Gabriel ANDREESCU
Proiectul de lege privind maghiarii din țările vecine
Față-n față 
Referiri la un proiect de lege privind maghiarii din țările vecine se fac de cîțiva ani. În orice caz, la o astfel de dezbatere a incitat propunerea lansată în 1998, a liderului Uniunii Mondiale a Maghiarilor, Csoori Sandor, de a se acorda „dubla cetățenie” maghiarilor dinafara granițelor. Contextul, atunci, era apropierea graniței Schengen de frontiera de vest a României. Anterior, la Tușnad, cu prilejul Universității de Vară, aceeași idee generase cîteva polemici între cei prezenți. Discuțiile de la Tușnad, pe o idee „aruncat㔠de cîțiva fruntași maghiari, nu se puteau rezolva printr-o judecată spontană, „din mers”. Așa se face că schimburile de opinii s-au transformat peste cîtva timp, într-un studiu publicat în revista Studii Internaționale, semnat de către Renate Weber(1). Citez din Renate Weber: „...cred că dubla cetățenie este cea mai rea dintre soluțiile posibile”. Motivele? Folosirea criteriului etnic pentru acordarea cetățeniei, introducerea unei discriminări negative (și nu pozitive), în sfîrșit, frustrarea generată majorității române.

La cîtva timp am tratat la rîndul meu o problemă asemănătoare, privind efectele deplasării spațiului Schengen la granița de est a României(2). Iată deci că proiectul de lege din Ungaria nu a venit pe un teren lipsit de exercițiu analitic. Avem însă în față nu un proiect al dublei cetățenii – care ar fi ridicat multe chestiuni insurmontabile – ci unul pe care l-aș numi „proiectul mobilizării națiunii maghiare”.

Actul normativ care se îndreaptă în aceste luni spre votul final al Legislativului de la Budapesta atacă și problema graniței Schengen. Beneficiarii legii se vor bucura de „tratamentul cel mai favorabil... în privința accesului pe teritoriul țării și a șederii acolo”. Ce se înțelege prin asta? Faptul că dacă Ungaria intră în spațiul Schengen, posesorii de „certificate maghiare” au asigurat accesul fără viză, asemeni tuturor cetățenilor Uniunii Europene; chiar dacă românii vor avea nevoie de una.

Dar legea plănuită este departe de a se reduce la atît. Să privim puțin în interiorul proiectului. Acesta invocă, în preambul, exercitarea răspunderii față de maghiarii care trăiesc în afara granițelor țării (firesc: art. 6, alin (3) al Constituției țării vecine), eforturile de integrare europeană, dezvoltarea relațiilor regionale, asigurarea apartenenței la „națiunea maghiară unitară”. Împărțirea pe capitole reflectă logica actului normativ. Acesta este menit să asigure maghiarilor din țările vecine accesul la educație, la cultură și la știință, la resurse organizaționale, la asistență socială și sanitară, din partea Ungariei. Punerea sa în aplicare va produce o relație de loialitate specială cu statul-mamă, o direcționare a intereselor și a relațiilor culturale, sociale și posibil economice ale maghiarilor Europei Centrale și de Est, spre Budapesta.

În ceea ce privește subiecții legii, ne intereseaz㠄certificatul definit în art. 20”; certificat obținut în urma unei recomandări eliberate de o organizație care reprezintă în statul respectiv „întreaga comunitate națională maghiară care trăiește într-un anumit stat”.

Aici avem deja două tipuri de întrebări. Există oare întotdeauna o organizație reprezentativă a întregii comunități maghiare dintr-o țară? Ce putem spune despre recunoașterea ei? Dacă această organizație recunoscută de statul în cauză nu este aceeași cu organizația acceptată de către statul ungar?

La prima întrebare, de ordin principial, răspunsul este ușor de dat: nu există nimic care să impună existența unei organizații de reprezentare comunitare. Se prea poate ca în toate țările avute în vedere de statutul maghiar să existe totuși organizații care doresc să vorbească în numele comunității. În unele state reprezentativitatea comunitară are un sens politico-juridic. În România, aceasta este presupusă prin Constituție. Astfel, Uniunile minorităților naționale administrează două drepturi colective: reprezentarea parlamentară; gestionarea resurselor financiare destinate, de către stat, protecției identitare(3). Deci, pentru România, legea ungară nu ar pune, din punctul acesta de vedere, o problemă. Dar dacă Ungaria va prefera să lucreze cu o altă organizație „reprezentativ㔠decît cea „selectată”, în România, conform procedurilor electorale? Nu este nimic, în proiect, care să interzică o astfel de alegere. Capabilitatea de „a reprezenta... întreaga comunitate națională maghiară care trăiește într-un anumit stat” rămîne un criteriu extrem de relativ, în timp ce legea electorală română introduce criterii de reprezentare pe care le putem numi, cît de cît, obiective.

Aici ar fi, după opinia mea, prima întrebare serioasă ridicată de inițiativa guvernului maghiar. Dacă într-o zi se va desprinde o fracțiune importantă din UDMR și acesteia îi va fi recunoscut dreptul de a acorda recomandări pentru obținerea certificatului maghiar (întrucît este mai fidelă regimului de la Budapesta)? Nu va însemna, cumva, acordarea acestei competențe o intervenție decisivă a Ungariei în raporturile dintre formațiunile maghiare din România?

Am avut, în paginile Revistei Române de Drepturile Omului o mică polemică cu profesorul Tudor Drăganu de la Cluj, care își argumenta opoziția la conceptul drepturilor colective punînd în față amenințătorul precedent german. „Rezultatele la care a dus aplicarea sistemului autonomiei personale în cazul Grupului etnic german confirmă temerea autorilor tratatelor minorităților din anii 1919-1920”, susținea profesorul Drăganu, găsind în această istorie sprijin pentru contestarea conceptului(4). Am considerat atunci că exemplul ales de profesorul Drăganu nu este tocmai fair. Faptul că dreptul colectiv este esențialmente un instrument de protecție și nu unul ofensiv și faptul că el servește, în egală măsură, grupul ca și membrii grupului ar fi, cred, un argument decisiv pentru susținerea drepturilor colective ale minorităților naționale. Nu există nici o posibilitate ca un grup etnic non-dominant să abuzeze, pe termen lung, de dreptul colectiv, împotriva majorității.

Legea privind maghiarii din țările vecine va schimba însă datele problemei. Folosind dreptul colectiv al „națiunii maghiare”(5), guvernul ungar va avea un instrument esențial de influențare a opțiunilor minorității maghiare, transformînd loialitatea identitară într-o loialitate politică. Se prea poate ca autorii și susținătorii proiectului să fi avut o perspectiv㠄caritabilă”, judecînd după următorul raționament: actul normativ nu face decît să servească acea categorie de cetățeni români care au origine maghiară. Cu cît mai bine lor, cu atît mai bine tuturor! De ce să gîndim loialitatea față de Budapesta ca fiind în conflict cu loialitatea față de București?

Problema apare prin destabilizarea în adîncime a vieții politice a maghiarimii din România, avînd influențe asupra întregii dinamici politice din țară. Excepționala interacțiune dintre clasa politică românească și cea maghiară, între 1990 și 2000, cu efecte decisive asupra democrației românești, nu ar fi fost posibilă dacă maghiarii ar fi reprezentat – în realitate, nu în vorbe – guvernul ungar; sau dacă aceștia ar fi găsit rezolvarea unei mari părți a problemelor lor în Ungaria și nu acasă.

Se adaugă pericolul oricărui drept colectiv care nu este limitat cînd intră în conflict cu dreptul individual. Administrarea „certificatului maghiar” va fi un instrument de presiune – și deci, posibil, unul de intervenție – a organizației recunoscute de statul maghiar asupra membrilor comunității maghiare. Mă opresc la un singur detaliu: implicațiile asupra familiilor mixte. Organizația ce va elibera recomandările pentru „certificatul de rudă maghiar㔠va putea avea un cuvînt de spus asupra vieții familiale. Cine va împiedica această organizație să adopte – cel puțin de la un moment dat încolo – o politică proprie de încurajare a identității maghiare a copiilor? Viața acestor familii nu va fi oare afectată prin promovarea – chiar dacă la nivel informal – a unor standarde de limbă pentru membrii familiei? Este de înțeles preocuparea comunității maghiare față de preponderența copiilor românofoni în familiile cu un soț maghiar (în proporții depinzînd de originea tatălui/mamei). Dar supunerea procesului de educație familială unei logici coercitive împotriva „logicii vieții” ar putea avea consecințe dramatice asupra raporturilor etnice. Văd în asta o cutie a Pandorei a cărei logică maghiarizatoare a fost bine gîndită, bănuiesc, de către autorii proiectului. Dar nu cred că au fost bine gîndite și consecințele ei.

Cele două aspecte sînt legate de chestiunea de fond; de spiritul legii, de proiectul politic al mobilizării națiunii maghiare. Conceptul dominant astăzi – în sensul: „conceptul care s-a impus” – este cel al unor națiuni construite pe principiul patriotismului constituțional, al loialității față de valorile liberale și nondiscriminatorii ale statului modern. Pentru că societățile au de gestionat și diferențele identitare, ele încorporează variante de multiculturalism. Aceasta nu se face nici în ciuda, nici împotriva patriotismului constituțional – care nu este doar o teorie politologică, ci chiar logica dreptului național –, expresie, la rîndul lui, în cazul democrațiilor adevărate, a dreptului internațional modern.

Sistemul internațional actual al protecției minorităților naționale consideră ca un drept asigurarea unei libere relații între minoritarii dintr-un stat cu co-identitarii de dincolo de frontiere. Aceasta înseamnă adăugarea unei dimensiuni etnice la valorile politice ale dreptului internațional modern. Înseamnă recunoașterea importanței loialității identitare. Numai că în logica internațională actuală, grija unui stat pentru soarta minorităților – a Ungariei pentru ungurii de peste granițe, a României pentru românii de pretutindeni etc. – nu are de ce să fie tradusă altfel decît ca o legitimare a statului străin de a veni în sprijinul unei comunități fragile. Iată un mecanism prin care sentimentul național este pus în slujba persoanelor – a membrilor minorității – și a grupului care are nevoie de protecție. Sentimentul național este chemat să protejeze, în nici un caz să mobilizeze. El vine în întîmpinarea persoanelor, nu pune persoanele în slujba „națiunii”.

Proiectul de lege ungar introduce o viziune cu totul diferită. Spiritul național este pus la baza mobilizării intereselor maghiarilor din toată regiunea central-est europeană. El face intrarea, în dreptul internațional, a „națiunii maghiare” în sens etnic. Ca urmare, el „va strivi” logica patriotismului constituțional din țările din jur. Proiectul se opune, evident, spiritului multiculturalist, care nu exprimă doar respectul diferenței, dar și principiul interesului pentru coexistență. Multiculturalitatea trebuie înțeleasă și în sensul nevoii unui grad de integrare a minorității în societatea mai largă, ca și a unui grad de separare – dreptul ei de a se bucura de „privatitate” (trebuie găsit un analog comunitar!). Echilibrul societății provine din justul balans dintre cele două tendințe. Proiectul maghiar încurajează separarea minorității de majoritate neaducînd nimic compensator în direcția integrării.

Ar fi absurd să le ceri maghiarilor din România, Slovacia, Ucraina și din celelalte țări vecine să nu dorească facilitățile pe care statul ungar le promite. Responsabilitatea pentru acest act normativ aparține în totalitate statului ungar. După 1990, Ungaria a devenit o promotoare activă a drepturilor minorităților de pe continent. Nu interesează că ochii ei erau îndreptați în esență spre maghiarii de dincolo de frontiere. Era și firesc. Dar activismul Ungariei venea în sprijinul minorităților de toate originile, de pe întreg continentul. Ea a făcut un serviciu acestor minorități și a făcut prin asta un serviciu, după opinia mea, comunității internaționale. Prin proiectul său actual, care introduce în viața internațională logica națiunii etnice, Ungaria devine o promotoare a naționalismului. De această dată demersul ei nu este nici rațional, nici generos, ci chiar periculos.

Note

(1) Studii Internaționale nr. 3, 1998: „Relațiile româno-ungare în cadrul juridic al Acordurilor de la Schengen”, pp. 33-45.

(2) Gabriel Andreescu: „Die Beziehungen zu Moldova und Ukraine aus der Perspektive einer zukunftingen Schengen-Grenze”, în Iris Kempe, Wim van Meurs, Barbara von Ow (eds.) The EU Accession States and Their Eastern Neighbours, Verlag Bertelsmann Stiftung, pp. 277-304.

(3) Repartizarea se face prin Consiliul Minorităților Naționale.

(4) RRDO nr. 18, 2000, p. 45.

(5) În măsura în care vedem legitimat un drept pozitiv specific, ne aflăm, într-adevăr, în fața clamării unui drept colectiv al mulțimii maghiarilor din Ungaria și din țările vecine („națiunea maghiară”). Desigur, în seria de drepturi colective pe care le recunoaște comunitatea internațională, începînd cu autodeterminarea popoarelor și continuînd cu „dreptul la pace”, „dreptul la un mediu sănătos” etc., un astfel de drept nu apare.

1952, Buzău; Comitetul Helsinki, București, co-președinte; Problema transilvană (cu Molnár Gusztáv), Iași, 1999; Locurile unde se construiește Europa. Adrian Severin în dialog cu Gabriel Andreescu, Iași, 2000.


2001.04.03.

articolul în format *.pdf