Traian ȘTEF
Între orgoliu și frustrare
 
Înaintea votării legii bugetului e mare fierbere. Guvernul a luat măsura reducerii cu 30% a numărului bugetarilor. Înseamnă că nu sînt bani pentru toți. Înseamnă că sînt mai mulți decît trebuie. Sîntem îndemnați să presupunem că, în acest fel, se reduce birocrația. Dar, oare, birocrați să fie bibliotecarii de la Biblioteca Națională? Dar muzeografii, sau profesorii? Nu cred că în acest fel se reduce birocrația. Nu intelectualul este birocrat în România, deși ni se spune voalat acest lucru. Există instituții care nu fac decît să genereze formulare, dar acestea sînt protejate de stat. Ele sînt statul. Iar instituțiile care se constituie în patrimoniu național sînt reduse, minimalizate. Deh, nu produc nici oțel, nici nu se ocupă cu ștampilatul. Proaspeții parlamentari, îndeosebi cei la primul mandat, se agită să obțină cît mai mult pentru județele lor. Mai trebuie bani peste bugetele locale: la drumuri (mai ales naționale), pentru locuințe, pentru salariile din Învățămînt, pentru Poliție, pentru Armată, pentru Cultură (aici, extrem de puțin), pentru investiții, pentru acoperirea unor pierderi etc. Parlamentarii din Bihor, de exemplu, au stat cu toții la sfat și au hotărît să țină aproape cînd e vorba de bugetul județului. Argumentele lor au fost foarte simple: noi dăm mult și ni se restituie puțin. Mai concret, județul Bihor a trimis spre bugetul de stat în anul 2000 cît toate județele din Moldova și ne putem aștepta să primească mai puțin decît Vasluiul, cum s-a mai întîmplat. În același timp, un județ cu șomajul cel mai mic din țară, cu 25 000 de firme particulare (cu numărul de angajați între 1 și 12000) care dau bani pentru sănătate, se găsește în situația de a închide spitalele și de a nu mai plăti rețetele medicale compensate pentru că banii sînt depozitați la București. Aici sînt argumentele și pentru frustrare, și pentru orgoliu. Colectivismul nu face decît să le accentueze.

Politica guvernelor de pînă acum a fost nu atît social-democrată, cît vulgar-social-democrată, haiducească (a lua de la cel bogat ca să dai celui sărac pînă la limita egalizării), ducînd, în ultimă instanță, la inhibarea inițiativei sau la inginerii care evitau vărsarea de bani la buget. Regional vorbind, această politică a ținut în loc Transilvania, fără, însă, ca fondurile alocate altor regiuni să contribuie la o dezvoltare substanțială a acestora. În situația în care unul este ținut în loc, iar celălalt împins anemic din spate, nu ne putem aștepta decît la nemulțumiri din partea amîndurora: unul este nemulțumit că i se ia prea mult, iar celălalt că i se dă prea puțin. Fiecare își pierde elanul: unul pentru că muncește pentru altul, iar celălalt pentru că, oricum, ceva-ceva tot va primi.

Cu toate promisiunile pedeseriste privind reforma administrativă, nimic nou la orizont. Descentralizarea este întîmpinată cu aceeași frică a federalizării, teama de orgoliile și de frustrările ardelene are același antidot – Ungaria, neputința își inventează aceeași cauz㠖 interesele străine. La noi, xenofobia este ațintită spre patronii străini care cumpăr㠄pe bani de nimic” performantele noastre fabrici și uzine, și nu spre acei străini care „cumpăr㔠cu prețuri mai mici locul de muncă. Anchetele s-au dezlănțuit și țin capul de afiș, iar concluzia este deja fixată în opinia comună: privatizările au fost frauduloase, mai ales atunci cînd s-a vîndut străinilor. Forma bugetului ar fi un prim semn că se dorește descentralizarea și o reformă administrativă. Era de dorit un procent mai mare din propriile venituri pentru județe, un procent pe care l-aș numi de solidaritate, destinat celor care nu realizează venituri semnificative, iar o altă parte pentru instituțiile naționale și obiective mari, de interes național. Ceea ce spun eu acum e atît de simplu încît pare de-a dreptul naiv. Și, probabil, așa va fi (dis)prețuit.

În ce privește politica externă, aceasta i se pare unui ardelean lipsită de vigoare și îndreptată în alte sensuri decît acelea care i-ar aduce lui un ce profit. Președintele și ministrul de externe se preumblă prin Turcia, Bulgaria, Macedonia, pe de o parte, iar pe de alta, prin țările mari, America, Anglia. Există opinia că ne putem apropia de instituțiile europene susținînd răspicat că ne situăm, regional, în Centrul Europei și nu în Balcani și îndreptîndu-ne nu zîmbetul în formă de semilună spre Sud-Est, sau mai muiat, spre Franța, ci privirea serioasă spre Ungaria, Cehia, Polonia, Austria, Germania. Ardelenii sunt filogermani (a se vedea cererile românilor pentru clasele cu predare în limba germană și circulația mărcii germane), iar experiența celorlalte țări foste comuniste le este foarte bine cunoscută.

Observațiile de mai sus îmi întăresc opinia că actualul guvern nu vine cu o politică vizionară, așa cum promisese, ci tot cu petice. Iar în Parlament și în alte instituții locale, sînt atîția securiști, încît nu mă mir că dl. Gabriel Andreescu suspectează pe oricine deține o funcție publică, de legături. Obișnuința ce-au avut de a ne considera pri noi ca pri boi este evidentă la dînșii.

P. S. Celor din alte părți, care nu știu cum e cu limba maghiară în administrație, le spun eu, pe scurt: în timp ce eu sînt în parc cu fetița mea, un ungur merge la Primărie. De la biroul de informații este îndreptat spre serviciul unde are el problema. Bate la ușă, intră în birou și salută ungurește. Dacă i se răspunde numai în limba română, va vorbi în continuare românește. Dacă un funcționar îi răspunde ungurește, se îndreaptă spre acela cu cererea și-i prezintă doleanțele. Într-un oraș cu peste 20% maghiari este imposibil ca la Primărie să nu ajungă și angajați maghiari, astfel încît e posibil ca de cele mai multe ori răspunsul la salut sau la cerere să vină în limba maghiară. Eu mă joc cu fetița în parc. Mă deranjează cu ceva?

1954, Brădet (jud. Bihor); Familia, redactor; Leonid Dimov, Brașov, 2000.


2001.03.23.

articolul în format *.pdf