François BOCHOLIER
Reînnoirea istoriografiei transilvane
Ecou 
Revin asupra anchetei în curs, începînd cu ianuarie, din Provincia, pe tema oportunității scrierii sau nu a unei istorii globale a Transilvaniei, și asupra modalităților practice ale acestei rescrieri. Autorul acestui articol nu va putea, în mod sigur, să fie acuzat că utilizează acest „noi” posesiv și subiectiv pe care îl stigmatizează Harald Roth în textul său publicat în Provincia (1). Din contră, din punctul lui de vedere – de cercetător absolut străin zonei și de specialist al istoriei contemporane –, îl amenință alte tipuri de greșeli, care vor trăda insuficienta (deocamdată) sa cunoaștere a meandrelor lungii istorii transilvane. Să-i fie îngăduit să le supună indulgenței cititorului.

Așa cum era de așteptat, ansamblul cercetătorilor interogați au căzut de acord asupra necesității realizării unor lucrări istoriografice într-un nou spirit de deschidere și de cooperare transetnică. Printre altele, două argumente m-au frapat în mod deosebit:

Primul întrunește un consens aproape unanim: el exprimă necesitatea depășirii cadrului istoriografiilor naționale. Sorin Mitu și Pál Judit, mai ales, au insistat, totuși, pe bună dreptate, asupra frînelor materiale care stau în calea unei asemenea depășiri: chestiunile scăderii nivelului profesional, slaba cunoaștere a limbilor și culturilor trecutului, inerția mediului universitar, nu sînt doar de ordin conjunctural. Ele țin mai cu seamă de faptul că istoria, ca disciplină universitară modernă, construită în secolul al XIX-lea, a fost gîndită, de la origine, într-un cadru național, ca „istoria național㔠însăși, consubstanțială cu elaborarea politică a identităților naționale, începînd cu cazul german (Ranke) sau francez (Michelet) și cu interacțiunile lor polemice (a se vedea disputa dintre Fustel de Coulanges și Mommsen de după războiul franco-prusac din 1870). În același timp, cum statul-națiune modern reglementează, în schimb, mai mult sau mai puțin direct, cadrele, finanțările, programele școlare și universitare, structurile independente (programele europene, fundațiile private de tip „Soros”), nu mai rămîn decît excepțiile. Este evident că Transilvania, mai mult ca oricare altă regiune, a suferit teribil datorită acestor construcții naționale: microcosmosul medieval pierdut în secolul XIX, divizat în etnii, religii, stări (Stände), corporații, nu putea decît să se regăsească mutilată prin aplicarea grilelor naționale, simplificatoare ori anacronice.

Al doilea argument, repetat de mai multe ori (a se vedea Ovidiu Ghitta, Lucian Nastasă, Harald Roth, Szász Zoltán etc.), se oferă ca posibilă soluție pentru depășirea dilemelor și disputelor istoriografiilor naționale: este vorba despre lărgirea domeniilor de investigare, de abolirea limitării la istoria politică, de explorarea istoriei sociale, economice, culturale. Văd aici un omagiu implicit adus Școlii Analelor pînă la derivările ei cele mai recente, evocate de Toader Nicoară, în domeniul psiho-istoriei. Regăsirea duratei lungi și a inerției structurilor ar părea o chestiune de bun simț într-o regiune adeseori periferică și conservatoare. Dar mă îndoiesc că s-ar putea construi o sinteză în acest spirit al „istoriei totale” fără sprijinul instrumentelor de lucru, al demersurilor documentare, mai pozitiviste în concepția lor, și din nefericire încă deficiente (vezi Jakó Zsigmond, Pál Judit). Pe de altă parte, mi se pare că lărgirea constă și în încercarea de a păstra în permanență un punct de vedere comparatist și relativist în sînul evoluției generale a Europei Centrale și Orientale – așa cum a făcut-o cehul Miroslav Hroch pentru teoria dezvoltării identităților naționale (2) – ferindu-se însă de viziunile globalizante, pripite, „a la Spengler”.

Necesitatea lărgirii temelor demersului nu trebuie să oculteze faptul că o bună parte a istoriei politice, tradiționale, tocite, este de rescris de la izvoare, în pofida cantității impresionante de lucrări publicate cu privire la evenimente precum revoluțiile de la 1848 sau „Marea Unire” din 1918. Dar ea însăși trebuie conectată la această voință de lărgire a temelor de cercetare pentru a nu rămîne superficială: ceea ce înseamnă, în mod concret, că pînă și chestiunea aparent cea mai evenimențială din lume necesită, ca să fie tratată corect, o sumă considerabilă de lucrări, de colocvii, de teze… Cu titlul de ilustrare succintă, aș alege un exemplu extras din cercetările mele în curs, cel al regionalismului românesc transilvănean în cadrul Marii Uniri din anul 1920.

Cum să dai seamă de dihotomia „ardeleni”/„regățeni” în România de după 1918? Pentru istoriografia națională română cu privire la „Alba-Iulia” și consecințele sale, chestiunea ține de tabu sau de blasfemie. Procedînd prin simplificări succesive, ea face din ideologia „statului național unitar” o realitate istorică intangibilă, disputele dintre Partidul Național și Partidul Liberal neavînd decît o semnificație pur politică, conjuncturală. Este inutil să insist asupra acestei prime perspective. La prima vedere, poate fi tentant, în cadrul edificării unui regionalism politic sau pentru a ceda „aerului timpului” – post-național, european etc. – evocat de Lucian Boia (3), să fie atacată această istoriografie depășită, procedînd la colectarea sistematică a plîngerilor clasei politice transilvănene contra „balcanizării”, „fanariotismului”, corupției și centralismului Regatului, mai ales în anii 1920-1928: dizolvarea Consiliului Dirigent pînă la marile mișcări de protest din primăvara lui 1928, trecînd prin boicotarea atît de simbolică a încoronării regale din septembrie 1922. Pamfletele, discursurile, articolele unei epoci nu lipsesc pentru a construi un raționament care, și el, ține mai mult de ideologie decît de istorie.

Din voința de a aprofunda, o reacție spontană ar fi să te forțezi să treci de o istorie evenimențială, de o simplă cronică politică, spre un studiu de „imagologie”, adică la o analiză a discursurilor și a argumentărilor din punctul de vedere al imaginilor reciproce, al reprezentărilor, așa cum a făcut atît de bine Sorin Mitu pentru secolul XIX (4). Se văd astfel degajîndu-se stereotipuri ca, de exemplu, cel al „descălecatului”, prin referirea la întemeierea mitică a Moldovei de către un nobil român din Maramureș, care exprimă ideea transilvăneană, pigmentată cu condescendență, a unei descinderi într-un ținut înapoiat pentru a-l reforma și moderniza; sau, invers, cel al „dezrobirii” utilizat de regățeni, într-un mod la fel de disprețuitor, pentru a aminti rolul lor preponderent în eliberarea sărmanilor ardeleni, robii jugului maghiar.

Dar ni s-ar părea dificil să lansăm un asemenea șantier de studii asupra mentalităților regionale în România Mare în absența studiilor mai tradiționale dintr-un punct de vedere metodologic cu privire la partidele politice, societatea și economia Transilvaniei dintre cele două războaie mondiale (5). Analiza discursurilor reprezintă, de fapt, o totalitate în sine, închisă asupra ei însăși, care, cel puțin dacă istoriografia nu este considerată drept „simplu discurs asupra unui discurs”, trebuie să se raporteze la un mănunchi de cauzalități „obiective”. Voi indica aici trei direcții posibile pentru inițierea unui studiu asupra discursului regionalist românesc cu privire la evoluțiile mai structurale și, cu aceeași ocazie, multietnice, privind integrarea Transilvaniei în România:

Prima interesează sociologia și raporturile între evoluțiile sociale și identități. Plecînd de la ipotezele lui Ernest Gellner, legînd direct emergența societăților industriale și a statelor moderne de dezvoltarea identităților naționale (6), consider că un studiu al regionalismului politic trebuie să fie sprijinit de studii de istorie socială cu privire la destinul elitelor din Transilvania în prima jumătate a secolului XX, însă și mai global, prin studii asupra transformărilor socio-economice induse de (ori concomitente cu) integrarea provinciei în Regatul Român. Astfel, spre exemplu, în cartea ei de pionierat, Irina Livezeanu a pus deja regionalismul „ambiguu” al elitelor transilvane într-o dublă relație cu noile perspective de promovare socială printre români, legați de posturile de funcționari prin statul central (începînd cu căile ferate și pînă la Universitatea din Cluj) și, în același timp, cu frustrările create de dificultatea de a-și face loc printre elitele urbane dominante ale marilor orașe transilvănene rămase esențialmente maghiare și germane (7)

A doua direcție de cercetare fecundă și abundent ilustrată în istoriografia franceză a identităților naționale este cea a „sociabilităților” politice: cum se organizează, la nivel local, viața asociativă, mobilizarea militantă, politică, culturală. Trebuie operată o trecere de la studiile macropolitice la studii mai fine privitoare la rețele și organizații: cum să interpretezi chestiunea unui eventual regionalism român fără niște bune monografii, nu doar cu privire la Partidul Național sau la ASTRA în Ardeal, după 1918, ci și privitor la asociațiile culturale locale (8)?

A treia direcție face apel la geografia umană: ea consideră că un travaliu asupra regionalismului trebuie legat de o reflecție asupra Transilvaniei, ca spațiu și modalități de structurare în „teritoriu/teritorii”. Puține studii de istorie contemporană ale Transilvaniei așează, mi se pare mie, această dimensiune spațială în centrul preocupărilor lor. Or, fără să vorbim despre ușurința lexicală care face ca, sub numele de „Transilvania”, să fie desemnat ansamblul teritoriilor de sub stăpînire maghiară adăugate României în 1918, utilizarea pripită a termenului generic de Erdély/Ardeal/Siebenbürgen șterge persistența pe termen lung a unei impresionante fragmentări sub-regionale care merge mai departe decît chestiunile „Königsboden”-ului săsesc ori a „Székelyföld”-ului. Astfel, pentru a rămîne în cadrul direct al istoriei politice românești de după 1918, divergențele locale par a fi numeroase. Să cităm cîteva exemple posibile cu titlul de ipoteză de lucru: un Maramureș arhaic, de departe, prost legat de restul țării, o Crișana unde cultura maghiară pare să păstreze un puternic potențial de asimilare în ce privește elitele locale românești, un clivaj între Ardealul de sud (Țara Făgărașului, Țara Hațegului, împrejurimile Brașovului) ortodox, în contacte vechi și permanente cu românii de la sud de Carpați, și Ardealul de Nord, adeseori greco-catolic, mai marcat de influența maghiară, etc. De la studiile de „geopolitică intern㔠ale școlii lui Yves Lacoste la modelările spațiale ale grupului de geografie umană RECLUS, fără a mai vorbi de mai multe contribuții ale vastei întreprinderi de radiografie istorică identitară, Les Lieux de Memoire (9), instrumentele metodologice nu lipsesc pentru a depăși problema mono-etnicismului (Geschichte eines Volks), focalizînd asupra constrîngerilor spațiale și articulării interne/externe a numeroaselor „țări mici” („Petits-Pays”, Geschichte der Lander) care compun mozaicul transilvan spre a forma un „teritoriu” mai mult sau mai puțin net delimitat și unificat.

Aceste cîteva scurte dezvoltări programatice arată deci cum, plecînd de la o chestiune politică limitată, ne găsim, efectiv, în necesitatea de a lărgi cîmpul de investigații și de a regăsi acest „timp lung” și aceste considerații culturale, sociale, economice pe care mulți dintre noi le considerăm drept cheia reînnoirii istoriografiei transilvane.

Totuși, ne dăm seama și că aceste noi direcții necesită un număr considerabil de lucrări monografice parțiale, punctuale, ceea ce împinge perspectiva unei sinteze profund reînnoite asupra istoriei Transilvaniei, să zicem, „de la 1867 pînă în zilele noastre” (fără a pomeni deocamdată de sintezele generale mai ambițioase) într-un viitor îndepărtat. Să nu vedem în acestea o constatare pesimistă! Acest lung ocol nu va avea nimic dezastruos dacă, începînd de aici încolo, se vor publica mai multe studii monografice metodologic reînnoite și conștiente de necesitatea, atît practică, cît și morală a muncii în echipe de cercetare.

Note
(1) Nr. 1–2/2001, p. 5.
(2) Miroslav Hroch, The Social Preconditions of National Revival in Europe, Cambridge, 1985.
(3) Lucian Boia, Provincia, nr. 1-2/2001, p. 8.
(4) Sorin Mitu, Geneza identității naționale la românii ardeleni, București, Humanitas, 1997.
(5) O valoroasă și indispensabilă ilustrare, din nefericire izolată, a unui studiu solid, excelent punct de plecare cu privire la regionalismul trans-etnic transilvan: LENGYEL Zsolt K., Auf der Suche nach dem Kompromiss: Ursprünge und Gestalten des frühen Transsilvanismus 1918-1928, München, 1993.
(6) Ernest Gellner, Nations and Nationalism, Cornell University Press, 1983.
(7) Se poate compara această evoluție din punct de vedere metodologic cu progresele înregistrate în istoriografia religiilor, trecută de la istoria bisericii (instituțională) la istoria practicilor, a asociațiilor culturale, a specificităților locale etc.
(8) Vezi Sextil Pușcariu, Problema ardeleană în politica românească, Cluj, 1931.
(9) Vezi Yves Lacoste, (ed.), Géopolitiques de la France, Paris, 1986. Géographie Universelle, 10 vol., 1990-1996, editată de echipa de cercetători „RECLUS” și revistele L’Espace Géographique și Mappemonde (site-ul internet al grupului: www.mgm.fr/ARECLUS). Pierre Nora, (ed.) Les Lieux de Memoire, 7 vol. Paris, 1984-1992.

1973, Aurillac (Franța); elev la École Normale Supérieure, Paris, doctorand la Universitatea Pantheon-Sorbonne; La Dobroudja entre Roumanie et Bulgarie: regards français, comunicare la colocviul Academiei Bulgare și al Universităților Paris-Sorbonne și Artois, septembrie 2000.


Traducerea: Ovidiu PECICAN
2001.03.23.

articolul în format *.pdf