KÁNTOR Zoltán
Legea statutului(1) și politica națională maghiară
Față-n față 
Problema

Din punct de vedere metodologic, problema legii statutului trebuie abordată prin prisma politicii naționale. Fie că recunosc acest fapt sau nu, toate statele duc o anumită politică națională. Statul- națiune din secolul XX, deși încearcă să mențină imaginea neutralității etnoculturale, urmărește prin practica sa politică interesele – reale sau imaginare – ale unei anumite etnii/națiuni. Influența globalizării, a modernizării pune sub semnul întrebării suveranitatea statală. Acest lucru este însă adevărat numai în cazul anumitor domenii ale politicii, atingînd politica național㠖 subiectul scrierii de faț㠖 în cea mai mică măsură.(2) E suficient să ne gîndim numai la vechea-nouă lege a cetățeniei germane sau la politica de sprijinire a culturii practicată de statul francez. Politica națională are două aspecte care trebuie studiate separat din punct de vedere metodologic. Primul, pe care l-am putea numi politică de fortificare a națiunii (naționalism), se aplică pe teritoriul propriului stat-națiune, iar cel de-al doilea se referă la etnicii care trăiesc în afara granițelor și poate fi numit naționalismul patriei-mamă(3) (definind naționalismul într-o manieră neutră din punct de vedere axiologic, ca o politică bazată pe principiul național). În acest studiu ne vom ocupa de cea de a doua problemă. Ca și concepție, legea statutului nu este unică în felul ei; în această regiune Slovacia, Croația și România acordă și ele tratament preferențial membrilor națiunii luate în sens etnocultural.

Punctul de pornire este faptul că granițele națiunii maghiare și cele ale statului maghiar nu coincid. Începînd din 1918, toate guvernele maghiare au luat atitudine față de această situație, devenită o problemă centrală a politicii externe ungare. Spațiul nu ne permite schițarea istoricului problemei. Astfel, ne vom ocupa doar de problema statului ungar și a maghiarilor din țările limitrofe, referindu-ne numai la perioada de după 1989. În prezent, principiul sprijinirii maghiarilor din țările vecine nu constituie subiect de dispută, diferențe de opinie existînd doar în privința concepției.

Situația actuală

Pe scurt: Ungaria – în prezent – sprijină din punct de vedere politic, moral și material instituțiile și organizațiile minorităților maghiare din țările vecine, prin intermediul fundațiilor constituite în acest scop. Sprijinul nu poate însă compensa dezavantajele și lipsa de perspectivă izvorîte din situația economică a acestor state.(4) Din acest motiv, mulți optează pentru stabilirea în Ungaria sau pentru a lucra (oficial sau la negru) în Ungaria. Obținerea unui loc de muncă, respectiv stabilirea domiciliului în Ungaria sînt momentan reglementate de diverse legi care nu fac diferențieri pe considerente etnice. În cazul stabilirii domiciliului în Ungaria, cererile persoanelor care au în ascendență cetățeni maghiari sînt aprobate, dar nu există nici o prevedere legală care să facă distincție pe bază etnică sau națională între cetățenii străini. Într-adevăr, persoanele care aparțin comunității etnoculturale maghiare pot obține mai ușor locuri de muncă, respectiv aprobările necesare, datorită cunoașterii limbii și a relațiilor lor, iar posibilitatea ca ei să aibă ascendenți cetățeni maghiari este mai mare.(5) Au existat și pînă acum reglementări și facilități legale aplicabile maghiarilor din țările limitrofe, dar acestea au fost dispersate în aproximativ 150 de acte normative.(6) Actualul proiectul de lege, care are în mod declarat caracter de lege-cadru, încearcă să armonizeze actele normative amintite. O parte din facilitățile deja existente sînt stipulate formal în legi, celelalte sînt însă informale, decizia privind acordarea lor fiind lăsată la latitudinea diferitelor oficii. În prezent, cercul celor îndreptățiți a beneficia de aceste facilități nu este definit și nimic nu se acordă de drept subiectiv. Cei care le acordă oarecum, presupun că ele se referă la maghiarii din țările limitrofe, dar nicăieri nu se specifică formal cine aparține acestui grup.

Pregătirea proiectului de lege

La pregătirea proiectului de lege, pe lîngă reprezentanții guvernului și ai partidelor de opoziție din Ungaria, au participat – în cadrul MÁÉRT(7) – și delegații partidelor minorităților maghiare din țările învecinate; adică reprezentanții (tuturor) organizațiilor politice ale maghiarilor din Bazinul Carpatic. La cea de-a doua întrunire a MÁÉRT organizată în data de 12 noiembrie 1999, participanții au cerut guvernului Republicii Ungare să studieze posibilitatea reglementării statutului de care maghiarii din țările limitrofe pot beneficia în cadrul legislației ungare. MÁÉRT, guvernul și diferitele comisii de specialitate au finalizat prima variantă a proiectului de lege în iulie 2000, iar în urma unor consultări – cea de-a treia întrunire a MÁÉRT (decembrie 2000) – guvernul a definitivat proiectul de lege în luna martie a anului curent și l-a prezentat Parlamentului în aprilie.

Discuțiile pe tema legii statutului privesc următoarele probleme-cheie: 1. concepția în sine, 2. ipotezele privind posibilul efect al legii, 3. grupul persoanelor care vor beneficia de aplicarea legii, 4. problema autorității emitente a certificatului, 5. posibilele consecințe.

Concepția

Înainte de apariția acestei concepții, discuția era centrată pe problema dublei cetățenii. Deoarece această soluție a întîmpinat multiple obstacole juridice și politice, elaborarea unei legi a statutului părea o soluție intermediară acceptabilă pentru toate părțile. Deși denumirea de lege a statutului s-a păstrat la nivelul discursului, proiectul s-a transformat ulterior în legea facilităților, iar ultima versiune a fost prezentată Parlamentului pur și simplu ca legea despre maghiarii care trăiesc în țările vecine. După redactarea primei versiuni a legii, Uniunea Mondială a Maghiarilor a întocmit proiectul de lege despre cetățenia externă (Külhoni Állampolgárság), în care acordarea pașaportului maghiar pentru maghiarii care trăiesc în afara granițelor ca soluție la problema Schengen juca un rol important.

Maghiarii din statele vecine se află, în mod declarat sau nu, într-o situație dezavantajată în comparație cu membrii etniilor majoritare. Deși din punct de vedere legal, statele respective nu fac discriminări între cetățenii lor, acest lucru nu este adevărat și în practică. În acest sens, sprijinul acordat de statul ungar, respectiv legea statutului poate fi privită ca un fel de compensație. Nu ar fi necesară o lege a statutului și nici sprijin din partea statului maghiar, dacă ar fi adevărată afirmația că țările vecine, chiar dacă nu adoptă o atitudine pozitivă, sînt măcar neutre din punct de vedere etnocultural față de minoritățile naționale.

Intenția legii este exprimată cel mai clar de preambulul proiectului de lege, conform căruia Parlamentul ungar adoptă legea pentru a „asigura apartenența maghiarilor care trăiesc în statele vecine la națiunea maghiară unitară, prosperitatea lor pe meleagurile lor natale, precum și păstrarea conștiinței identității lor naționale”.

Ipotezele privind efectul legii

După 1990, emigrarea/stabilirea în Ungaria a maghiarilor din țările vecine s-a accelerat, fapt perceput ca o problemă serioasă atît în Ungaria, cît și în rîndul comunităților maghiare din țările vecine. Autorii proiectului de lege au pornit de la ideea că din punctul de vedere al politicii naționale maghiare, ar fi dezirabil ca maghiarii din țările vecine să rămînă și să se realizeze pe meleagurile lor natale. Trebuie să adăugăm că populația Ungariei este în scădere de mai multă vreme și, asemenea tendinței europene generale, necesarul de forță de muncă calificată crește rapid și în această țară. Din acest punct de vedere trebuie menționat c㠖 asigurînd totodat㠄menținerea pe poziții” a maghiarilor din țările vecine – Ungaria ar rezolva problema deficitului permanent de personal calificat la modul cel mai ieftin și fără a crea mari probleme de adaptare prin atragerea profesioniștilor maghiari din țările vecine.

Din punct de vedere profesional nu putem decide în prezent dacă legea va facilita emigrarea sau rămînerea acasă.(8) În discursul politic din Ungaria apar ambele argumentări. Proiectul de lege dorește să servească supraviețuirea comunităților maghiare din țările vecine și păstrarea conștiinței identitare a membrilor acestora, stimulîndu-i să rămînă pe meleagurile natale. Deși nu ține de subiect, proiectul de lege privind cetățenia externă formulează obiective similare:

Se presupune că, în cazul în care maghiarii din țările vecine pot călători fără restricții deosebite în Ungaria, iar acolo beneficiază de anumite facilități, mai puține persoane vor opta pentru părăsirea locurilor natale. Adversarii proiectului de lege sau cei care sînt doar parțial de acord cu acesta, au o altă părere. Tabajdi Csaba consideră c㠄este posibil ca proiectul de lege propus acum să devină legea ademenirii.”(9). Szent-Iványi István afirmă același lucru: „concepția formulată de guvern va servi pînă la urmă nu rămînerii acasă, ci emigrării”(10).

Cu siguranță, proiectul de lege va influența deciziile privind emigrarea, dar alți factori – cum ar fi starea economiei – reprezintă probabil argumente mai puternice în luarea acestor decizii. Legea statutului acordă facilități numai pînă la aderarea Ungariei la UE. În anumite privințe, ea va constitui și ulterior baza unor facilități, dar problema cu adevărat importantă, cea a călătoririi fără viză în Ungaria, va rămîne nerezolvată. Este clar că nu toată lumea va beneficia de aceste facilități. Cu sau fără legea statutului, aderarea Ungariei – așteptată în viitorul apropiat – la Convenția Schengen va confrunta maghiarii din țările limitrofe cu o situație nouă, care poate constitui o motivație mai puternică decît legea statutului în ceea ce privește deciziile referitoare la emigrare.

Grupul persoanelor care vor beneficia de facilitățile legii. „Cine este maghiar?”

În disputa referitoare la legea statutului întrebarea „cine este maghiar?” ocupă un loc important. Cei care și-au exprimat părerea în această polemică au considerat definirea grupului de persoane la care se va aplica legea ca fiind cea mai delicată problemă. Pentru a evita acest lucru, autorii legii au folosit concepte ca subiect de drept, respectiv validitate personală. „Scopul declarat și rațiunea exclusivă a acestui act normativ este – scrie revista de opoziție de orientare liberală de stînga, Magyar Hírlap – instituirea unor facilități pentru maghiarii care trăiesc în condiții de minoritate, care să îi deosebească de alți cetățeni străini care vin în contact cu statul maghiar. Prin urmare, definind subiecții legii, legiuitorul stabilește în mod inevitabil înțelesul termenului de membru al națiunii maghiare care trăiește într-o țară vecină.”(11) Din punct de vedere teoretic, aceasta este problema-cheie.

Actul definirii grupului de beneficiari a generat conflictul/disputa dintre criteriile obiective și cele subiective. Principiul – subiectiv – al libertății identității, s-a confruntat cu criterii – obiective – cum ar fi cunoașterea limbii, respectiv apartenența la instituții maghiare (biserică, partid, organizație). Disputa legată de statutului juridic al maghiarilor din țările vecine implic㠖 în plan teoretic – în esență, definirea națiunii (maghiare). Deși proiectul de lege nu atinge problematica „cine este maghiar”, este vorba de fapt de a formula un răspuns la întrebarea: cine dintre cei care trăiesc în țările limitrofe aparțin de națiunea maghiară. Proiectul încearcă să definească grupul beneficiarilor astfel încît să fie incluse numai persoane care aparțin națiunii etnoculturale maghiare, fără ca vreuna dintre acestea să fie exclusă.(12)

Deoarece proiectul de lege se referă numai la maghiarii care trăiesc în țările vecine, argumentînd această restricție prin faptul că ei au ajuns sub autoritatea unui alt stat ca urmare a tratatelor de pace care au încheiat primul război mondial, concepția nu poate fi interpretată ca una clădită exclusiv pe definiția etnoculturală a națiunii. În schimb, prin îmbinarea principiul etnocultural cu cel teritorial, legea statutului se bazează pe un fel de definiție etno-teritorială a națiunii. Din punct de vedere teoretic, legea ar fi fost coerentă dacă s-ar fi referit la toți maghiarii din toate țările lumii.(13) Prin urmare, datorită în parte practicii de pînă acum, dar de data aceasta la nivelul codificării legale, putem vorbi de trei categorii de maghiari: maghiarii din Ungaria, maghiarii din țările vecine, respectiv emigrația maghiară din Vest.

Definițiile națiunii pot fi împărțite în două categorii. Prima abordare consideră națiunea un produs al epocii moderne, formată în urma unor modificări sociale și avînd o strînsă legătură cu statul. Cealaltă abordare subliniază nucleul etnic care a existat cu mult înaintea apariției națiunilor moderne. Ea pune accentul în primul rînd pe limbă și cultură, respectiv pe simboluri etnice. Punctele de referință și prezumțiile definițiilor amintite sînt diferite, uneori chiar excluzîndu-se reciproc. Dacă analizăm mai atent situația, putem observa că fiecare grupare politică utilizează definiția care, în opinia sa, îl avantajează cel mai mult, în funcție de propriile sale interese politice și de ideologia sa.(14)

La nivel teoretic această chestiune a fost tratată cel mai profund de Bauer Tamás.(15) În opinia lui, maghiarii din România sînt membrii comunității politice românești prin faptul că sînt cetățeni români și participă la viața politică a României. Dar astfel ei devin și membrii ai națiunii politice române? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să clarificăm conceptele de națiune culturală și națiune politică. Pe scurt, primul concept definește națiunea pe bază etnoculturală, punînd accent pe limba și cultura comună, iar cel de-al doilea oglindește viziunea conform căreia persoanele care trăiesc pe teritoriul unui stat constituie o națiune. Națiunea este subiectul, iar politică este atributul. În cazul națiunii culturale (sau etnoculturale), culturală este atributul, subiectul fiind tot națiunea. Accentul se pune pe conceptul de națiune. Întrebarea se pune la fel ca în cazul naționalismului civic, respectiv etnic.(16) În accepțiunea lui Bauer Tamás, apartenența la națiunea politică maghiară și cetățenia maghiară sînt noțiuni care se suprapun. Conform acestei logici, maghiarii din România, Slovacia etc. fac parte din națiunea română, slovacă etc. În cazul în care punem un semn de egalitate între națiune politică și cetățenie, acest lucru este adevărat, dar folosirea termenului de națiune politică devine inutilă. Din punctul de vedere al Ungariei poate că folosirea termenului este îndreptățită, deoarece în secolul al XIX-lea, minoritățile din Ungaria au luat parte la procesul de formare și construire a națiunii (nation-building) maghiare moderne, iar în prezent putem afirma despre cei care aparțin minorităților din Ungaria că au dublă identitate națională, deci și una maghiară. În cazul minorităților maghiare din țările vecine acest lucru nu este valabil. Ele nu au participat la formarea națiunilor vecine, al căror proces de construcție națională, început după 1918, s-a îndreptat parțial împotriva acestor minorități(17). Cît despre identitate duală putem vorbi eventual în cazul căsătoriilor mixte.

Faptul că maghiarii din România participă direct sau prin organizațiile lor la viața politică românească; că în România, Slovacia și Iugoslavia partidele minorităților au participat/participă la guvernare; că minoritarii sînt cetățeni ai acestor țări și astfel aparțin de comunitatea politică respectivă, nu înseamnă că ei aparțin și de națiunea politică (!) a statului respectiv. Națiunea în sens politic și națiunea în sens cultural se referă în primul rînd la procesul de formare a diferitelor națiunilor, respectiv la politicile care exprimă organizarea statului pe un anumit principiu național. Ele nu sînt în nici un caz afirmații care exprimă un fapt. Acest lucru se manifestă în practic㠖 luînd acum exemplul României – printr-o politică bazată pe principiul națiunii politice în privința minorităților din țară, respectiv o politică bazată pe principiul națiunii culturale în privința românilor care trăiesc în afara țării, în special în Republica Moldova. Ungaria a purtat o politică bazată pe principiul națiunii politice pe teritoriul Regatului Ungar între anii 1867 și 1918, continuînd cu aceeași politică pe teritoriul Ungariei după 1918, cuplată cu o politică bazată pe principiul națiunii culturale în privința maghiarilor din țările vecine. Prin aceste exemple am urmărit doar să atrag atenția asupra faptului că utilizarea neatentă a oricăreia dintre aceste definiții este riscantă.

După Bauer Tamás, reprezentantul SZDSZ (Uniunea Democraților Liberi), partid ce respinge categoric legea statutului, adevăratul mesaj al acestei legi poate fi formulat astfel: „Patria voastră este de fapt statul maghiar și nu statul ai cărui cetățeni sînteți. ... statul maghiar v-ar da din inimă... ceea ce degeaba așteptați de la statul sub autoritatea căruia v-a pus Trianonul. ... nu sperați să vă integrați în comunitatea politică a statului ai cărui cetățeni sînteți... sperați în continuare altceva, deși acel ceva de fapt nu poate fi realizat niciodată”.(18) În opinia lui Bauer, această lege este foarte dăunătoare pentru că a început deja un proces în urma căruia maghiarii minoritari vor considera statul în care trăiesc patria lor. Legea statutului ar întrerupe acest proces, fiindcă ar crea o opoziție între maghiarii minoritari și populația majoritară, conservînd astfel sentimentul de apatrid ce caracterizează maghiarii care trăiesc în statele vecine.

Nu doresc să polemizez cu afirmațiile lui Bauer, dar aș preciza că abordării care stă la baza acestora i se poate opune o alta care, desigur, nu este mai adevărată, ci la fel de relativă și discutabilă. În opinia lui, problema minorităților se apropie de soluționare, prin „sublimarea” granițelor apartenența națională își va pierde importanța. Bauer consideră că problema va exista numai pînă în momentul în care Ungaria și statele vecine vor deveni membre ale UE. Nu sînt de acord cu această viziune optimistă, fiindcă în opinia mea – recunosc, la fel de discutabil㠖 aceasta nu este fundamentată nici de logica dominantă a statului-națiune, nici de cea a construcției etnonaționale minoritare (minority nation-building). Putem crede că va dispărea caracterul determinant al principiului național, dar deocamdată nu se întrevede nici un semn al unei asemenea evoluții, iar competiția național㠖 cred – va rămîne în continuare determinantă. Confruntînd așteptările morale cu procesele sociologice, afirm că sentimentul de apatridie nu va dispărea, iar opoziția dintre populația majoritară și cea minoritară va continua să existe.

Problema autorității emitente a certificatelor

Conform proiectului de lege, nu statul maghiar, ci organele (birourile) create de către organizațiile maghiare ce se vor constitui în țările vecine, vor avea competența de a decide cine sînt beneficiarii facilităților. Practic, aceste organe vor decide cine aparține minorității naționale respective și deci, cine este maghiar. În concepția legii statutului, organele maghiare din țările vecine ar prelua cererile și le-ar transmite către statul maghiar, care ar emite actul ce confirmă obținerea statutului legal. Analiza cererilor va cuprinde inevitabil și elemente subiective, așa cum am văzut la definirea statutului de maghiar, dar această problemă nu poate fi rezolvată din punct de vedere teoretic. Nu avem altă soluție decît să sperăm că aceste organe și funcționarii lor vor fi obiectivi. „Cei cărora nu li se va acorda certificatul, nu vor fi recunoscuți ca fiind maghiari” ne avertizează pe bună dreptate după examinarea eventualelor piedici Öllős László din Slovacia.(19)

Statul maghiar eliberează doar certificatul. Poate apărea o situație paradoxală cu importante implicații de tehnică juridică: în primul rînd, statul maghiar nu poate menține instituții publice pe teritoriul altei țări.(20) Din acest motiv, organele delegate de organizațiile din țările vecine vor putea da numai recomandări privind persoanele care trebuie considerate maghiare. Decizia va fi luată de autoritățile statului maghiar. Astfel, definiția etno-teritorială a națiunii, respectiv definirea în două trepte a calității de maghiar poate fi considerată o instituționalizare a națiunii maghiare transfrontaliere.

Posibile consecințe. Concluzii

Mai multe persoane au dat glas temerilor în legătură cu proiectul de lege, respectiv cu posibilele sale efecte. Sursele eventualelor probleme sînt: atitudinea populației majoritare, conformitatea cu reglementările UE, implicațiile materiale, subiectivitatea celor care eliberează certificatele, facilitarea emigrației, înăsprirea reglementărilor legale privind cetățenii străini în paralel cu dezbaterea legii statutului, problemele care vor trebui reglementate ulterior prin alte legi, tensiunile din politica internă, respectiv între organizațiile din țările vecine. În opinia mea, există două probleme serioase care trebuie rezolvate. Prima este faptul că legea se referă în primul rînd la facilități de care se poate beneficia pe teritoriul Ungariei și nu la întărirea organizațiilor și instituțiilor din țările vecine. Este adevărat că legea nu va afecta sistemul de subvenții existent, dar acest fapt este amintit doar în treacăt și, în același timp, este posibil ca o altă alocare a resurselor să servească de fapt rămînerea pe meleagurile natale. Cealaltă se referă la faptul că nu există soluție pentru situația de după aderarea Ungariei la UE, problemă ce a constituit poate cel mai important argument pentru elaborarea legii statutului.

Note
(1 )Denumirea oficială a proiectului de lege este „Despre maghiarii care trăiesc în țările vecine”. Însă în discursul politic (și profesional) s-a încetățenit denumirea de „legea statutului”. Prin urmare voi folosi și eu termenul uzual în acest articol.

(2) Michael Mann: Nation-States in Europe and Other Continents: Diversifying, Developing, Not Dying, DAEDALUS, Vol. 122 (3), 1993.

(3) Rogers Brubaker: Nationalism Reframed: Nationhood and the National Question in the New Europe, Cambridge University Press, 1996.

(4) Prezentarea diferențelelor dintre statele învecinate cu Ungaria nu constituie obiectul acestui articol, este însă evident că obținerea unui loc de muncă sau stabilirea în Ungaria este mult mai importantă, de exemplu, pentru un maghiar din Ucraina, decît pentru unul din Slovacia.

(5) Legea nu face diferență între maghiarii și românii din Transilvania, în ipoteza că au ascendenți cetățeni maghiari. Teoretic, ambele categorii pot obține dreptul de rezidență și, ulterior, cetățenia în aceleași condiții.

(6) Tóth Judit: „A diaszpóra a jogszabályok tükrében”, în Regio, nr. 3-4/1999.

(7) Consiliul Maghiar Permanent, constituit în martie 1999.

(8) Deși s-au realizat mai multe sondaje, după părerea mea aceste probleme nu pot fi cercetate prin metoda chestionarelor.

(9) Népszabadság, 10.04.2001.

(10) Népszabadság, 10.04.2001.

(11) Neumann Ottó: „Magyarságot igazoló hivatal”, în Magyar Hírlap, 11.07.2000.

(12) Proiectul de lege acordă aceleași facilități și membrilor nemaghiari ai familiei persoanelor care dețin certificat de maghiar, fără a-i obliga să se declare maghiari.

(13) În interpretarea mea acest fapt are în primul rînd cauze economice.

(14) Nu afirm că elitele politice ar trebui să aibă un set de opinii coerente din punct de vedere teoretic și să acționeze în consecință, însă din punct de vedere al științelor sociale nu le putem evita.

(15) Bauer Tamás: „A hazátlanság tartósítása”, în Népszabadság, 10.01.2001. Nu am intenția să polemizez cu Bauer Tamás, ci mai degrabă să prezint problemele puse de el.

(16) Kántor Zoltán: „Naționalism civic?”, în Provincia, nr. 7/2000.

(17) Molnár Gusztáv mi-a atras atenția asupra acestei deosebiri.

(18) Bauer Tamás, ibid.

(19) Öllős László: „Hova tartozhatunk?”, în Fundamentum, nr. 3/2000, p. 101.

(20) Cu excepția, desigur, a ambasadelor și a consulatelor, dar ar fi fost inoportun din punct de vedere practic și politic ca aceste instituții să fie abilitate în ceea ce privește efectuarea acestor operații.

1968, Timișoara; Institutul Teleki László, Budapesta, sociolog, politolog; profesor invitat la Cluj și Timișoara; ELTE, Budapesta, profesor; Kisebbségi nemzetépítés; A romániai magyarság mint nemzetépítő kisebbség,(Nation-building minoritar.), în Regio nr. 3/2000; Az RMDSZ a romániai kormányban (UDMR la guvernare, 1996-2000), (în colab. cu Bárdi Nándor), în Regio, nr. 4/2000.


Traducerea: VENCZEL Enikő
2001.04.03.

articolul în format *.pdf