Vladimir SOCOR
Moldova lui Voronin
Perspective 
În ultimii doi ani, partidele politice, Parlamentul, președinția și organele legislative din Moldova s-au angajat într-un război politic de tipul „toți împotriva tuturor”. Această luptă a dus la distrugerea sistemului politic al țării și la consolidarea Partidului Comunist pe ruinele acestuia.

În acest timp, o Pax Russica domnea netulburată în Transnistria. Pentru prima oară din 1991, aceasta are acum, cu sprijinul noului Parlament, șansa de a se extinde și în restul Moldovei, cu condiția ca Moscova să-i dea un imbold și ca Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa să își dea acordul.

Printre parlamentele țărilor membre CSI, noul Parlament al Moldovei este unic din două puncte de vedere. În primul rînd, este singurul Parlament cu adevărat puternic, grație modificărilor Constituției instituite de camera precedentă în luna iulie a anului 2000. Aceste modificări au investit puterea legislativă cu puteri foarte largi, transformînd Moldova dintr-o republică semiprezidențială într-una parlamentară. În al doilea rînd, este singurul Parlament post-sovietic cu majoritate comunistă, rezultat în urma scrutinului din 25 februarie din Moldova.

Comuniștii dețineau un număr mare de mandate în Parlament și înaintea acestor alegeri, însă erau cu mult depășiți ca număr de partidele de „centru-dreapta” sau de „dreapta”. Acestea, însă, s-au aliat cu Partidul Comunist împotriva șefului statului și au instaurat republica parlamentară. Transferul de putere către un Parlament dominat de comuniști a fost o mișcare iresponsabilă din partea partidelor ne- și anti-comuniste. Au urmat apoi alegerile în baza sistemului proporțional, care favoriza în mod foarte previzibil pe marele și disciplinatul Partid Comunist în fața partidelor de centru și de dreapta, mai mici și mai puțin unite. În cele din urmă, acestea au concurat unele împotriva celorlalte și, drept urmare, au fost nimicite. Modificările din Constituție și alegerile care au urmat au fost două etape ale sinuciderii politice a tuturor partidelor anticomuniste din Moldova, cu excepția unuia singur. Această situație poate servi drept lecție și avertisment partidelor național-democrate din Ucraina.

Din cei 101 de deputați ai noului Parlament, 71 sînt comuniști. În plus, mai mulți deputați aleși ca fiind de „centru-dreapta” sînt de fapt comuniști înveterați care nu au mai încăput pe listele de candidați ale partidului cu pricina.

Aproape toți deputații comuniști sînt produse ale socializării politice sovietice, proces care a avut mai mult succes în R.S.S. Moldova decît în multe alte republici ale Uniunii. Majoritatea acestor deputați aparțin generațiilor născute în primii ani de după cel de-al doilea război mondial – între mijlocul anilor ’40 și începutul anilor ’50 – și au trăit modernizarea sovietică a înapoiatei Moldove agricole. Au contribuit și au beneficiat de pe urma acestui proces ca profesioniști, manageri și activiști de partid. Aceasta este singura lor experiență formativă. Mulți dintre ei s-au opus perestroikăi, considerînd și reformele de după 1991 drept o distrugere premeditată a sistemului agro-industrial funcțional din Moldova.

Aproape toți acești bărbați și femei dețin diplome din partea instituțiilor R.S.S. Moldova, însoțite în anumite cazuri de diplome din partea academiilor de partid din acea perioadă. O mică parte dintre ei dețin o diplomă mai respectabilă de la Moscova și nici unul de la vreo instituție occidentală. Aproape nici unul dintre acești deputați nu a beneficiat, după 1991, de schimburile de experiență culturală și profesională cu Occidentul. Marea majoritate a deputaților comuniști pot fi încadrați într-una din următoarele trei categorii profesionale: agronomi din mediul colhozurilor, ingineri – chiar absolvenți de colegii tehnice, numiți ingineri – și profesori de liceu.

Cîțiva dintre membrii marcanți ai grupării comuniste din acest Parlament sînt foști lideri nomenclaturiști, marginalizați nu doar de la 1991 încoace, ci încă din 1989, cînd s-au opus reformelor lui Gorbaciov. Lista exemplelor cuprinde nume ca Ivan Kalin (Ion Călin), fost șef al Consiliului de Miniștri din R.S.S. Moldova; Vasile Iovv, fost șef de partid în Bălți – al doilea oraș ca mărime al republicii; și general-maiorul Viktor Zlachevsky, fost comisar militar însărcinat cu recrutarea, al Moldovei Sovietice.

Vladimir Voronin, un reprezentant tipic al acestei „clase politice”, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comuniștilor din Moldova, a fost ales președintele statului de către Parlament, la 4 aprilie, cu 71 de voturi în favoarea sa dintr-un total de 101. În pofida numelui său rusificat, Voronin a figurat în acte în întreaga sa viață ca etnic moldovean, și vorbește această limbă ca limbă maternă. Născut în 1941, în raionul Dubăsari, în Transnistria, Voronin, care inițial a îndeplinit diferite funcții manageriale ca inginer de industrie alimentară, a fost trimis la studii la Academia CC al PCUS din Moscova, după care a devenit conducătorul unor organizații de partid raionale și orășenești – printre altele și la Bender –, iar în 1989-90 a îndeplinit funcția de ministru al Afacerilor Interne al RSS Moldovenești, avînd gradul de general-maior. De această funcție se leagă și unicul moment mai luminos din cariera sa: în noiembrie 1989 a prevenit o baie de sînge prin schimbarea unui ordin emis de adjunctul său, un rus din Rusia, de a deschide focul cu mitralieră din interiorul clădirii ministerului împotriva unei mari mulțimi de oameni care forțaseră intrarea în clădire. Din 1990 și pînă la 1993, Voronin a aparținut în mod oficial de personalul în rezervă al Ministerului de Interne al Federației Ruse.

După scoaterea în afara legii a Partidului Comunist din Moldova, Voronin a intrat în afaceri și a devenit un bogat cu standarde moldovenești. În 1993 el a reînființat partidul sub numele ușor modificat de Partidul Comuniștilor, și a devenit liderul de necontestat al acestuia. La alegerile prezidențiale din 1996, Voronin a obținut 10% din voturi în primul tur de scrutin, și l-a sprijinit pe Lucinschi la al doilea tur, înlesnind victoria acestuia. La alegerile parlamentare din 1998, Partidul Comuniștilor a obținut 30% din voturi și – datorită sistemului de vot proporțional – 40 de locuri parlamentare din 101 posibile, iar la alegerile recente, organizate înainte de termen, 51% din voturi și 71 de mandate.

Ca majoritatea moldovenilor din cele mai multe grupe de vîrst㠖 cu excepția, poate, a tineretului educat –, Voronin nutrește un simț al identității naționale abia format, de tipul unui patriotism local premodern și, în mare, consecvent în stima purtată Rusiei. Această perspectivă presupune că moldovenii – definiți într-o măsură hotărîtoare de cetățenie și de atașamentele locale, și nu de principii etnice – ar trebui să dețină controlul în țara lor, iar țara ar trebui să fie, dacă nu neapărat în întregime liberă, cel puțin întreagă.

Originar din Transnistria, Voronin dorește să obțină revenirea acesteia sub jurisdicția Moldovei și el personal dezaprobă liderii secesioniști transnistreni proveniți din alte regiuni, considerîndu-i cu puțin mai mult decît intruși – părere destul de răspîndită în eșalonul de vîrf al comuniștilor din Chișinău. Din acest fapt izvorăște speranța că Voronin va încerca să refacă integritatea teritorială a țării. Dar, tot aici, există și pericolul ca el să cumpere, de bună voie sau fiind constrîns, consimțămîntul Rusiei prin a accepta să primească trupele rusești „pentru menținerea păcii” pe teritoriul Moldovei reunificate.

Structura etnică a grupării comuniste este una din cheile succesului acestui partid – și, în același fel, a eșecului partidelor de „centru-dreapta” – din această țară multietnică. Aproximativ jumătate sau poate mai puțin de jumătate din deputații comuniști sînt de etnie moldovenească, avînd prenume moldovenești, cealaltă jumătate fiind fie „rusofoni”, fie persoane cu o identitate etno-lingvistică instabilă, atît de frecventă în Moldova. Partidele anticomuniste din Moldova au ignorat aceste segmente ale populației și au propus liste de candidați monoetnice. Agravînd situația creată de această eroare de calcul, cîteva dintre partidele de „dreapta” s-au bazat pe segmentul restrîns de orientare pro-română a electoratului etnic moldovenesc. Toți acești factori i-au împins pe mulți dintre moldovenii de orientare pro-moldovenească și pe toți rusofonii în brațele stîngii.

Ideea de apartenență la națiunea română tinde să se limiteze în Moldova doar la aproximativ 10% sau mai puțin din totalul electoratului, și la maxim 15% dintre etnicii moldoveni. Principalii promotori ai acestei idei fac parte din intelectualitatea literară și erudită din Chișinău. Această categorie oferă și conducătorii partidelor de orientare română, care se autodefinesc ca fiind de dreapta și luptă unul împotriva celuilalt pentru dominarea acelui segment restrîns din spectrul politic. Ignorîndu-i pe moldovenii-moldoveni și pe non-moldoveni, aceste partide, de fapt, se condamnă pe sine la o permanentă marginalizare. Au abandonat „rusofonii”, adică cel puțin o treime din electorat, Partidului Comunist și au permis ca voturile electoratului moldovean-moldovean să fie împrăștiate în mai multe direcții.

Articol preluat din numerele din 4 și 9 aprilie ale publicației The Jamestown Monitor.

Vladimir Socor este analist politic pentru CSI și țările baltice la Fundația Jamestown din Washington. Colaborează la publicațiile The Jamestown Monitor: A Daily Briefing on the Post-Soviet States și la The Wall Street Journal Europe. S-a născut la București și este un veteran al RFE/RL Research Institute din München, unde locuiește și astăzi.


Traducerea: VENCZEL Enikő
2001.04.03.

articolul în format *.pdf