BAKK Miklós
O lege și imaginile viitorului
 
Se pare că atît în Europa Centrală cît și în cea sud-estică aceștia sînt anii în care ne dăm seama cît de insuficientă este perspectiva simplificatoare a modernității politice pentru a înțelege problema națională în integralitatea ei. Căci modernitatea a dublat relația noastră interpretativ㠖 și, în consecință, ideologic㠖 față de națiune, ca o comunitate avînd rădăcini care se întind mult mai departe. Ea a generat confruntarea între două idei: aceea a asocierii alese pe deplin conștient și voluntar, a cărei moralitate constă în libertatea aderării și aceea a comunității organice a cărei dezvoltare – citînd-o pe Ludassy Mária – „nu cunoaște discernămînt, proiecte și ai cărei membri consideră drept sacrilegiu și ideea în sine că acceptarea tradițiilor comunitare poate constitui obiectul unei alegeri libere.”

Legea statutului maghiarilor de peste graniță, a cărei dezbatere se desfășoară în Parlament în aceste săptămîni, va confrunta, fără îndoială, două concepții izvorîte din aceste două idei fundamental diferite. Cele 29 de paragrafe ale legii stabilesc, în esență, un raport juridic cu maghiarii din statele vecine, care este circumscris prin determinarea sferei avantajaților și a avantajelor cuprinse în textul legii. Avantajații sînt acei cetățeni români, iugoslavi, croați, sloveni, austrieci, slovaci și ucraineni care se declară a fi maghiari și care, în baza recomandării primite de la organizația considerată ca reprezentantă legitimă a maghiarimii din țările respective, obțin așa-numita legitimație maghiară. „Soțul, respectiv copilul minor” al persoanei care dispune de legitimația maghiară poate să primească legitimație de aparținător (paragr. 20, alin.2).

Acest raport juridic conține pe de o parte elementul aderării libere, dar în același timp este prezentă în el (prin legitimația de atestare) și ideea comunității organice. Obiecțiunile venite de pe solul liberalismului clasic au fost îndată formulate: legea statutului – spun politicienii liberali de stînga din Ungaria (în primul rînd reprezentanții Uniunii Democraților Liberali) – trezește la o nouă viaț㠄loialitățile etnice” atavice și, în timp ce îi atașează la țară-mamă pe maghiarii de dincolo de hotare printr-o legătură etnică generatoare de conflicte, îi împiedică să devină membri ai comunității politice din patria corespunzătoare cetățeniei lor. Acesta e un sistem de argumente la care în zilele noastre există deja răspuns și în cadrul liberalismului. În opinia lui Will Kymlicka, liberalismul clasic greșește cînd consideră drepturile colective ale culturilor ca fiind incoerente teoretic, iar practic primejdioase(1). În plus, cei ce formulează aceste opinii insistă pentru republicanismul pe care Molnár Gusztáv, în eseul intitulat Adio la o patrie închipuită (Provincia, nr. 4/2001), îl numește „schema anacronică a națiunii politice maghiare, române și așa mai departe”. Și în spatele căreia se ascunde ideea destul de utopică a patriotismului constituțional, pe care și Gabriel Andreescu îl consideră realizabil, după cum rezultă din articolul în care analizează legea statutului (vezi numărul prezent).

Căci patriotismul constituțional este acel ideal iluminist al „naționalismului îmblînzit” – după cum accentuează și Caius Dobrescu în articolul O căutare comună (Provincia, nr. 2/2000) – care s-a născut doar ca răspuns dat la constrîngerile unui moment istoric (în Germania postbelică, în luptă cu amintirea nazismului), dar în realitate face abstracție de adevărata natură a loialităților naționale și de procesul istoric al dezvoltării și dăinuirii lor. Fiindcă este adevărat – și acesta e adevărul modernității – că idealul națiunii, în abstracțiunea sa cunoscută azi, a apărut în timpul Revoluției Franceze și al revoluțiilor europene de la 1848 și a devenit un ideal care a pătruns în masele populare împreună cu idealul modern al libertății, proclamînd libertatea egală a tuturor oamenilor; dar tot atît de adevărat este – și acesta e adevărul istoriei – ceea ce a constatat Bibó István în legătură cu conștiința națională: „Conștiința națională modernă vizînd stăpînirea comunității politice” – scrie Bibó – nu este lipsită nicăieri de alte antecedente comunitare și de conștiință, de acele forme anterioare de loialitate care determină raportul individului față de comunitatea politică mai curînd decît ficțiunile juridice legate de teoriile contractualiste.

În spațiul nostru aceste loialități – dacă nu este vorba de loialitatea majorității care stăpînește statul, respectiv a elitei sale – sînt denumite de regul㠄loialitate etnică”, fiind stigmatizate ca premoderne, chiar dacă în spatele lor se ascund loialități politice, care pot fi considerate fărîme ale modernității, numai că nu se potrivesc în ansamblul argumentelor justificative pentru cadrele existente ale statului-națiune. În privința acestui lucru – după cum arată și George Schöpflin în studiul intitulat Europa Centrală: o modernitate ambiguă? (Provincia, nr. 4/2001) – nici Occidentul nu este inocent. Căci prin mesajul formulat către Europa Centrală și Europa de Sud-Est a transmis ideea că, în timp ce el nu are „etnicitate”, cei din Europa Centrală și de Est împing prin „etnicitate” pe primul plan un fel de „deficiență genetic㔠a lor. Dar toate acestea reprezintă mai curînd o continuare a dezbaterii neîncheiate din Provincia, pe tema naționalismului civic, chiar dacă legea statutului pune această problemă într-o nouă lumină.

Căci adevărata problemă a legii statutului nu este dacă logica sa poate fi justificată în cadrul liberalismului, cu alte cuvinte dacă din punctul de vedere al fundamentelor principiale, ea poate fi pusă în acord cu funcționarea democrațiilor liberale – da, după cum am văzut – ci care anume va fi efectul ei, în perspectivă istorică, asupra raportului dintre statele naționale român și maghiar și în ce fel va influența situația maghiarilor din Transilvania în calitatea lor de subiect politic. În această privință, (re)integrarea națională indicată ca scop al legii statutului poate fi pusă în concordanță cu două imagini ale viitorului din gîndirea maghiară actuală.

Una dintre acestea a fost conturată, poate în modul cel mai clar, de către Borbély Zsolt Attila în scrierea intitulată Ansamblul maghiarimii și transilvanitatea (Provincia, nr. 8/2000), în care el schițează o strategie maghiară de (re)integrare avînd ca centru (unic) Budapesta. În disputa sa cu Molnár Gusztáv, Borbély argumentează că această concepție nu este în contradicție cu ideea transilvanității, așa cum apare ea în coloanele Provinciei, dar este vorba fără îndoială de o concepție care nu oferă răspuns la condițiile politice ale dăinuirii maghiarimii din Transilvania.

Acest mod de lectură a problemei ansamblului maghiarimii îmbină etosul ideii naționale de secol XIX cu una din importantele tendințe din secolele XX și XXI, care transcend instituția cetățeniei în spațiul european pe cale de instituționalizare. Rezultatul este o concepție referitoare la națiune, în care dimensiunea politică și cea culturală nu se despart.

Față de asta, paradoxul existenței maghiarimii de dincolo de hotare, este că dăinuirea și reproducerea ei culturală în habitatele istorice din afara Ungariei devin posibile tocmai printr-o dezvoltare politică divergentă. Printr-o evoluție divergentă care menține subiectivitatea politică a comunităților maghiare de dincolo de hotarele Ungariei, dar o direcționează spre un fel de integrare politică ce apare și în structura dreptului public al statului respectiv.

În această altă viziune a viitorului, dimensiunea politică se desprinde deja de cea culturală. Dimensiunea politică reprezintă dezvoltarea formelor de drept public care nu diluează subiectivitatea politică a anumitor comunități naționale (aici s-ar include, de exemplu, autonomia Voivodinei, sistemul consociativ din Transilvania, cel de-al 13-lea județ din Slovacia care reunește ținuturi locuite de maghiari sau regiunea insulei Dunării etc.), pentru care – trebuie să ne fie clar – legea statutului nu este o soluție. În schimb, dimensiunea culturală ar putea fi constituită de un fel de „federație cultural㔠a Ungariei cu comunitățile maghiare care trăiesc în cadre politice și de drept public comune cu ale majoritarilor locali. În acest sens legea statutului ar putea fi un punct de plecare. Dat fiind că culturile naționale constituite nu pot fi lipsite de elementul normativ, nici aceast㠄federație cultural㔠nu poate exista fără cîteva instituții centrale (cu competențe academice și calificative) al căror loc este în mod normal în Ungaria. Dar, în fond, „federația cultural㔠s-ar baza pe funcționarea unor centre culturale, care, în interiorul culturii maghiare, ar fi concomitent punctele de orientare ale unei elite regionale și locurile legăturii organice cu alte culturi regionale-naționale.

Atît Constituția maghiară cît și cea română prevăd politica adecvată răspunderii față de maghiarii, respectiv românii de dincolo de hotare. Pînă acum, atît din partea română cît și din cea maghiar㠖 cu mijloace și resurse diferite – aceasta nu s-a tradus în fapte decît la dimensiunea guvernamentală. Prin legea statutului, statul maghiar depășește această dimensiune: de acum, răspunderea transfrontalieră dă naștere nu doar unui raport juridic (cu caracter de drept privat) între organele guvernamentale maghiare și cîteva organizații maghiare de dincolo de hotare, ci și unui raport pe scară mult mai largă. Legea statutului creează un raport (de drept public) între statul maghiar și – în principiu – fiecare maghiar de dincolo de hotare. Dacă această soluție va avea valoare de model în spațiul nostru, este o problemă care nu îi privește doar pe maghiari.

Note

(1) Kymlicka, Will: Liberalism, Community and Culture, Oxford, Oxford University Press, 1989.

1952, Săcueni, (jud. Bihor); Krónika, Cluj, redactor, analist politic; Egy választás olvasatai, în Regio, nr. 4/2000.


Traducerea: Florica PERIAN
2001.04.03.

articolul în format *.pdf