Traian ȘTEF
Certificat de maghiar
Față-n față 
Parlamentarii de la Budapesta pregătesc o lege pentru maghiarii din țările vecine, respectiv din: Croația, Iugoslavia, Austria, România, Slovenia, Slovacia și Ucraina. Scopul acesteia este clar definit și am putea reduce întregul preambul la trei politici care sînt vizate: politica națională (asigurarea apartenenței la națiunea maghiară unitară), politica economică ( preocuparea pentru bunăstarea maghiarilor din afara granițelor statului) și cea culturală (păstrarea identității naționale). Am impresia că o astfel de lege înseamnă o premieră internațională și sînt convins că va stîrni reacții diverse în majoritatea statelor care sînt implicate prin cetățenii lor de etnie maghiară și familiile mixte. Tocmai de aceea o discuție lucidă, înaintea reacțiilor politicienilor, înaintea talk-show-urilor, înaintea unei posibile psihoze induse prin mijloace diversioniste este binevenită. Deși nu ne privește pe noi, românii, deși ea va fi sau nu va fi votată independent de voința noastră, e bine să discutăm, totuși, în ce măsură ne afectează.

În primul rînd, sînt sigur că o astfel de lege stîrnește anumite reacții în Transilvania și altele în celelalte provincii istorice ale României. E posibil ca la București să se organizeze mitinguri cu „Murim, luptăm, Ardealul apărăm”, iar ardelenii să-și vadă senin de treabă și de micul trafic. Am întrebat în diverse medii ce părere există despre o astfel de lege și mi s-a răspuns și reținut, îndoit, dar și cu exclamația „excelent!”. Reținerea vine din invidie. Există suspiciunea că maghiarii, avînd un dublu statut, ce le conferă drepturile acordate de statul român și de statul maghiar, vor prospera și se vor detașa de statutul social al românilor. Pe de altă parte, acel „excelent” este dat de speranța că nu numai ungurii vor avea de profitat și că acest act este un model pentru România.

Economic vorbind, maghiarii vor fi favorizați în obținerea autorizației de muncă pe teritoriul Ungariei (pentru trei luni pe an) și se vor putea acorda subvenții unor organizații cu scop lucrativ mai ales în zonele defavorizate, pentru reținerea populației maghiare acolo (de exemplu pentru agroturism, pentru dezvoltarea industriei artizanale, pentru editarea de cărți și reviste). Maghiarii nu vor primi, prin urmare, un salariu de maghiar din partea Ungariei, ci cei care vor vrea să muncească mai mult vor fi sprijiniți. Și românilor li se oferă această șansă din partea multor organisme internaționale dar, se vede, pierdem sume serioase pentru că nu știm fructifica programele care ni se oferă. În aceeași ordine de idei trebuie să mai spunem că între România și Ungaria există înțelegeri care permit și românilor să lucreze acolo, într-un număr destul de mare, că români destui lucrează în Ungaria legal sau la negru, astfel încît această favoare nu duce de la sine la bunăstare. Iar în momentul în care și România va fi membră a Uniunii Europene toate aceste facilități vor fi depășite. Pînă atunci însă, dacă Ungaria va fi și România nu, într-adevăr maghiarii din România vor avea un statut favorizant.

De fapt întreaga lege s-ar putea numi a „naționalității celei mai favorizate”. Acest statut trebuie privit, însă, altfel decît capra vecinului. Este meritul Ungariei că se preocupă de starea etniei maghiare de pretutindeni, după cum, dacă în acest fel un ungur va fi mai bogat cu atît va fi și România mai bogată, iar românului i se va oferi încă o dată un model sau dacă nu un model, atunci un partener sau un pretext pentru concurență. Ungaria va mai contribui, poate fără să vrea, la emanciparea țiganilor din România. Majoritatea declarîndu-se maghiari, vor putea deveni beneficiarii legii.

Dacă domeniul economic privește îndeosebi individul, cel cultural se referă la comunități. Acestea vor fi sprijinite să-și păstreze identitatea, iar drepturile acordate sînt egale cu ale cetățenilor maghiari. Observația pe care o fac este că majoritatea acestor drepturi și facilități sînt asigurate pe teritoriul Ungariei, că ele vizează cultura maghiară națională, unitară, și nu specificul local în care trăiește comunitatea respectivă. În același sens se fac adesea referiri la „menținerea permanentă a relațiilor”. Astfel, Ungaria devine un centru al maghiarimii iar această lege instituie de fapt condițiile comunicării cu acest centru. Articolul 3 din primul capitol o spune explicit.

Mă întreb în ce măsură maghiarul ardelean va interpreta (în sensul instrumental) această lege. El se consideră tot un cetățean de rangul doi, cu certificat de maghiar, iar înainte de mîndria națională maghiară stă economicul. Civilizația occidentală îi acaparează atît pe români cît și pe maghiari. În aceste condiții, nu atît specificul național se impune, ci o lume nouă de care am fost despărțiți și care fascinează. Majoritatea tinerilor ardeleni care studiază în Ungaria nu se mai întorc. Budapesta este, însă, văzută ca o treaptă spre mai bine și nu drept capăt al drumului. Instituția preocupată cel mai mult în ideea dreptului comunității și a păstrării identității naționale este biserica (mai ales cea reformată). La celălalt pol, însă, este pragmatismul care se întinde ca limba engleză. Cultural vorbind, această lege îndeamnă maghiarul să-și înscrie tradițiile și obiceiurile nu într-o cultură a locului, ci în cultura națională maghiară la care este chemat să se lege cu toate firele.

Este evident că în viziunea politicienilor maghiari conceptul de „națiune maghiară unitar㔠nu și-a pierdut valoarea nici acum cînd globalismul și multiculturalismul mizează pe diversitate. Dimpotrivă, acest proiect tinde să mărească cercul național și nu să contribuie la păstrarea unor identități federative cultural. Din construcția acestei legi deduc că proiectul maghiar, în perspectiva unei Europe unite, asociază naționalismul francez cu federalismul german: o Europă federală, dar o federație nu a statelor sau a regiunilor, ci a națiunilor „unitare”, cu granițele spiritualizate.

Îmi mai pun întrebarea în ce măsură această lege poate constitui un exemplu pentru România. Răspunsul afirmativ pe care l-am auzit se referă la Basarabia: a acorda aceleași facilități românilor din Basarabia. Mi se pare că aici sîntem în eroare. Republica Moldova este un stat pe care l-am recunoscut de drept, oficial, dar de fapt considerăm că este o parte a României. În aceste circumstanțe, legea maghiară nu mi se pare suficientă. Pur și simplu aici putem discuta despre statutul federativ al națiunii române, putem acorda cetățenie română basarabenilor, putem găsi alte forme pentru uniune pînă la cea politică. O lege asemănătoare poate emite Parlamentul României pentru românii din Ungaria, Ucraina, Serbia, din sudul Dunării. Dar Parlamentul României a optat pentru „statul unitar” și nu pentru „națiunea unitară”. A fost și de această dată în urma celui maghiar.

Concluzia mea este că legea în discuție, dacă va fi dusă pînă la capăt – lucru asupra căruia am semne de întrebare – se va aplica în primul rînd în domeniul economic – iar aici depinde de bugetul orientat spre ea – sporind, în același timp, sentimentul de apartenență la națiunea maghiară. În Transilvania, beneficiari ai ei vor fi mulți români, atît din familiile mixte, cît și prin diverse răsfrîngeri. Vor fi, de asemenea, tot mai mulți români care vor ajunge în Ungaria și o vor lăuda și se vor întreba de ce la noi nu se poate, de ce guvernul lor se îngrijește și de cei de peste granițe iar al nostru nici de cei din interior.

1954, Brădet (jud. Bihor); Familia, redactor; Leonid Dimov, Brașov, 2000.


2001.04.03.

articolul în format *.pdf