptul că sine qua non-ul programului unei forțe politice organizate în scopul apărării intereselor unei comunități naționale – în speță, Grupul pentru Reform㠖 este dăinuirea acelei comunități, păstrarea identității ei, atunci accept acest epitet, deși nu îl consider prea fericit, avînd în vedere coloratura puternic peiorativă pe care o are. Nu este reușită această definiție a naționalismului nici pentru că, dacă pornim de la această idee, atunci, cu excepția partidelor-carieră care favorizează expansiunea globalismului și răspîndirea șabloanelor uniformiste ale culturii McDonalds, toate organizațiile politice pentru care păstrarea identității naționale este o prioritate, pot fi etichetate drept naționaliste. Eu personal îmi însușesc definiția clasică enunțată de Illyés Gyula în această problemă, conform căreia diferența dintre patriot și naționalist este că patriotul apără drepturi, iar naționalistul încalcă drepturi. (Să convertim acum termenul „patriot” în „cei care gîndesc în termeni naționali”, căci analiza „patriotismului” maghiarilor din Transilvania, împinși de Trianon sub tutela unor state străine și antimaghiare, ar duce departe.) În fine, cred că și Pecican poate să fie de acord cu mine cînd afirm nu numai despre Grupul pentru Reformă, dar și despre oricare orientare politică a maghiarimii din România, că pînă în prezent au rămas în sfera apărării drepturilor.

Iar în ceea ce privește pomenirea regilor arpadieni, aceasta chiar că este o exagerare. Cele de pînă acum pot fi citite din textul meu cu oarecare neatenție superficial㠖 deși aș prefera ca pasajele citate să fie exacte, de vreme ce singurul pasaj de-al meu evidențiat de autor susține punctul meu de vedere –, dar nu am scris despre politica de colonizare. Desigur, am punctul meu de vedere în această problematică și acest punct de vedere coincide cu prevederile dreptului internațional, conform cărora modificarea prin intervenția statului a structurii etnice a unor teritorii cu populație mixtă (ceea ce s-a întîmplat în ultimii optzeci de ani în Transilvania, prin care s-a ajuns la situația că în orașe care odinioară erau pur maghiare sau aproape pur maghiare, ca Oradea sau Cluj, maghiarii nici măcar nu mai sînt în majoritate) – făcînd sau nu abstracție de arpadieni – este o politică pe care trebuie să o respingem categoric. Dar, repet, în textul cu pricina nu am rostit nici un cuvînt pe această temă.

În final, în legătură cu problema evidențiată de Pecican chiar și în titlu: nici vorbă ca eu să fi uitat de existența persoanelor cu mai multe afinități, „românii-maghiari” și „maghiarii-români”. Cu atît mai puțin pentru că existența lor nu influențează nici în cea mai mică măsură conștiința identității politice, aspirațiile politice ale indivizilor legați în mod dominant de o anumită cultură. (Ar fi chiar straniu ca natura „mai vulnerabilă, mai timid㔠a unora – cei care sînt pe cale să se rupă dintr-o anumită comunitate – să determine politica de autoapărare a respectivei comunități naționale.) Ei se simt mai apropiați fie de una, fie de cealaltă cultură, dar este posibil să se considere ca aparținînd ambelor comunități. În acest caz sînt liberi să decidă dacă susțin sau nu eforturile de integrare națională a Ungariei și dacă vor exercita sau nu drepturile pe care le acordă legea statutului sub egida strategiei naționale a ansamblului maghiarimii. Esența acestui program național maghiar este tocmai faptul că nu lezează interesele nimănui: îi leagă mai mult – pe lîngă legăturile spirituale și culturale, și prin cele juridice – de statul maghiar și de comunitatea națională a ansamblului maghiarimii pe cei care doresc acest lucru.

Traducerea: VENCZEL Enikő
2001.03.23.

articolul în format *.pdf