Al. CISTELECAN
Provincia minima – În căutarea ardelenismului
 
Scepticii sînt întotdeauna rău văzuți cînd e vorba la o adică de o construcție, fie că-i vorba de o casă, fie că-i vorba de ceva și mai ideal, sau doar mai impalpabil. Nici la construcția unei instituții ei nu sînt mai bine primiți. Asta din cauza defetismului pe care-l induc, dar mai ales din cauză că sînt prea mulți. Mai cu seamă printre români, ei s-au înmulțit vertiginos, crescuți dintr-un acut sentiment al neîncrederii și neputinței. Dacă n-a fost, nația românească a devenit una sceptică. Ce-i drept, e și de bonton; e un semn de distincție, dacă nu chiar o garanție de intelectualitate să fii, cît de cît, sceptic. România plînge azi după entuziaști, după pașoptiști, complăcîndu-se, însă, în cinism. Totuși, rolul scepticului nu e mereu ingrat. La români, cel puțin, marile construcții culturale (sau măcar unele din ele) se datorează unor sceptici. Maiorescu și Lovinescu, de pildă, erau structuri sceptice, dar au știut să pună în proiectele lor o tenacitate mai constructivă decît ar fi fost entuziasmul. Entuziaștii încep, dar de regulă ce încep ei trebuie continuat de sceptici. E oarecum normal, pentru că entuziasmul e combustiv, devastator și obosește repede. Scepticul e umbra entuziastului. Peste înflăcărări, peste excese el răstoarnă mereu cîte-o găleată de apă rece, pentru a astîmpăra, pentru a domestici impetuozitatea proiectelor. Scepticul e trebuitor la construcție pentru că e conștiința dilematică, problematică a proiectului. Neputîndu-se îmbăta de sine și de idee, el e un girant al dimensiunii minimale a proiectului, privind cu îndoială aventura sa maximală. Nu vreau să fac aici (neapărat) o pledoarie pentru scepticism, dar el nu strică.

Provincia, intrată în al doilea an, se redefinește din mers. Atît din progresia ideii (ideilor) în sine, cît și din motive de reacție a pieții intelectuale, din motive de feed-back, cum ar veni. Acesta e atît de încurajator, încît l-a îndemnat pe Molnár Gusztáv de-a dreptul la optimism în editorialul Noi, ardelenii... din nr. 1-2/2001. N-aș vrea să trag în jos acest optimism, fiind convins de tonicitatea lui. Dar nici n-aș vrea să mă amețesc de alcoolul lui prea volatil. Provincia e vitează, e temerară uneori. Mă tem însă să nu fie o vitejie de utopiști și o temeritate de vizionari care nu mai simt greutatea pămîntului de sub picioare. Cîte-o verificare în oglindă devine nu doar necesară, dar și obligatorie. Nu voi invoca aici nici una din reflectările deformate, nici din cele deformate de rea-voință, nici din cele deformate de (prea multă) empatie. Voi porni de la cazul unui cititor de bună credință, dar care dă o gravă rezoluție de gratuitate. În nr. 9/2001 al revistei Philosophy and Stuff (consacrat Universității ca instituție), un colaborator- corespondent destul de exasperat și de „sceptic”, dl. Demeter Szilárd, zice la un moment dat: „Bă, Duți, în interviul pe care l-am făcut în revista Korunk, ai fost în totalitate împotriva folosirii termenului de agora. Abia după discuția noastră mi s-a întărit convingerea că folosirea acestui cuvînt „care este «esențial grec» – este perfect legitimă. Tocmai pentru că nu există nici un fel de agora. Există încercări interesante, cum ar fi, de exemplu, Provincia, sau manifestațiile organizate de Apostrof și Korunk – mă îndoiesc că toate acestea ar avea vreun efect, ar avea ceva de zis întregii Românii, întregii societăți românești. Eu le-aș numi povești clujene. Regatul și Secuimea nu dau doi bani pe ele”. Așadar, „povești clujene”, povești de cătun. Provincia ca un fel de poveste din „cătunul de lîngă Dikanka”. Nu-i o solidă bază de optimism, dar să zicem că scepticismul d-lui Demeter e în exces. (Dar dacă are dreptate – nu se prăbușesc toate zmeiele ridicate prea sus de Provincia? Poate că nu, ținînd cont de faptul că, cu cît sînt mai sus, cu atît sînt mai vizibile. Iar „vizibilitatea” e o premisă a reacției, a efectului.)

Cel mai cutezător s-a avîntat zmeul „partidului trans-etnic”. O parte (partea bună) din colegii mei crede că realitatea dă argumente favorabile, ba chiar se străduiește să creeze condiții propice pentru trecerea acestei idei din cabinet pe teren. Ideea în sine e prea seducătoare. E irezistibil de seducătoare. E o femeie fatală. Nu poți să nu-i cazi victimă. Un partid transetnic în România, ce-ar putea fi mai flatant ca probă de europenitate? Toate complexele, toate idiosincraziile, toate resentimentele de natură etnică, tezaurizate cu sîrg de istorie și folosite ca armament demagogic greu de politicieni, vindecate dintr-o lovitură și sublimate în ceva ce ar muta România în avangarda Europei! Parcă și văd dezvoltîndu-se în România un mănos „turism politic”, toți politicienii, politologii și cercetătorii din Occident dînd buzna să vadă minunea! (Se-nțelege că e ușor să-mpingi în caricatură un proiect, dar caricatura nu ține de argument. Eu sper doar că argumentele colegilor mei sînt mai consistente și mai eficiente decît acest argument de sceptic.)

Minimalismul pe care-l susțin nu e nici el o aventură chiar deplorabilă. Ceea ce Provincia chiar ar putea face ar fi o restaurare și, concomitent, o resemantizare a ardelenismului. Aceasta e o operație de recuperare culturală, făcută însă nu doar cu scrupule muzeale, ci cu conștiința unui efectiv aggiornamento, a unei efective actualizări și redimensionări. O mică pată de ardelenism în peisajul cultural al Europei n-ar fi de colea. Și nu e vorba de acel ardelenism agresiv, mohorît, de strict resentiment față de Mitică. Mitică e azi caz banal și în Ardeal. El bate Corso-ul clujean cu nonșalanța cu care bate Calea Victoriei. Poate la densitate să stăm mai rău, dar sporul de natalitate al tipologiei nu e în primejdie. Provincia poate face o operație de identificare a valorilor transilvane (culturale, religioase, istorice, sociale, politice chiar), ca pregătire pentru relansarea lor într-un model actual (de comportament, de societate, de organizare). E vorba, firește, de un inventar al valorilor active, nu al valorilor anacronice, al valorilor care să dea provincialismului vocație transprovincială.

1951, Aruncuta (jud. Cluj); Universitatea Transilvania, Brașov, lector; Celălalt Pillat, București, 2000; Top ten, Cluj, 2000.


2001.03.23.

articolul în format *.pdf