Daniel VIGHI
Descentralizarea angajamentului public
Forum 
Socot că ar trebuie privită Provincia, publicația dar și realitatea care o justifică, mai aproape de ceea ce este ea în concretul vieții de fiecare zi. Altminteri vom fi prea aproape de Academie și prea departe de uliță. Prea atenți la ceea ce ar putea să fie viața conceptelor, a Istoriei, pierdem din vedere cum anume și pe ce căi apucă Provincia. Poate intelectualul să intervină cumva anume în viața Provinciei, poate fi el, adică, prezent cumva în destinul ei, în dezvoltarea sau părăginirea care sînt posibile oricînd, și să-i îndrepte opțiunea și viitorul spre partea pozitivă a devenirii sale? Intelectualitatea bucureșteană a ratat această șansă, este vorba de GDS și de AC. Pînă acum n-am prea auzit pe nimeni să evoce, să judece, să tragă concluzii și învățăminte. Este un dezastru ceea ce s-a întîmplat și nimeni nu pare să-l bage în seamă. Întrebarea pe care avem să ne-o punem, pornind de la eșecul acesta, este să vedem ce se poate face pentru ca greșelile trecute să nu se mai repete. Pentru a le putea pricepe ar trebui să le inventariem.

Una dintre concluziile cele mai evidente este că, în deceniul scurs de la revoluție, intelectualitatea (care și-a dorit să se implice în viața publică) s-a comportat, prin cele două instituții centrale, în felul unor partide, fără să fie așa ceva. Consecința o putem vedea limpede astăzi: angajamentul partinic al intelectualilor din cele două grupări a fost folosit de partide în beneficiu propriu, transformîndu-le în anexe propagandistice utile pînă la alegerile din 1996. De aici frustrarea elitei intelectuale care și-a văzut militantismul înșelat din lipsa de finalitate a unei colaborări care s-a dovedit a fi iluzorie. Prin urmare, a apărut inevitabil criza după cîștigarea alegerilor din ’96 deoarece, în momentul acela, intelectualitatea angajată politic a cerut, firesc, să se concretizeze în actul guvernării idei (idealuri chiar) în numele cărora grupările civice respective s-au manifestat public. Eșecul acesta a fost generat de angajamentul respectivelor organizații civice în elaborarea unor programe generale care dublau programele partidelor. S-a născut un fel de concurență sinucigașă care avea în subtextul ei și o corigență morală, culmea, chiar în acele medii care clamau primordialitatea eticului în actul politic.

Problema morală era că intelectualitatea angajată s-a comportat ca și cum ar fi fost un partid, arogîndu-și o superioritate fără temei, aceea a neutralității partinice. De aceea, în ce mă privește, în momentul în care am simțit că asemenea lucruri nu sînt corecte etic, am consimțit să susțin înființarea unui partid care a fost să fie, vă amintiți, PAC-ul (pentru cei care au uitat: Partidul Alianței Civice). Las deoparte că încă de la înființarea acestui partid au apărut frustrările, neînțelegerile, sindromul celor care doreau din afara partidului să-i determine politica. Greșeală fatală care s-a acutizat, după alegerile cîștigate în ’96, la nivel macrocosmic. Urmarea a fost una singură: deconstrucția, lipsa oricărui sprijin, pesimismul și frustrările continue, opoziția și participarea la putere, într-un cuvînt ambiguități atitudinale și confuzii pe toată linia, dublate de cinismul unor politicieni lipsiți de orice scrupule, interesați de învîrteli personale, avînd ca alibi tocmai idei și idealuri civice preluate din retorica grupărilor respective. Senzația actuală este că elita intelectuală, în varianta construcției ei civic-politice bucureștene, este caracterizată de un soi de naivitate proastă, inși trași pe sfoară cu nerușinare de partide, folosiți ca agenți electorali. După ultimele alegeri declinul s-a accentuat, nici o idee constructivă nu mai apare din aceste medii iar spațiul public este văduvit de orice construcție politică alternativă.

În acest moment istoric se impune întrebarea celebră a celebrului revoluționar rus: ce-i de făcut? Păi, eu zic că tocmai ce facem noi aici e un drum al unei construcții politice alternative, printre altele posibile. Nu știu dacă ideea unui partid regional trans-etnic va prinde sau nu viață, rămîne de văzut. Eu unul sînt dispus la dezbateri pe această temă, socotesc că am anume experiență (aceea cu PAC-ul) care poate fi utilă în discuție. Aceeași experiență, dacă bine îmi aduc aminte, au trăit-o și Traian Ștef sau Caius Dobrescu. Nu e de nebăgat în seamă nici faptul că în anii care vin s-ar putea ca această idee să capete greutate. O altă noutate a Provinciei îmi pare a fi descentralizarea angajamentului public a unei părți a intelectualității românești din Ardeal și Banat. Ideile incitante (deși nu sînt neapărat noi) ale acestei teme sînt legate de realizarea unei solidarități dincolo de hotarul etnic pe baza unor valori, cele regionale, care trebuie apărate, dezvoltate și, poate că, instrumentate politic.

Raporturile cu partidele trebuie flexibilizate în interes regional: din acest punct de vedere aprob politica UDMR față de actuala putere, cu observația că aceasta este (doar) în beneficiu etnic și abia apoi, pe cale de consecință, un beneficiu regional. Or deschiderea din revista Provincia este, și din acest punct de vedere, înnoitoare. Sigur că ne putem întreba cam care ar putea fi prioritățile pe care să le aibă în vedere dezbaterile noastre. Eu susțin că pe lîngă cele legate de cultura politică, pe lîngă binevenitele excursuri în istorie și istoriografie, pe lîngă radiografiile amănunțite ale identităților culturale, ar trebui să avem în vedere Provincia de lîngă noi, astăzi. Adică să nu rămînem numai în dosul ferestrei de la Biblioteca Centrală Universitară, ci să privim Provincia și altfel. Bunăoară în interviul pe care Bakk Miklós îl ia unui parlamentar UDMR, în ultimul număr al revistei, descentralizarea bugetară este socotită, pe bună dreptate, un cîștig.

Acum ar fi de dorit să știm cu toții în ce constă dinamica vieții economice a Transilvaniei și a Banatului, mai ales că aceasta are legătură directă cu bugetul Provinciei. Ar trebui să urmărim ce se întîmplă în economie, și asta nu prin date seci, ci prin analiza lor pe înțelesul tuturor, ca să vedem în ce lume trăim din acest punct de vedere. Extrem de gravă îmi pare starea patrimoniului istoric. În vechea cetate a Timișoarei sînt case de sfîrșit de secol XVIII în ruină, la fel în Arad. Simt nevoia, cînd trec pe lîngă ele, să organizez de unul singur, dacă nu se poate altfel, un miting printre ruine. Că nu e de glumă cu starea economică și patrimonială a Provinciei în perspectiva anilor care vin este ușor de înțeles: simplu vorbind, economia prescrie viitorul iar patrimoniul păstrează trecutul și memoria colectivă. De aceea îmi par priorități evidente ale oricăror dezbateri. Ne putem imagina scenarii pentru viitor, este (și asta) una dintre datoriile presei: să arate oamenilor spre ce ne-am putea îndrepta. În mod sigur, în deceniul următor (și) în Transilvania și Banat se va produce o inevitabilă, continuă și greu de oprit selecție de piață a marilor întreprinderi de stat care sau se vor salva, sau vor muri pe cale naturală.

Pe de altă parte, este tot mai evident faptul că în anii viitori se va accentua desprinderea Ungariei, a Poloniei și a Cehiei de celelalalte țări din estul balcanic și, mai ales, de cele de dincolo de Nistru. De aceea este de susținut în scris și pe toate canalele mass-media că relațiile în cadrul euroregiunilor sînt o nevoie care ne avantajează, după cum ne avantajează și relațiile de muncă transfrontaliere (la Consulatul german din Timișoara sînt cozi pentru vize de muncă în landuri. Și acesta este un fapt pozitiv care ne arată că modelul iugoslav din anii șaptezeci al muncii în străinătate se impune treptat în modul de a gîndi și de a acționa al oamenilor de pînă în 30-35 de ani).

Aceste dinamici economice mai accentuate ar putea genera, din păcate, și fenomene negative. Zonele mai sărace (Oltenia, Moldova, Hunedoara sau Valea Jiului) ar putea dezvolta un capitalism sud-american de tipul multă sărăcime, puțini capitaliști, în timp ce Bucureștiul, Constanța și parte din Transilvania și Banat s-ar putea să apuce pe o cale de dezvoltare mai aproape de standardele vestice, adică să avem aici o clasă de mijloc mai consistentă care să consolideze o societate de consum autentică, în așa fel încît la magazinele Metro sau Billa să nu intre doar cîțiva fandosiți dezabuzați, ci tot insul doritor să cumpere ceea ce-i lipsește prin casă, la modul firesc în care cutare babă se duce azi la dugheana din colț. Așadar să impulsionăm dezvoltarea în Provincie a unui capitalism popular vestic de factura cît mai mult la cîți mai mulți, în locul aceluia regățean de felul cît mai mult la cît mai puțini.

1956, Lipova (jud. Arad); Universitatea de Vest, Timișoara, profesor, scriitor; Sorin Titel – monografie critică, Brașov, 2000.


2001.04.03.

articolul în format *.pdf