MOLNÁR Gusztáv
Adio la o patrie închipuită*
Problema transilvană 
Pe 26 mai 1848, cu cîteva zile înainte de întrunirea la Cluj a Dietei care avea să legifereze al 12-lea punct („unire cu Ardealul”) al revoluției maghiare dar, din pricina reticenței sașilor și a opoziției fățișe a românilor, nu să-i și confere legitimitate în sens democratic, sosea la Cluj o delegație a unor entuziaști decemviri budapestani, „întru a săvîrși amurgul istoriei transilvane” și „a izvodi glorioasa auroră a patriei maghiare unificate”. Unul dintre ei, un anume Székely József, a scris o „mirifică poem㔠dedicată momentului. Cea de a patra strofă a poeziei intitulate A Királyhágón (Pe Piatra Craiului) suna așa:

Frații își dau mîna și se veselesc,
Piatra Craiului se prăvale
Și pe glia ungurească pînă-n București
Fîlfîiește tricoloru-n soare.

După ce pe data de 30 a lunii, cu surle și trîmbițe, aplauze și fluturări de eșarfe Dieta clujean㠄s-a pronunțat”, mulțimea care năpădise curtea Redoutei (actualul Muzeu de Etnografie) din strada Mănășturului rebotezată ad-hoc Unió utca (strada Unirii) a început să-i ovaționeze pe sașii derutați și pe singurul român care votase în favoarea unirii, episcopul greco-catolic Ioan Lemeni. În vreme ce delegatul sibian Schmidt și „venerabilul moșneag cu aspect patriarhal” cuvîntau aducînd mulțumiri mulțimii „în mîna lor au apărut niște drapele pe care – după cum afirma martorul ocular Kővári László – s-a întîmplat să fie înscrise aste cuvinte: „Unire sau moarte!”.

„S-a împlinit în sfîrșit grandiosul moment: dispariția Transilvanei ca țară.” Să ne înscriem adînc în memorie cuvintele istoricului Kővári László, ca să ne vină în minte ori de cîte ori ne-ar podidi jalea din pricina soartei vitrege a Ardealului.

Sfînta febră a creării națiunii unitare nu era caracteristică, desigur, doar în ceea ce-i privește pe unguri. Cehii, de pildă, după un milenar trecut imperial romano-german, și-au dat seama deodată că erau slavi și și-au întors fața cu adîncă evlavie către frații lor de sînge. Un democrat german din Cehia își exprima astfel uluirea provocată de acest fenomen: „Cum adică, pe croați, pe slovaci, pe ruși, pe muntenegreni vi-i socotiți mai apropiați decît pe germanii de care vă leagă înrudiri seculare, a căror cultură a devenit și a voastră, a căror limbă este limba culturii voastre? Ați sfîșiat vechile legături și iată sălbăticia.”

Dar un entuziast panromân era și mult apreciatul de către noi – și pe bună dreptate – Nicolae Bălcescu. Cel care a văzut cu ochii săi, roșindu-se de rușine, cum „Românii se luptară pentru libertate sub steagul celui mai mîrșav, mai cumplit si mai învechit despotism.” „A creea o nație! – exclama la Paris patriotul român – o nație de frați, de cetățeni liberi, aceasta este, Români, sfînta și marea faptă, ce Dumnezeu ne-a încredințat.” Nu conta că ideea chemată la viață, spiritul întrupat se nutreau și din ura acelor „îngrozitori moți… hrănind o ură fanatică către dușmanii lor” („astfel cum trebuie să fie orice popor în răsboaiele naționale”, adăuga liniștitor Bălcescu), nu conta c㠄geniul naționalității” își clama straniul imn plutind „deasupra mormintelor dușmanilor străini”.

Pe vremea aceea toată lumea era cuprinsă de febra edificării naționale sau cel puțin a celei statale. Pînă și conservatorii austrieci, despre care – după cum relatează eminenta specialistă în istorie austriacă, Deák Ágnes – circula în mediile vieneze ale epocii următoarea anecdotă: „Întrebare: «Unde anume va fi creată noua Austrie?» Răspuns: «O vor tipări la imprimeria curții.»”

Numai reacțiunea clericală era sceptică. Și – acum, odat㠖 cîtă dreptate avea! Știu c㠖 aici și acum – aceasta echivalează cu o veritabilă blasfemie dar – cu îngăduința domniilor voastre – am să citez din epistola pastorală a episcopilor și arhiepiscopilor adunați în vara lui 1849 la Viena: „Așa s-a preschimbat sănătoasa dragoste a popoarelor față de istoria, limba și obiceiurile ce țin de ființa lor… într-o demență pătimașă întețită artificial, care descoperă în orice vecin vorbitor de altă limbă un dușman de moarte și dă pradă flăcărilor și propria sa casă doar pentru a o nimici pe aceea a vecinului. Acesta nu este cîtuși de puțin un progres pe calea dezvoltării, cu toate că așa este denumit; e un deplorabil regres… către barbaria întunecată a păgînătății; naționalitatea a devenit vițelul de aur iar patimile neînfrînate iscate în focul adorării sale adeseori o luptă ca între rase de sălbăticiuni, rușine a omenirii, înspăimîntător păcat înaintea lui Dumnezeu.”

Națiunea ca personalitate colectivă, ca organism însuflețit – la începutul secolului al XXI-lea, nu e dificil să constatăm –, este moartă. Prin aceasta nu dispare desigur din cîmpul vederii noastre, doar cît că ni se înfățișează sub o latură nouă. După cum și religia o vedem într-o cu totul altă lumină de cînd sîntem incapabili să credem cu adevărat. François Bocholier, un tînăr doctorand francez, îmi spunea recent la Cluj, după ce citise ultimele numere ale Provinciei: „Să privești națiunea din punct de vedere postnațional e ca și cum ai cerceta religia ca necredincios. Astfel, e cu adevărat interesant – și uimitor.”

Harald Roth, istoricul ardelean de la Heidelberg, scria recent despre faptul că în istoriografie nu se poate admite uzul persoanei întîia plural, al lui „noi”. Nici că s-ar putea exprima mai plastic cum că națiunea ca ființă istorică există fără îndoială pe undeva, dar pentru noi e o problemă insolubilă să intrăm în legătură cu ea.

Trecînd în revistă din această perspectivă postnațională viața politică din Ungaria zilelor noastre ne vedem nevoiți să constatăm că, în cadrul ei, schemele naționale tradiționale („pașoptiste”) sînt pînă azi dominante, ele determină modul de exprimare, limbajul politicienilor maghiari.

Acum mă refer doar la oamenii politici liberali, căci restul fie habar n-au de națiune, fie strîng în pumni rămășițele zdrențuite ale drapelului celui „mai mîrșav, mai cumplit și mai învechit” naționalism. Liberalii de dreapta (printre care m-am aflat și eu în treabă fără prea mult folos o bucată de timp) ciugulesc azi resturile din tot ce a rămas de pe urma viziunii de la 1848 a lui Kossuth despre 15 milioane de unguri. Kossuth îi includea în aceste 15 milioane – absolut logic – pe toți cetățenii Ungariei istorice imaginate sub auspicii burgheze, subînțelegîndu-i așadar și pe croați. Azi sînt incluși aici acei „cetățeni ai națiunii” care – indiferent de faptul că sînt sau nu cetățeni unguri – socotesc drept determinantă apartenența lor în sens istoric, cultural și juridic deopotrivă la o națiune maghiară unitară în imaginația politicienilor și ideologilor dreptei.

Liberalii de stînga văd în aceste demersuri anacronice și care au doar o vagă tangență cu procesele sociale și politice reale, manifestări ale exclusivismului național și ale unui iredentism mascat. De aceea propun în loc schemele nu mai puțin anacronice ale națiunii politice ungare, române și așa mai departe, de parcă n-ar ști și n-ar vedea cu ochii lor că forța de coeziune și asimilare a națiunilor aparține trecutului. Națiunea ca comunitate politică e o stereotipie politicianistă, care, în lipsă de altceva, mai subzistă o vreme în stare vegetativă, dar nu mai reprezintă cadrul viu al celor mai diverse țesături sociale și politice constituite din destine, din cariere individuale.

În procesul de dezintegrare care se face simțit atît la nivelul țărilor și regiunilor cît și pe plan european și mondial, patria ca atare a încetat să existe. De aceea cînd eu azi, după 13 ani trăiți în Ungaria, declar că această țar㠖 unde de altfel nu mă simt prost, la urma urmei Ungaria e un loc plăcut – mie nu-mi este patrie, exprim doar un loc comun, pe care îl simte toată lumea. Doar că eu simt asta cu o intensitate ceva mai mare, deoarece pe timpul cît trăiam în acea altă țară, a cărei ființă colectivă îmi era la modul natural străină, nutream sfînta convingere că există o asemenea patrie.

Transilvania a putut deveni importantă pentru cîțiva intelectuali maghiari, români și germani (de mai mulți nu e vorba în clipa de față) întrucît acolo existau oarecare șanse ca naturală să devină transnaționalitatea. Nu în sensul că nimeni n-ar avea identitate națională, ci în acela că toată lumea are, mai precis, presupunem despre toți că posedă așa ceva, dar chestiunea are o miză veritabilă numai în noul, abia întrezăritul spațiu transnațional. La fel ca în Europa. Interesant în ceea ce privește Ardealul nu e deci nici pe departe faptul că acolo trăiesc unguri. Trăiesc și aici destui iar eu urmăresc plin de curiozitate să văd ce realizează cu asta. Ceea ce aici e punct terminus, eventual punct mort, acolo e punct de pornire.

În sensul acesta am devenit eu ardelean, unire ori ba, n-are a face, aici, la Budapesta, măcar că trei din cei patru bunici ai mei s-au născut pe teritoriul Ungariei de azi și nici al patrulea n-a văzut lumina zilei dincolo de Piatra Craiului, ci în Bihor. Iar despre Ardeal – ca să rămînem la subiectul aniversar – Dieta din 1863-64 de la Sibiu, care a încercat să facă din Transilvania o comunitate politică transnațională îmi spune mult mai mult decît cea de la Cluj, cu proclamația sa unionistă, după cum Adunarea Constituantă a Transleitaniei întrunită la Kremsier, în Moravia, dar oferind un model și pentru Transilvania și Croația mă face să înțeleg mai bine și vechea-noua arhitectură în devenire a Europei federale de azi decît locul de întrunire a Parlamentului imperial german, Paulskirche din Frankfurt, Meca revoluționarilor maghiari de la pașopt.

Ca ardelean, în treacăt fie spus, despre situația politică de azi din Ungaria, părerea mea e că Fidesz va cîștiga și pentru a doua oară alegerile, va introduce țara în Uniunea European㠖 iar atunci va reieși că politicienii noștri habar n-au unde au ajuns. Atunci va putea veni vremea unei forțe politice alternative care, cu deviza descentralizării politice radicale, a federalismului intern și extern va fi eventual capabilă să urnească masele ungurești din expectativa lor uneori ironică, alteori amară și mînioasă prin care se delimitează de politică. Atunci poate, într-un tîrziu secular cam prea îndelung așteptat la periferia Europei, Ungaria – însușindu-și împărțirea teritorială a puterii de stat nu numai în privința Budapestei care dispune deja de o autoguvernare politică de facto, ci și a regiunilor (provinciale) – se va putea cupla în sfîrșit la Europa carolingiană.

Oricît de ciudat ar suna asta azi, aici, dar mai înapoiata Transilvanie era și la mijlocul veacului trecut și este și astăzi mai aproape de Europa adevărată, adică federală, decît Ungaria. Dacă Budapesta intră în rîndul lumii, dacă va fi capabilă să se elibereze de cătușele statului național, poate să ajungă mai aproape și de ea.

*Expunere în cadrul „dialogului liber festiv” pe tema „Ce dorește națiunea maghiară”, organizat pe 15 martie 2001 la Teatrul Merlin din Budapesta.

Sursele citatelor:
Numerele din mai 1848 ale cotidianului clujean Ellenőr; 48-as Erdély (Transilvania pașoptistă), cu prefața lui Spectator, Cluj, 1943;
N. Bălcescu, Mișcarea Românilor din Ardeal la 1848 (1850) și Mersul Revoluției în Istoria Românilor (1851);
Deák Ágnes, A Habsburg Birodalom a nacionalizmus kihívásai között (1848-1849), (Imperiul Habsburgic printre provocările naționalismului (1848–1849) în Aetas, 4/1997.

1948, Sălard (jud. Bihor); Institutul Teleki László, Budapesta, filozof; Problema transilvană (în colaborare cu G. Andreescu), Iași, 1999; The Vanishing of In-Between Europe, Regio, 1/2000.


Traducerea: Paul DRUMARU
2001.03.23.

articolul în format *.pdf