ÁGOSTON Hugó
Bucureștiul ca provincie
 
Citeam mai deunăzi într-un amabil editorial cum că noi, cei de la Provincia, nu ne prea vedem lungul nasului, adică nu ne doboară respectul față de autoritate, ceea ce se vădește și în faptul că în ochii noștri Transilvania e buricul pămîntului iar Bucureștiul un soi de provincie. Dat fiind că aici subsemnatul nu are cum să nu se simtă vizat (căci la ce altceva se face aluzie dacă nu la titlul modestei mele rubrici?), fie-mi îngăduit să aduc vorba – dacă nu voi fi făcut-o în alte dăți – despre ciudata dualitate a situației mele.

Păi, judecați și domniile voastre: se fac treizeci și unu de ani de cînd trăiesc aici, în capitala României – și tocmai de aici îmi apare mie Ardealul drept centru iar Bucureștiul avînd un aer cam provincial. Șarmant, nu-i așa? Că prin această modificare de optică am adus cu mine, am conservat, la urma urmei, pentru mine și în sinea mea provincia, farmecul discret al existenței marginale? Că n-am devenit un bucureștean get-beget? Și dacă tot am pus pe hîrtie această expresie românească, păi nu e senzațional că, dimpreună cu colegii mei provinciali trebuie să ne gîndim tot mereu la felul cum se vor transpune în cealaltă limbă scrierile noastre; cele ce au luat naștere pe ungurește, cum vor suna ele în română și, de asemenea, ce lecțiune va avea în maghiară un text conceput în românește? Nu e fascinant că avem colaboratori maghiari care-și scriu articolele în limba română și avem de-acum și un coleg traducător și scriitor român care produce poeme maghiare ce-ți taie răsuflarea? Și, colac peste pupăză, eu redau pe ungurește tot felul de lucruri (istorioare, dialoguri și alte asemenea) pe care bucureșteanul de mine le aude de fapt în română, pentru ca apoi, filtrate prin alte structuri cristaline, să se reîntrupeze în româneasca baștinei lor – păi nu reprezintă toate astea o magnifică aventură spirituală?

N-aveți decît să spuneți că toate astea sînt doar niște chestii provinciale! Se va vădi cu atît mai mult ce valori anume semnifică pentru mine provincia. Îndrăznesc să susțin pînă și că provincialismul luat în acest sens constituie un cîștig pentru revista noastră, și nu unul mai puțin important decît cele ce-i conferă consistență, pondere și anvergură spirituală. Căci se bucură intelectul cînd citește polemicile inteligente și pline de îndrăzneală, construcțiile mentale care stîrnesc contrarietăți, stupefacție ori indignare, glosele, exegezele libere de orice constrîngere din paginile Provinciei, dar senzația confortului interior, sufletesc, izvorîtă din faptul că-ți poți împărtăși gîndurile, că ești în contact cu cealaltă parte (căci asta sîntem, părți, fie că abordăm lucrurile dinspre latura întregului, fie din perspectiva porțiunii), că te poți vedea pe tine și în oglinda celuilalt – ei bine, nu e nici asta de lepădat.

Redactorii trecuți prin ciur și dîrmon cunosc preabine că gazetele au în fundal o anume atmosferă, ba chiar mai mult: își au propriul psihism, un suflet al lor. Fără de care n-ar face doi bani, deoarece e ca vinul, cu cît mai vechi, cu atît mai... oțet. Ține de păstrarea și îmbogățirea identității ființei umane să se încarce și cu elemente care, în sens strict, nu-i sînt cîtuși de puțin componente, cu alte cuvinte, care par a contraveni prin natura lor chiar acestei identități. Ei bine, posibilitatea unei asemenea încărcări simt eu că-mi oferă Provincia și – chit că nu sînt adeptul romantismelor ieftine – așa ceva caut (și găsesc uneori) și în București. Că ulterior aștern peste cele trăite o ironie benignă? Asta ține de felul meu de a fi, eu prețuiesc mai presus de toate ironia dulce-amăruie tangentă cu afecțiunea și nu-i învrednicesc de ea decît pe cei pe care mi-i simt apropiați. Ironia bărbătească e contrariul compătimirii înjositoare și se înrudește cu solidaritatea. Iată de ce îi rog pe prietenii mei români să nu se simtă jigniți dacă îmi rîd uneori de „micul Paris”. Mă iau peste picior și pe mine, și nu rareori. Nici nu știu dacă există lucruri care să nu poată fi ironizate.

Să urmeze deci două istorioare pascale întru ilustrarea celor de mai sus. (De Paști, deoarece, după cum se știe, anul acesta cultele creștine au celebrat simultan Învierea. A fost ceva foarte înălțător, deși faptul de a nu fi avut decît o zi de luni pentru a umbla cu „stropitul” și a nu se duce la lucru nu le-o fi făcut plăcere chiar tuturor.)

Două istorioare de Paști

După cum știm, multe se dizolvă în alcool. Grație valențelor sale, acest admirabil produs e cu deosebire apt – ca și apa (brrr!) – să desfacă legăturile moleculare ale altor substanțe chimice. Evident, nu toate sînt solubile într-însul dar cele sufletești sînt, cu siguranță, solubile prin el. De pildă, amărăciunea. Se zicea, umbla o vorbă pe vremea partidului unic, cică un intelectual maghiar are de ales între trei drumuri: ori devine alcoolic, ori se sinucide. A treia cale ar fi putut să fie emigrarea, însă aceasta a fost multă vreme blocată. I-am văzut pe unii dintre oamenii cei mai valoroși ai generației mele prăpădindu-se din pricina alcoolului – și nu vom afla niciodată unde ar fi ajuns, în ce măsură și în ce fel s-ar fi ruinat fără el. S-au sinucis prieteni poeți și nu știm cine ne-ar putea spune unde sînt acum poemele pe care n-au apucat să le scrie, după cum nu știm unde-i vîntul cînd nu bate. Ei bine, pe vremea cînd mai eram și eu un gagiu mustind de bucuria de a trăi – și nu un homeless într-ale sufletului – , alcoolul (și trebuie să precizez: călăuziți cum eram de nobilul ideal al echidistanței, aproape orice fel de alcool) era aplicat cu fervoarea cuvenită unui panaceu universal, asta și din cauza virtuților sale de a dizolva reticențele unui proaspăt bucureștean și de a crea comuniuni.

Așa cum românii din Ardeal, atît de receptivi față de spiritul sărbătorii, preluaseră frumosul obicei de origine păgînă al „stropitului”, îmi desfășuram eu în minte într-aripatul proiect, de ce n-aș împămînteni uzanța asta și aici, în Capitală? Ideea de bază a pionieratului acestuia era să iau la rînd locurile tradiționale, să le vizitez adică pe membrele de sex opus ale breslei dar – cu scopul de a împărtăși noi experiențe – să-mi iau drept însoțitor și un tînăr român. Nu vreau să mă pierd în amănunte, băiatul a fost pînă la urmă o fată, una dintre Aline, și nici nu-mi amintesc cu toată acuitatea postura destul de stupidă în care trebuie că m-am pus recitînd poezioara „Am umblat prin grădiniță și am dat de-o garofiță”, stropindu-le pe de-alde Bözsi și Ági, dînd dușcă păhărelele cu diverse licori, pentru a-i încredința apoi însoțitoarei mele care, chit că nu știa ungurește, era deosebit de drăguță, ouăle cu care, după datină, fusesem recompensat. Îmi aduc aminte în schimb – era prin 1976 – că înflorea liliacul. Cum deja se însera trebuia s-o conduc acasă pe Alina; punînd-o să țină sub observație terenul, eu m-am aburcat pe un gard, ca să fur niște flori pentru dînsa. Și numai ce-o aud, drăguța de ea, zicînd, cică: „Șase!” – De ce și pînă la cît ai de gînd oare să numeri tu aici sub cerul molcuț și înstelat?! – am întrebat-o eu, plin de voioșie. – Vine proprietarul! – strigă ea în șoaptă. Și într-adevăr, iacătă o umbră în preajma grilajului, din fericire, de partea cealaltă a sa. Atunci am început să cuvîntez. Am explicat pe îndelete că furatul florilor nu e o faptă de rușine, ba chiar dimpotrivă, îi aduce păgubitului tot felul de noroace; că toți am fost tineri și romantici și că fata aia la căpătîiul patului căreia vor ajunge florile se va gîndi, de bună seamă, în nopțile sale încinse de doruri, și la proprietarul inițial. Din direcția proprietarului inițial s-au auzit după cîteva clipe niște cuvinte gemute: „Bine, bine, dar e de-ajuns!” În ciuda variatelor băuturi consumate pe parcursul zilei, am realizat că ruperea crengilor continuase și pe parcursul expunerii, fapt prin care îl amăgisem pe proprietar, el închipuindu-și că nici nu-l zărisem, dar îl pusesem în fața unei dileme încă mai mari în privința a ceea ce decembriștii ruși exprimaseră astfel: „șto delati?”

E locul să recunosc că la ideea misionară de a transplanta străvechiul obicei unguresc a contribuit și faptul că eu personal nu-l agream. Iar motivul rezidă într-o pățanie din copilărie. Cred că era prima dată cînd mă duceam la stropit singur, netutelat. Undeva mi-au dat să beau un lichior îngrozitor de dulce, grețos. Iar în buzunarul pantalonilor de la costumul meu de sărbătoare nou-nouț s-a spart un ou (sau mai multe?), care nu numai că ieșise cleios după fierbere dar mai era și clocit. Imaginea asta mi s-a gravat în memorie, precis conturată și neverosimil de definitivă. Iată colo un băiețaș, cu veșmintele borîte de-i vine să se despoaie (altfel, desigur, și din alte motive decît un „stripteur” din zilele noastre), în jurul său plutește un nour de duhoare pucioasă, ca în iad. Și, măcar că își dă toată silința, tot nu poate crede în Înviere.

1944, Mediaș (jud. Sibiu); Krónika, Cluj, redactor-șef adjunct, A Hét, București, colaborator; Bukaresti élet, képek, Oradea, 2000.


Traducerea: Paul DRUMARU
2001.04.03.

articolul în format *.pdf