Paul DRUMARU
Jurnal de minoritar
Jurnal de minoritar 
Interesantă ideea acestui Jurnal: puțină teorie și multă trăire, eventual comentariul diverselor experiențe, nimic de demonstrat, totul de arătat – prin relatare, prin anecdotică, desigur – așa că practic oricine își poate afla locul aici, dacă nu datorită statutului, atunci prin postura incidentală de „minoritar”. Deoarece mă bucur de privilegiul atît al statutului cît și al posturii, deci am posibilitatea de a alege dintr-o multitudine de percepții și trăiri, socot că e util să dau primei mele intervenții alura de extensie la „fabulele culturale” prin care Al. Cistelecan inaugurează această nouă rubrică a Provinciei.

Reflexe lingvistice

Nu mă prea dau în vînt după ghilimele, ba chiar dimpotrivă, chit că sînt niște scurtături profitabile în principiu, îmi sînt urîte (poate și pentru că prea s-a abuzat și se abuzează de ele): zice unul la televizor: bla-bla-bla, între ghilimele, desigur; ați simțit ghilimelele, sper..., sau îți trimite o felicitare: Vă urez „La Mulți Ani!”; am văzut și inscripții de genul: „Cîine rău” sau „Ieșire” sau „Ouă”, ei bine, nu-mi plac, dar uneori n-ai încotro, trebuie să apelezi la ele, dincolo de funcția lor neechivocă, aceea de a marca un citat sau de rolul lor de a induce o anume ironie – căci perechile astea de virgule cățărătoare mai zic și așa: nu e ceea ce pare; încît, dacă ar fi să le pun de la mine, le-aș pune ori de cîte ori mi-ar sări în pagină minoritatea și majoritatea altfel decît ca expresie proporțională, cantitativă. Ceea ce face, de altfel, și Al. Cistelecan în preambulul „fabulelor” sale. Toate bune și frumoase, numai că, se știe, pe măsură ce treaba devine mai simplă lucrul se complică: ghilimelele însele ar trebui puse între ghilimele și tot așa. Asta-i una. A doua e că tocmai acolo unde, dacă n-ar exista reflexele condiționate prin uz, ele s-ar cere puse, nu apar. E vorba aici (și) de un automatism al majoritarului, trăitor într-un stat național (și, conform Constituției, unitar). Citez: „Ca să nu pară că am deschis aici o pîrtie exclusivă pentru unguri sau pentru puținii noștri [s.n. P.Dr.] nemți, vom deschide rubrica prin aceste două ,fabule’ cu protagonist ,majoritar’.” Unui alt majoritar veritabil nici nu i-ar fi sărit în ochi acel posesiv, de altfel aparent, marcînd mai degrabă un stil colocvial sau, în orice caz, lipsit de orice intenție discriminatoare, fie ea și... pozitivă. E un reflex lingvistic, nu al vorbitorului și nici măcar numai al limbii române. Pretutindeni exist㠄nemții, croații, ungurii, slovacii etc. noștri” și nu știu cum e în alte zări ale lumii dar n-am motive să cred că ar fi altfel decît la noi, în Europa asta Est-Centrală. Important e că înseamnă altceva decît ai noștri (cum ar fi de pild㠄fotbaliștii noștri”) căci în expresia de mai sus ai noștri se traduce pe invers: se cheamă că nu e de-ai noștri ci altceva. Posesivul alterității, aș zice, excluderea prin includere, asocierea prin disociere, aș spune, dacă mi-ar arde de joacă. Ceea ce cred că ar fi de reținut e că prin limbă ajungem la mentalități (colective), la o anume istorie, la istoria veritabilă, căci numai ea, limba, are dreptul și calitatea și capacitatea de a se exprima și altfel decît la persoana întîi a singularului la care „neamțul nostru” – sighișorean – de la Heidelberg, Harald Roth (citat de Molnár Gusztáv) îi trimite pe istoriografi.

Interculturalitate genuină

Voi prezenta și eu o „fabul㔠cu protagonist majoritar, o trăire mijlocită, în sensul că eu n-am fost decît spectator, participant neutru, dacă vreți, antrenat abia mai încolo, prin evocare și comentariu, în aceast㠄experiență incidental㔠ale cărei reverberații s-au tot modulat prin ani. Pe la începutul anilor șaizeci, așadar, studenți încă în „dulce tîrgul Ieșilor”, soția mea și cu mine ne-am petrecut vacanța la Oradea, „fieful” tatălui meu născut la Biharkeresztes în Ungaria, copilărit la Salonta, dar care vorbea binișor românește, poate și pentru că trăise o vreme la Alba-Iulia, însurat cu o Rosner (în a cărei familie nepoții vorbeau românește și ungurește, părinții ungurește, românește și nemțește iar bunicii între ei... vieneza). Soția mea, româncă neaoșă, „regățeancă”, neștiutoare – cel puțin nu pe viu – într-ale majoriminoritarismului etnic-lingvistic, călca pentru prima oară prin acele părți apusene ale noastre, era fascinată de diferențele de tot felul – arhitectonice, comportamentale, temperamentale, culinare și așa mai departe. Summa summarum, căci altfel mă ia în primire demonul nostalgiei evocatoare, ieșim noi într-o dimineață de vară dintr-alea strălucitoare, inocente, de care nu ai parte decît pînă-n treizeci de ani, ieșim deci la tîrguieli, la cumpărături cică, în Piața Mare, cu tata pe post de amfitrion, în toate sensurile, gazdă, protector și ghid. Piața din Oradea era încă un spectacol – deși nu se compara cu cea din ’46 de pildă, cea care mi-a rămas mie întipărită în memorie –: era, în orice caz, ceva ce la Iași nu se vedea, nici măcar în vis; un șir întreg ocupat numai de cei ce vindeau ficați de gîscă de cîte 6-800 de grame și chiar mai mult, bașca legumele, fructele, brînzeturile, dar mă opresc aici, înghit în sec și zic: nu piața, domnule, ci întîmplarea, aia pe care o mai pomenim rîzînd și azi, căci a fost una din cele mai frapante și benigne, semn că nu numai experiențele traumatizante lasă urme adînci. Străbatem deci piața, întrebăm, ne tîrguim, cumpărăm ori nu – trebuia să luăm și niște ouă, trecem deci în revistă oferta, tata se plimbă tacticos, întreabă de preț, cînd pe românește cînd pe ungurește, la un moment dat ajungem în dreptul unei țărănci dintr-un sat românesc, se cunoștea după port. „Cum le dai?” întreabă tata. „Un leu cincizeci perechea.” Nevastă-mea se uită la femeie, se uită la tata, se uită la mine. Pufnește a rîs. „Ce-i?” o întreb din priviri. Rîde de-a binelea. Îmi spune la ureche: „Mă, la voi ouăle se vînd cu perechea?” Tot nu pricep. Da, așa se vindeau: ouăle la pereche, pîinea la kilogram. La Iași cereai juma’ de pîine, o franzelă, un sfert. Aici cereai juma’ de kil, cincizeci de deka, iar de băut un deț de rom, un deț de ARLUS, juma’ de deț de coniac. La București prunele se vindeau cu litra, iar domnișoarele erau dudui. Aici dacă-i spuneai cuiva duduie te lua la înjurături. Ie, zic, ca la Alba, cu e deschis, căci acolo ie înseamnă da, ba înseamnă nu, ie, zic, așa se vînd. Atentă, țăranca vede rîsul și începe să turuie pe ungurește, crede că soția mea vrea să scadă din preț, rîsul ăsta fiind deci începutul tocmelii, își laudă marfa, cum se face, o depreciază discret pe-a vecinei, cu care tata vorbise în maghiară, ia uite-aici, kisasszony drága, domnișoară dragă, lelkem, suflețel, iar nevastă-mea: „Ce zice? Ce zice? Nu înțeleg.” Drept care femeia se înalță cît malul, o măsoară din cap pînă-n picioare pe subțirica translucidă (deh, studentă de doi pe-o cartelă) din fața ei, își pune mîinile în șolduri și exclamă: „No, că proastă mai ești, nici ungurește nu știi!”

1938, Alba-Iulia; scriitor, traducător, București; Transland – „poeții mei maghiari” (2 vol.), București, 1999.


2001.04.03.

articolul în format *.pdf