Interviu cu deputatul Ráduly Róbert, adjunctul liderului de fracțiune UDMR
„Problema autonomiei locale nu poate fi ocolită...”
Ardealul politic 
– Domnule deputat, dumneavoastră ați jucat un rol important în negocierea și adoptarea, în Parlament, a recent promulgatei legi a administrației locale. În opinia dumneavoastră, putem afirma astăzi că a luat sfîrșit perioada în care autonomia locală a fost supusă unei contestări permanente și că în această privință urmează o perioadă relativ mai stabilă?
– Da, cred că urmează o perioadă mai cumpătată, mai stabilă. Precedenta lege a administrației locale, legea nr. 69 din 1991, a fost adoptată înainte de adoptarea prin referendumul din 8 decembrie 1991 a Constituției, deci prevederile ei nu se bazau pe Constituție, ci doar pe tezele cunoscute în prealabil ale acesteia. Dacă ne mai aducem aminte, atunci a avut loc o discuție privind terminologia, în urma căreia majoritatea de atunci, Frontul Salvării Naționale (FSN), a respins conceptele de autonomie și subsidiaritate și a fost dispus să vorbească numai despre descentralizare. Pînă la urmă acest fapt a determinat spiritul legii 69/1991. Însă pe parcursul elaborării Constituției, analizînd legile de bază ale statelor europene, legislatorii și-au dat seama că problema autonomiei locale nu poate fi ocolită, nu poate fi eliminată din Constituție. Astfel, în final, autonomia locală a fost inclusă în Constituție, și anume ca o chestiune care trebuie reglementată în legea fundamentală. Deci aici a apărut prima contradicție dintre legea administrației locale și Constituție, fiindcă legea administrației locale nu numai că a eliminat principiul și termenul în sine, ci a și instaurat o viziune. Această concepție etatistă, dominantă în 1991, a caracterizat majoritatea care guverna în acea perioadă, care – să spunem așa – era foarte zgîrcită cu competențele delegate administrațiilor locale.

– A survenit totuși o schimbare de mentalitate, deși lentă și încă nesigură. Cum se explică acest fapt?
– În primul rînd, cum am mai amintit, a fost adoptată Constituția, apoi România a aderat la Carta Autonomiei Locale de la Strassbourg, document internațional al Consiliului Europei privind autonomia locală, care a fost ratificat de Parlamentul nostru în 1997 și care astfel, conform Constituției, a devenit parte a legislației interne a țării. Astfel a survenit, încetul cu încetul, o schimbare de mentalitate, pe baza căreia autonomia și subsidiaritatea ce se cuvenea comunităților locale, au devenit concepte acceptate.

– Dar cui anume – autorităților locale sau comunităților locale – i se atribuie autonomia locală, este o întrebare care nu este încă pe deplin clarificată. De exemplu, există chestiunea statutului comunităților locale sau al localităților...
– Nu întrevăd șanse reale ca instituțiile comunităților locale să funcționeze în curînd pe baza unui astfel de statut propriu. Statutul este conținut de legea 69/1991 și este inclus și în noua lege dar, conform concepției dominante, acesta este o hotărîre-cadru de funcționare pe care o adoptă administrația locală, treptele confirmării acesteia de către comunitate lipsind încă. Pe de altă parte, cred că doar o practică pe termen lung în relația dintre administrația locală și comunitatea locală va putea să determine ce va însemna acest lucru în viitor și cum va putea funcționa.

– A fost pusă pe ordinea de zi problema modificării Constituției. Nu ar fi cazul ca de această dată să se formuleze mai clar locul administrațiilor locale, competențele autonomiei locale, ca prin acest fapt să fixăm, să stabilizăm rezultatele obținute pînă în acest moment?
– Consider că acest lucru este discutabil, deoarece modificarea dispozițiilor constituționale actuale, în opinia mea, ar aduce, mai degrabă, schimbări negative. În condițiile concepției care este dominantă și în prezent, o procedură de modificare a Constituției ar putea foarte ușor să aibă ca urmare o restrîngere și nu o lărgire a drepturilor, ar însemna un drum înfundat. Acest pericol mi se pare foarte real și mai degrabă aș atrage atenția asupra faptului că actuala lege-cadru oferă un spațiu de mișcare foarte larg, asigură posibilități serioase administrațiilor locale. În primul rînd: pe plan principial a intervenit o schimbare importantă, fiindcă legea-cadru afirmă că tot ceea ce nu este dat în competența statului prin prevederile unor legi speciale, intră în competența autorității locale care acționează în numele comunităților locale. În continuare, această lege prevede că guvernul nu este îndreptățit să acționeze în locul autorității locale în nici un domeniu pentru care nu este mandatat și autorizat prin legi speciale. Un exemplu clasic al acestui lucru este modul în care legea administrației locale a „retezat” competențele prefecților: pe viitor, prefectul va fi doar un observator pasiv al activității administrațiilor locale, va veghea doar asupra respectării legalității. Acest fapt semnalizează că administrația centrală va fi mai degrabă un partener al administrațiilor locale.

Dar din lege se va realiza doar atît cît vor realiza, cît vor obține pentru ele însele administrațiile locale. Acum administrația centrală este dispusă să lase administrațiile locale să lucreze. Dacă acestea sînt capabile să demonstreze că știu să lucreze independent și nu vor umbla toată ziua pe la ministere cerșind fonduri și îndrumări, atunci acest sistem se va întări. Dacă însă lucrurile vor decurge și în continuare așa cum au decurs pînă în prezent, adică nivelul local va continua să se milogească în București, atunci în București va dăinui acel – crez sau percepție eronată, nu știu cum să-i zic – că administrațiile locale nu sînt destul de puternice pentru a putea face față problemelor comunităților locale și atunci el, centrul, trebuie să intervină și în continuare, tocmai în interesul comunităților locale.

– Legea este o lege-cadru care conține astfel de delimitări de nivel principial. Pe lîngă aceasta, ce alte legi concrete sînt necesare pentru ca autonomia locală să fie funcțională?
– Aceste legi sînt ușor de enumerat, ele chiar există, și în primul rînd aș aminti aici legea proprietății publice și a regimului juridic al acesteia, care reglementează regimul proprietății publice și private a statului, a consiliilor județene și a consiliilor locale. Aceasta este o reglementare în vigoare, singura problemă este că ea nu se aplică. Primul pas în aplicarea acestei legi este distribuirea proprietății de stat, unic proprietar pînă în prezent, între actorii noului cerc de proprietari publici, adică între stat, județe și administrațiile locale. Și aici apar problemele: există suprapuneri între pretențiile de proprietate, nu există inventarul inițial care ar constitui baza distribuirii. Pe de altă parte, este o problemă și faptul că în cadrul proprietății de stat comuniste nu exista proprietate publică și privată în sens clasic și din acest motiv acum există discuții în cadrul autorităților publice competente asupra a ceea ce este proprietate publică în cadrul unui anumit cerc de proprietari publici, deci care sînt elementele de patrimoniu care sînt de interes public și prin urmare nu pot fi înstrăinate, respectiv ce aparține de proprietatea privată a comunității, a administrației locale respective. Dar legea este în vigoare și sîntem martorii fenomenului de care am amintit și adineauri: administrațiile locale așteaptă soluția de la altcineva, iar alții nu prea vor să dea o soluție, spunînd: să rezolve administrațiile locale singure problema. Pot da și un exemplu în acest sens: în foarte multe locuri, există disputa între administrațiile locale și cele județene privind dreptul de proprietate asupra spitalului județean – să aparțină acesta municipiului-reședință de județ sau consiliului județean, iar administrația centrală nu intervine în această dispută. Conform legislatorului, criteriile sînt clare – pe de o parte – privind ceea ce constituie proprietate publică, respectiv privată, iar pe de altă parte, criteriile conform cărora un obiect de patrimoniu, un imobil este dat în proprietatea administrației locale sau a județului, sau – eventual – rămîne în proprietatea statului. Însă în practică apar probleme, aici fiecare dintre noi îl arată cu degetul pe celălalt, sîntem martorii unei adevărate „arătări cu degetul în cerc”...

– Dacă așa ceva este posibil, totuși legea trebuie să aibă probleme...
– Eu aș spune mai degrabă că în România nu există tradiția respectării legilor de acest fel. Și aceasta este o cauză obiectivă, deoarece la momentul respectiv legislatorul a stabilit chiar și un termen limită pentru aplicarea legii, pe care nimeni nu s-a grăbit să îl respecte...

– Cum evoluează condițiile financiare ale autonomiei locale?
– Cred că la sfîrșitul anului 1998, cînd am adoptat legea nr. 189/1998 privind fondurile publice locale, am făcut un important pas înainte. Această lege este corespunzătoare și astăzi. Pînă în acel moment mîinile administrațiilor locale erau legate, existau mai multe reglementări legale care împreună formau un sistem birocratic care stabilea ce se poate cheltui și în ce scop. Legea 189 forma un singur coș din multele coșuri ale unui sistem, bugetul local a devenit un singur coș: organele reprezentative locale sînt chemate să stabilească cuantumul impozitelor locale și acest lucru s-a asociat cu o mai mare libertate și pe partea de cheltuieli. Mai mult, în 1998 s-a înfăptuit și un alt pas înainte: pentru prima dată, un tip de impozit care constituie o resursă importantă pentru bugetul central a apărut în rîndul resurselor locale. Este vorba de impozitul pe salarii, actualul impozit pe venit, din care un anumit procentaj ajunge la bugetul local, iar o altă parte în bugetul județean. Desigur, în acest domeniu vor fi necesare și alte modificări, fiindcă, deși în 1998–’99 s-a produs o schimbare de mentalitate, aceasta nu a soluționat nici pe departe toate problemele. Pentru că în urma schimbărilor din 1998 au apărut unele administrații locale care dispun de resurse considerabile – este vorba de aproximativ 7-8 la sută din administrațiile locale, mai ales municipiile –, dar în același timp aproximativ 70 la sută din administrațiile locale suferă de o finanțare deficitară cronică. Și nu există soluții normative pentru această situație. Însă dacă această problemă nu va fi rezolvată, atunci autonomia rămîne pur declarativă și crește pericolul discreditării ideii de autonomie locală, ceea ce favorizează intențiile ascunse de centralizare.

– În pofida acestei legi care funcționează relativ bine, putem auzi frecvent plîngeri, mai ales aici, în Transilvania, cum că puterea centrală ia nedrept de mult de la administrațiile locale și, mai mult, că acest lucru se face mai ales în defavoarea regiunii Transilvania…
– Nu este vorba numai de faptul că în România mentalitatea bugetară este extrem de centralizată, că aceasta este mentalitatea Bucureștiului: întregul sistem de finanțare este centralizat, inclusiv problemele de protecție socială și de ordine publică. Deci avem de-a face cu o problemă fundamentală a gestionării statului, problemă care nu este rezolvată și nu există nici baze elaborate pentru finanțarea normativă. Situația bugetară defavorabilă a Transilvaniei ca regiune este o problemă reală, dar trebuie să spunem că această politică bugetară afectează nu numai Transilvania, ci și alte regiuni dezvoltate, cum ar fi Dobrogea, mai exact Constanța și împrejurimile ei, litoralul, care este de asemenea o zonă mai dezvoltată. Și ei pot percepe faptul că redistribuirea fondurilor este arbitrară, după bunul plac al guvernului central. Dar nu am date în acest sens, pentru că nu am realizat un studiu comparativ între Transilvania și celelalte regiuni, însă am realizat un studiu în cadrul Transilvaniei, pe baza datelor din 1999. În cadrul Transilvaniei, pe baza datelor Ministerului Finanțelor – datele prognozate ale bugetelor locale și județene – am constatat că județele Timiș, Sibiu și Satu Mare au fost cele mai favorizate. Între orașe – în aceeași analiz㠖 municipiul Satu Mare ocupa primul loc, urmat de Timișoara și Miercurea-Ciuc în grupul fruntașilor. Baza de comparație a fost bugetul pe cap de locuitor, adică suma pe care bugetul o alocă pentru un locuitor al localității respective. De atunci, disproporția a mai crescut în favoarea reședințelor de județ, deoarece sediile firmelor se înființează de cele mai multe ori în aceste localități, indiferent unde ar fi situate punctele de lucru, unitățile de producție, și astfel un cuantum însemnat al impozitelor nu se varsă în contul localităților în care se desfășoară activitatea productivă și unde se utilizează veniturile.

– Una din cele mai importante prevederi ale legii adoptate acum este cea care face posibilă utilizarea limbilor minorităților în administrația publică. Cum s-a determinat pragul de 20% legat de această prevedere?
– Pentru acest lucru trebuie să revenim la începutul anului 1997, cînd UDMR a discutat acest subiect cu partenerii de coaliție. Noi am propus 10%, ei au vrut 50% și multă vreme părea că cele două puncte de vedere se vor întîlni la cota de 30%, dar după aceea, și acest lucru trebuie spus, în Victor Ciorbea am găsit un partener care în ședința guvernului a hotărît el însuși valoarea de 20% și chiar el a trecut această valoare în proiectul de lege. Deoarece această întrebare a rămas deschisă pînă la ședința de guvern, în proiectul introdus în fața guvernului, locul procentajului era necompletat și cifra de 20% a fost înscrisă în proiect personal de Ciorbea. Așa s-a născut ordonanța nr. 22 pe care guvernul a acceptat-o atunci, înainte de momentul Madrid. Există și alte exemple în Europa pentru pragul de 20%. Un astfel de prag de 20% este în vigoare și în Austria, însă acest lucru nu prea s-a aplicat în practică, iar nu demult în Slovacia a fost adoptată o lege care introducea același prag de 20%. Se pare deci că, dacă adăugăm și România la aceste state, în Europa Centrală și de Est s-a format un fel de consens asupra pragului de 20%. De altfel, în țara noastră există 1056 de localități care cad sub incidența pragului de 20%, printre minoritățile care beneficiază de acest prag numărîndu-se, pe lîngă noi, maghiarii, slovacii din Bihor, ucrainienii din Maramureș și Suceava și lipovenii din Deltă. Este posibil să se aplice și în cazul sașilor, deși acolo – în urma emigrărilor – practic nu mai există localități cu populație germană considerabilă. Însă prevederea poate fi aplicată și sub pragul de 20%, nu există restricții, singura prevedere este că peste 20% acest lucru este obligatoriu. Astfel de această prevedere pot beneficia și cehii, sîrbii, croații care trăiesc în Banat și în Caraș-Severin. Baza de referință pentru stabilirea pragului de 20% o constituie recensămîntul din 1992. În cazul populației maghiare, mai mult de două treimi, 70% din populație beneficiază de aceste drepturi, pe care trebuie să le considerăm firești.

Interviu realizat de BAKK Miklós

Traducerea: VENCZEL Enikő
2001.03.23.

articolul în format *.pdf