MOLNÁR Gusztáv
"Legea maghiarimii" și contextul transilvan
Față-n față 
Piatra de încercare a descentralizării angajamentului public, pe drept cuvînt reclamată de Daniel Vighi, ar putea fi încercarea Provinciei de a tematiza și evalua „legea maghiar㔠în contextul transilvan, pentru ca dezbaterea – așa cum arată și Traian Ștef – să poată fi dirijată în matca normală, înainte ca spiritele să fie ațîțate prin metodele diversioniste care și-au dovedit eficiența. Această operațiune trebuie efectuată cu consecvență și hotărîre, atît înspre București cît și spre Budapesta.

Sarcina noastră este mai ușoar㠖 cel puțin deocamdat㠖 fiindcă dinspre ambele capitale bat vînturi pragmatice. Kántor Zoltán descrie exact cum a devenit, în politica internă maghiară, problema inițial accentuat ideologică a statutului maghiarilor de dincolo de hotare, o problemă practică, profesională, din ce în ce mai bine circumscrisă. Este adevărat că pentru FIDESZ a fost de la început clară irealitatea dublei cetățenii. Cu puțin înainte de alegerile din 1998 am fost prezent la o consfătuire organizată de FIDESZ, la care Borbély Zsolt Attila i-a întrebat direct pe Németh Zsolt și Martonyi János, atunci consilier al FIDESZ pentru politică externă, dacă sprijină dubla cetățenie. Răspunsul a fost nu mai puțin direct: dubla cetățenie nu figurează în programul FIDESZ. Este remarcabil faptul că și dezbaterea legii în Parlament se învîrtește mai ales în jurul aspectului material. „Cît îl va costa pe contribuabilul maghiar?” – este principala întrebare. Și, eventual, pe politicieni și experți îi mai interesează problema – deocamdată imposibil de lămurit – dacă legea va favoriza rămînerea acasă, sau mai curînd migrația. O circumstanță important㠖 care va influența și receptarea internațională a legii – este că ea va fi în mod cert votată și de Partidul Socialist Ungar, principalul partid de opoziție, cu șanse de a fi cîștigător la următoarele alegeri.

În situația dată nici Bucureștiul nu are altă alegere, decît să se străduiască să abordeze problema cît mai puțin dramatic. Ministrul de externe Geoană, care își exprimă temerile, se grăbește să adauge că este vorba de o discuție între „prieteni și parteneri”, pe care speră că, prin consultații directe, cele două părți vor reuși să o rezolve în „spirit european”. Iar Adrian Năstase – probabil pentru a liniști pe nemulțumiții din PDSR – a menționat posibilitatea alegerilor anticipate (în cazul în care UDMR i-ar forța să fac㠄concesii în contradicție cu interesele naționale”), dar fără îndoială știe și el prea bine că un asemenea pas ar primejdui grav șansele de integrare euroatlantică a României, oricum nu prea strălucite. Dincolo de medierile la nivelul guvernului, un rol important ar putea avea pe de o parte UDMR care, organizînd birourile care emit recomandările – și nu legitimațiile, așa cum scrie Curentul, care vrea să pescuiască în ape tulburi – ar putea să garanteze funcționarea acestora, fără a leza statul român (sau cetățenii de naționalitate română), iar pe de altă parte Partidul Socialist Ungar, care este un important susținător al PDSR în ce privește primirea sa, de mult dorită, în Internaționala Socialistă.

Aș mai vrea să atrag atenția asupra unei alte circumstanțe – extrem de importante – și anume poziția cotidianului românesc de cel mai mare prestigiu, Adevărul. Atît redactorul-șef al ziarului, cît și principalul comentator de politică externă s-au ocupat de legea statutului în mod absolut corect. Este un rezultat nou, semnul incontestabil al normalizării vieții publice românești. Dar poate și al unei cotituri mai profunde, de importanță deosebită din punctul de vedere al consecințelor sale. Dacă îmi amintesc bine, Nicolae Stănișoară, fostul director al emisiunii în limba română a Radioului Europa Liberă a fost acela care, la scurt timp după decembrie 1989 a scris într-un articol concis dar substanțial că una din consecințele interesante ale „revoluției” române a fost „eliberarea” în sfîrșit a serviciilor secrete ținute pînă atunci în frîu de către partid, de sub teribila presiune, și apariția unui regim de tip nou, caracterizat prin integrarea voioasă și sprintenă a acestora în partide, în societatea civilă în formare, în mass-media.

În România, acest regim de tip nou, în care „coada dă din cîine” – dezvoltat în Rusia pînă la perfecțiune – s-ar putea sfîrși tocmai prin accederea la putere a „post-comuniștilor”, care beneficiază de o majoritate parlamentară relativă dar convingătoare, și de o largă acceptare socială. Pur și simplu fiindcă ei au puterea și priceperea corespunzătoare pentru a face aceasta. La fel, „emanciparea” ziarului Adevărul poate fi semnul eliberării de sub canalele serviciilor secrete, care au ținut sub control majoritatea ziarelor românești prin sprijin material și scurgere de informații.

Nu spun că această cotitură a avut deja loc (căci în ultimul timp se înmulțesc semnele care indică o disperată luptă de ariergardă pentru dominație a serviciilor secrete), dar tendința e clară și este deja perceptibilă deosebirea față de perioada 1996-2000, în care premierii fără pondere nu contau în fond, președintele slab din punct de vedere politic și psihic făcea ce îi spuneau „specialiștii”, iar presa se ocupa în primul rînd de temele voite de aceiași „specialiști”. (Să ne gîndim numai la isteria din jurul proiectului Declarația de la Cluj.)

Acest context politic budapestan și bucureștean – în general favorabil, putem spune – ușurează tratarea corespunzătoare a legii statutului maghiarilor de peste hotare și în primul rînd critica interpretărilor discutabile cu care ne putem întîlni și în grupajul nostru. Aceste interpretări, după părerea mea problematice – cum este cea a lui Gabriel Andreescu sau al lui Borbély Zsolt Attila – sînt totuși foarte valoroase, fiindcă ne permit să abordăm și posibilele implicații principiale și practice (instituționale) ale legii statutului, în legătură directă cu Tran- silvania.

Punctul de vedere al lui Gabriel Andreescu, care condamnă aspru legea statutului și acuză Ungaria de naționalism și de primejduirea stabilității politice a țărilor înconjurătoare, se bazează pe neînțelegerea totală a situației din Transilvania. Probabil că l-a indus în eroare atitudinea disciplinată a maghiarimii din Ardeal în revendicarea drepturilor și tactica politică eficientă, în anumite limite, a UDMR. El a interpretat atitudinea fundamental cooperativă a maghiarilor ca o dovadă că, în calitate de cetățeni care respectă legea, ei sînt în același timp loiali și din punct de vedere subiectiv, cu alte cuvinte, fac parte, în baza „patriotismului constituțional”, din națiunea politică română. În opinia lui, legea smulge maghiarimea ardeleană din națiunea politică română și „destabilizează în profunzime” viața politică a minorității, ceea ce poate avea consecințe grave din punctul de vedere al funcționalității democrației românești. Fie, în cazul aplicării legii, statul maghiar nu va accepta ca partener aceeași organizație care în virtutea legii electorale române poate fi considerată ca reprezentativă, fie UDMR însăși pășește pe traiectoria forțată a Budapestei. Pentru ultima variantă pledeaz㠖 potrivit comentariului lui Andreescu din 13 aprilie la Radio Europa Liber㠖 colaborarea „exagerat㔠dintre UDMR și PDSR (dacă tu accepți legea statutului, eu îți asigur majoritatea parlamentară).

Dezamăgirea lui Gabriel Andreescu este ușor de înțeles dacă ne gîndim că, grație „legii maghiare”, respectiv acceptării ei de către UDMR, valabilitatea celor două teze ale sale a devenit dintr-o dată problematică. Conform uneia dintre ele, în România există patriotism constituțional și vectorul acestuia este națiunea română unitară în sens politic, iar minoritatea maghiară din România este de asemenea parte organic constitutivă a ei. Potrivit celeilalte, colaborarea clasei politice române și maghiare din România dintre anii 1990 și 2000, „cu efecte decisive asupra democrației românești” este de natură strategică și poate fi considerată ca o formă specifică a consociației. Legea statutului subminează dintr-o dată ambele teze: avînd în vedere că ar fi absurd să se ceară maghiarilor din Transilvania să nu beneficieze de avantajele oferite de către statul maghiar, loialitatea lor identitar㠖 în opinia lui Andreescu – devine inevitabil și loialitate politică. În această situație, nici UDMR nu poate să facă altceva – dacă nu vrea să-i fugă pămîntul de sub picioare – decît să colaboreze și cu Budapesta tot atît de strîns ca și cu Bucureștiul. În timp ce națiunea politică română unitară, care îi cuprinde și pe maghiari, se dovedește a fi o ficțiune, despre UDMR iese la iveală că nici ea nu e mai bună decît ceilalți: este condusă nu de angajamentul față de soarta democrației române, ci de politica interesului de natură conjuncturală. Și nu doar atît, ci oferindu- se în același timp ambelor capitale.

Gabriel Andreescu greșește însă nu numai considerînd că națiunea politică română este o realitate funcțională, ci și presupunînd că Budapesta ar fi capabilă să transforme loialitatea autoidentitară a maghiarilor din Transilvania în loialitate politică. Este profund caracteristic pentru acest mod de gîndire exclusivitatea în termenii ori-ori. Dacă nu ești din România în accepțiune politică, atunci nu poți fi decît din Ungaria. Cale de mijloc nu există! Argumentarea lui este susținută indirect de concepția lui Borbély Zsolt Attila, potrivit căreia legea statutului este un pas important în direcția reintegrării naționale maghiare.

Dacă referirea legii statutului la „națiunea maghiară unitar㔠ar fi întemeiată, iar teza adepților viziunii conservatoare a națiunii maghiare (printre care Borbély Zsolt Attila) privind (re)integrarea națională maghiară transfrontalieră ar fi adevărată, atunci temerile lui Gabriel Andreescu s-ar dovedi într-adevăr justificate. Dar și în acest caz numai în accepțiunea în care noțiunea lui de națiune civică-politică română, cu o orchestrație mai modernă dar existentă numai pe hîrtie, ar fi anulată de realitatea unei națiuni rivale considerată a fi personalitate colectivă istorică care reanexează cu avînt „părțile de națiune rămase în afara hotarelor” în corpul statului maghiar sau chiar al Sfintei Coroane, cel puțin în ce îi privește pe maghiarii din Transilvania, mai exact pe aceia dintre ardeleni care se declară a fi maghiari. Numai că o asemenea națiune maghiară nu există în realitate, așa încît – din punct de vedere transilvan – avem de a face de fapt numai cu două viziuni de filozofie a națiunii.

Despre o națiune maghiară unitară poate fi vorba doar în sensul definiției lui Kosztolányi Dezső, și anume: de națiunea maghiară țin toți aceea care, oriunde ar trăi pe Terra, vorbesc – ca printr-un fel de conspirație – limba maghiară. Cu alte cuvinte – să zicem în anii ’50 – țineau de națiunea maghiară Teller Ede, Szilárd Leó și Neumann János, vorbind între ei ungurește – spre disperarea CIA – în echipa americană care lucra la producerea bombei cu hidrogen. Și de la aceștia pînă la ceangăii din Valea Siretului, glăsuind în limba care ne amintește de maghiara medievală, mulți alții. În ce mă privește, consider sentimentul național ca o marcă definitorie a personalității umane din epoca modernă, dar nu cunosc națiunea ca substantiv. Nici din această națiune „adjectival㔠nu lipsește revelația colectivității, imaginarul comun, dar – cel puțin în concepția mea – acela apare strict delimitat de stat.

Statul este Altceva. Poate fi „străin”, „samavolnic”, poate fi „propriul meu” stat, dar și atunci, totdeauna Altceva. Tocmai această alteritate raportată la națiune este interesantă în el. Ea este de cele mai multe ori sursa unor frustrări, dar poate fi și o mare șansă. În Uniunea Europeană, de exemplu, începe să se dezvolte tocmai un astfel de Altceva în raport cu națiunile. Și un Altceva similar vrem și noi, aici în Transilvania, la nivel „provincial”.

Recunosc că legea statutului ar putea avea – în această privință are dreptate Borbély Zsolt – un anumit efect de disimilație. Nu este în opoziție cu „logica vieții” cum spune Gabriel Andreescu, (și consider ciudat faptul că tocmai el spune asta), ci echilibrează puțin șansele. Posibilitățile oferite de unul dintre statele naționale sînt compensate (întrucîtva) de posibilitățile oferite de celălalt stat național. Dar ar fi jalnic – cred eu – dac㠄noi, ardelenii” ne-am mulțumi cu această concepție, care ne împarte provincia în două jumătăți de teren (totuși, nu chiar egale).

Problema de bază este integrarea politică, crearea unui sistem de instituții pe care toți locuitorii unui spațiu pot nu numai să-l accepte în mod pasiv, ci și să-l simtă cu adevărat ca fiind al lor. În această privinț㠖 după cum Bakk Miklós arată foarte corect în articolul său de fond – legea statutului nu poate însemna o soluție, după cum nu poate însemna nici sistemul politic românesc bazat pe Constituția actualmente în vigoare – care de altfel, după părerea majorității elitei politice românești, necesită o reformă radicală. În schimb, ar putea însemna o soluție sistemul complex de instituții la nivel regional, care nu are la bază integrarea politică pe temei național (nici în forma sa civică nici în cea conservatoare), ci principiile și practica regionalismului civic(1). Tocmai de aceea eu nu consider că sarcina Provinciei ar consta în formularea unei alternative la nivelul politicii de partid (împotmolirea dezbaterii în jurul partidului transetnic demonstrează clar acest lucru), ci în stimularea gîndirii în termenii unei alternative instituționale. Acesta ar putea fi cadrul în care descentralizarea angajamentului public, creionată de Daniel Vighi ar putea fi într-adevăr funcțională și în care și viziunile noastre despre partide și-ar găsi propria lor perspectivă adecvată.

S-ar putea ca dezvoltarea unui sistem de instituții de acest tip la nivel național să nu aibă nici premisele istorice și culturale, nici cele economice. Dar ele pot să existe la nivel local, într-o anumită regiune sau în anumite regiuni ale unei țări date. Federalismul asimetric, care în Spania și Marea Britanie funcționează de cîțiva ani, iar în Italia și Franța urmează a fi introdus în curînd, a fost inventat tocmai pentru asemenea situații. Dar există și un exemplu mai apropiat, care din punctul de vedere al Transilvaniei și Banatului contează mult mai mult: Voivodina. Cine citește cu atenție – și sper că nu vor fi doar cititorii noștri tradiționali, ci și politicienii ardeleni – platforma autonomiei regionale adresată Belgradului de către Parlamentul regional din Voivodina – care apare pentru întîia oară în revista noastr㠖 se poate convinge că după secesiunea probabilă a Republicii Muntenegru și a regiunii Kosovo, Serbia ca stat național ajunge în situația federalismului asimetric, întrucît Voivodina, dispunînd local de propriul său Parlament și guvern, devine de facto unitate federală, într-un stat de altfel unitar.

În ce privește șansele actuale ale Voivodinei și cele viitoare ale Transilvaniei și Banatului, importanța hotărîtoare o are nu ceea ce gîndește Belgradul, Bucureștiul sau Budapesta, ci ceea ce gîndește regiunea în cauză(2). Căci dacă majoritatea locuitorilor de acolo, o majoritate locală care își găsește expresie în mod legitim și convingător, și din această cauză se bucură tot mai mult de protecție juridică internațională, aspiră la autonomie politică, centrul nu mai este în situația de a putea pune în acțiune mijloacele coercitive ale statului, de care dispune desigur, pentru că un asemenea act ar deveni în mod automat nelegitim. În ce privește Voivodina, Belgradul (căci această problemă se ridică deocamdată numai pentru Serbia) poate să decidă numai dacă se raportează față de revendicările cuprinse în Platforma Voivodinei cu pragmatismul lui Djindjic, care poate să ducă la un compromis avantajos pentru ambele părți, sau cu intransigența lui Kostunica, care nu poate decît să înrăutățească situația.

Prin urmare, este important ce fel de legi adoptă și ce fel de politică urmează guvernele și Parlamentele de la Budapesta, București și Belgrad. Dar și mai important este ce vor împreună românii, maghiarii, țiganii, germanii din Transilvania și Banat, sau sîrbii, maghiarii, croații, românii, rutenii din Voivodina.

Note
1 Conf. Molnár Gusztáv: Regionalism civic 1-2, în Provincia nr. 2, 3/2000.

2 Consider remarcabil faptul că, în timp ce cu cîțiva ani în urmă Gabriel Andreescu, chiar dacă nu a fost de acord cu ea, a considerat cel puțin drept o bază rațională de discuții aplicarea strategiei devoluției în cazul Transilvaniei, acum a considerat-o drept „primejdioasă”, la o conferință în legătură cu Transilvania, ținută la Londra. (Conf. G. Andreescu, O conferință despre Transilvania, în Observatorul cultural, nr. 34/2001.

1948, Sălard (jud. Bihor); Institutul Teleki László, Budapesta, filosof; Problema transilvană (în colaborare cu Gabriel Andreescu), Iași, 1999; The Vanishing of In-Between Europe, în Regio, nr. 1/2000.


Traducerea: Florica PERIAN
2001.04.03.

articolul în format *.pdf