Marius COSMEANU
Dincolo de sine și de rău (sau legea primului venit și a ultimului rămas)
Problema transilvană 
Fără îndoială, diferența cea mai lesne de observat între regiunile dintr-o parte și cealaltă a Carpaților este cea arhitecturală. Regionaliștii moderați susțin chiar că aceasta e și ultima diferență relevantă care s-a mai păstrat după demolările și uniformizarea operate de regimul comunist, în special de comunismul tîrziu, cel al ultimului deceniu ceaușist. De cealaltă parte, regionaliștii sceptici și centraliștii consideră problema „din păcate” sau „deja” încheiată, ca ținînd de domeniul trecutului ori nici măcar atît. Explicația acestei deosebiri o găsim în primul rînd în istorie și, prin aceasta, în cultura care a caracterizat cele două zone de-a lungul vremii. Și cum în acest spațiu istoria, apelul la ea, a constituit mai tot timpul tarele construcției identitare și referința forte a legitimării, reciprocitatea dintre biografia comunitară și arhitectură prezintă și ea o relevanță aparte. Ne-o arată și dinamica (re)amplasărilor simbolice - clădiri, statui, nume de străzi, steaguri, plăci comemorative etc., etc. - în locuri ale spațiilor urbane autohtone considerate cheie în ce privește identificarea comunitară (etnică și/sau religioasă) a indivizilor.

Dacă după 1918, în cadrul eforturilor de cucerire culturală a regiunilor integrate României Mari, românii aspirau să ocupe centrul orașelor mai degrabă decît zona rurală sau periferia1, după 1947, regimul comunist, inventîndu-și - via Moscova - ca imagine de dușman societatea burgheză antebelică (România modernă, cu alte cuvinte), a trecut la distrugerea programată a valorilor, inclusiv materiale, ce reprezentau sau erau asociate societății și epocii respective. Comuniștii români n-au putut însă, cu tot internaționalismul ce-l promovaseră, să nu preia și chiar să continue anumite elemente ale procesului de construcție identitară de pînă la ei. Așa cum se știe, acest mixaj a degenerat în final în național-comunismul regimului condus de Nicolae Ceaușescu sau așa-numitul ‘național-comunism birocratic’, în care clasa conducătoare atașează politicii sale de omogenizare a populației și o politică de asimilare a grupurilor minoritare2. Într-o imaginară fișă personală, generațiile crescute atunci ar putea menționa și ele, asemeni lui B. H. Lévy, că sînt copiii naturali ai unei perechi diabolice, comunismul și naționalismul.

„Precipitatele” acestui experiment drăcesc le vedem azi, printre altele, și în arhitectonica localităților din și de la țară (standardizarea construcțiilor, reducerea modelelor și a diversității arhitecturale, „raționalizarea” clădirilor etc.). Lăsînd la o parte spațiile/centrele istorice, acolo unde acestea s-au mai păstrat, toate localitățile urbane - de la Suceava la Turnu-Severin sau de la Constanța la Satu Mare - au cunoscut extinderea sau transformarea unei părți a teritoriului lor în spații gri, cu specific urban-rural (adică nici una, nici alta); în toate dintre ele ne lovim de produsele acestui gust pentru înregimentare, de această anti-poezie pe care o emană clădirile realismului socialist (de te și întrebi dacă operatorii noștri mai pot filma azi cadre care să redea epocile secolelor trecute fără a opera cosmetizări majore, dacă mai există panorame în spațiul urban din România în care imaginea să nu fie „virusat㔠de prezența unor clădiri aparținînd acestei epoci eminamente... orwelliene).

În plus, redusă la o concepție nici măcar funcțională, caracteristică societăților zăpăcite valoric, arhitectura comunistă (sintagmă aproape imposibilă) a depersonalizatelor și depersonalizantelor cartiere-dormitor construite în acei ani, a contribuit din plin, prin consecințele sociale ale habitatului pe care l-a creat, la angoasele noastre pre- și post-revoluționare, de la „spargerea” intimității sau a confortului social (plus „preludiul” ședințelor de bloc), pînă la războiul buni-platnici - răi-platnici din imediata actualitate (sau, ultima „inginerie” a acestei mentalități cartierești, păstrarea apei de după îmbăiere pentru folosirea ei ulterioară în alte scopuri…). Pentru că nu doar mediul urban este foarte influențat de natura societății care-i corespunde3, ci și societatea la rîndul ei este influențată de natura acestui mediu4.
*
În 1918, tîrgurile și orașele Transilvaniei erau în chip covîrșitor maghiare ca orientare lingvistică și culturală. Cea de-a doua limbă și cultură dominantă în regiune era cea germană. În 1910, din cei 776.252 de locuitori în mediul urban din Transilvania, mai mult de patru-cincimi o formau maghiarii, evreii și germanii5. Această structură etnică a regiunii se reflecta desigur și în arhitectura și prezența simbolurilor naționale în spațiul urban. Raportul s-a schimbat însă prin politica de hegemonie culturală începută în Transilvania după 1918 și continuată în perioada comunistă. Nu mai puțin adevărat este și faptul că printr-o transformare similară au trecut și orașe precum Botoșani, Brăila sau Galați, ca să dăm doar cîteva exemple, localități ale vechiului regat în care trăiseră odinioară importante comunități minoritare (evrei, greci, armeni ș.a.).

După 1989, datorită în primul rînd redefinirii priorităților politice, acest naționalism simbolic, de proiectare în spațiul urban a prejudecăților majorității față de alteritate, s-a mai temperat, îndeosebi acolo unde minoritățile au constituit o majoritate suficientă pentru a bloca atari inițiative (cu excepțiile notabile ale scandalului de la Cerehat, al bastioanelor contra firii amplasate de MApN și BOR în Secuime sau evergreen-ul patologicului clujean).

Caracteristica principală însă a acestei construcții identitare în Transilvania, de ocupare sau umplere a spațiilor urbane cu simboluri naționale/identitare, reprezentînd eroi sau fapte eroice din istoria majorității, o constituie în primul rînd definirea prin Celălalt, reprezentarea în contrapondere cu simbolurile și cu reprezentările Celuilalt. Prin aceasta, diferența față de restul țării devine una nu atît stilistică sau calitativă, cît mentală. Legăturile istorie-arhitectură au creat în Transilvania spații urbane care, restructurate, transformate continuu, ne oferă azi repere elocvente privind istoria mentalităților regiunii. Cînd contextul istoric „a cerut-o” sau mai corect spus a oferit posibilitatea operării de schimbări în spațiile urbane, și ultimul secol și jumătate a fost darnic în acest sens, aceste schimbări n-au întîrziat să apară. Ajunge să privim istoria demolărilor, oficiale sau nu, reciclarea materialului sculptat sau clădit, ca să spunem așa, pentru a vedea dinamica eforturilor de a proiecta diferitele identități etnice sau religioase în spațiile urbane. Anecdota deceniului nouă, cu aplaudacii din Demolidava, nu era doar o aluzie la „seismicitatea” provocată de marele Decretius, dar ea poate fi luată și ca o trimitere la deceniile de complicitate mutuală în desființarea simbolurilor Celuilalt. Și exemple sînt destule, de la schimbarea Hotelului Belvedere6 din Cluj în Hotel Transilvania, la renovarea și apoi re- renovarea clădirii Primăriei din Tîrgu Mureș - funcție de distribuția puterii politice la nivel local - pînă la interminabilul scrabble al numelor de străzi.

Diferența dintre cele două zone ale României în această problemă constă așadar în aceea că în timp ce în Vechiul Regat reconstruirea identitară a spațiului urban încearcă o legitimare în cadrul aceluiași sistem valoric (cel al majorității), fără o raportare „inerent㔠și la alt(e) sistem(e), în Transilvania acest demers presupune „inevitabil” sau în orice caz, mult mai pregnant, luarea în calcul a Celuilalt, relaționare prin care părțile din acest spațiu cultural se și definesc. Dacă cineva va vrea să facă o analiză a mentalului transilvan în secolul din care tocmai am ieșit și influența acestuia asupra relațiilor interetnice, va trebui să ia în considerare ca o componentă importantă și proiecțiile în spațiile urbane ale acestui mod de a-l gîndi pe Celălalt. Prelucrarea trecutului - prin imposibilitatea detașării de acesta și reiterarea aspectelor care măresc, mai curînd decît micșorează, distanța socială și comunicarea inter-comunitară - rămîne încă deficitară.

În prezent, de partea majorității, purtătorii feștilei naționaliste reiau și induc percepții colective ale istoriei proprii sau ale Celuilalt prin memorii deloc amnezice. Sloganul lor pare a fi: Dacă rău nu e, nimic nu e! Substratul psihologic al acestui mod de a privi lucrurile nu e foarte sofisticat. Pentru că nu e ușor, nu-i așa, să te plimbi prin centrele istorice ale Brașovului, Clujului, Sibiului sau Oradei, pentru a lua exemplele marcante, și să nu te ia amețeala identitară dacă ești prea conectat patriotic. Trebuie cumva să compensezi, să arăți că ești băiat mare, maturizat identitar. Ca urmare, mai ridici, vorba americanilor, cîteva ‘erecții’ statuare, răvășești împrejmuirile simbolurilor Celuilalt, vopsești mișto băncile, eventual și maidanezii, îi faci pe trecători să asculte la ore fixe Cîntecul Iancului (ca un Big Brother pe șest) ș.a.m.d. Un panoptic care funcționează perfect.

De partea cealaltă, cu toate circumstanțele atenuante, comunitatea maghiară din România/Transilvania, prin liderii ei politici în primul rînd, promovează strategii ale panicii oarecum simetrice. Avînd și menținînd ca bază a legitimării lor îndeosebi generațiile în vîrstă, în mare parte cele rurale și semi-urbanizate, elita politică a UDMR acționează în problematica redistribuirii spațiilor urbane mai mult în replică la ceea ce face majoritatea, decît prin comportamente civice să le numesc firești, denotative etnic dacă vreți. Iar problema nu e atît legitimarea în sine, de înțeles socialmente (aflată într-o fază nouă a evoluției ei, comunitatea maghiară are și ea nevoie să explice, să justifice și să transmită generațiilor tinere istoria comunitară și națională pentru a realiza re-link-ul cu trecutul7). Problema constă însă, în opinia mea, în natura și ponderea mecanismelor prin care se încearcă atingerea acestui scop. Lucru valabil și pentru majoritate.

Prin această strategie a liderilor UDMR apar două disfuncționalități. Mai întîi, este practic ignorată opțiunea generației tinere maghiare de azi din Transilvania, continuîndu-se astfel diferențierea accentută in-group/out-group din trecut, față de co-generaționalii lor români. Paradoxal sau nu, acești tineri au mai multe puncte în comun decît o arată situația în cazul „vienezelor” generații mai în vîrstă (prin „medierea” pe care o face procesul de globalizare, prin modul în care își proiectează cariera, prin orientările profesionale, modelele culturale, muzică, modă, preocupări ș.a.m.d.). Socializarea celor dintîi via Budapesta, așa cum se întîmpla pînă nu de mult, a devenit colaterală sau mai redusă ca pondere. Fie și numai pentru faptul că, atît cît mai există, preluarea modelelor budapestane (ca societate-reper a comunităților maghiare din afara granițelor Ungariei) își pierde din consistență comparativ cu perioadele anterioare deoarece ritmul schimbărilor și orientarea culturală a Budapestei însăși s-a schimbat radical, capitala ungară fiind - alături de Praga - probabil cea mai filo-occidentală capitală din spațiul post-comunist. Tinerii maghiari din Transilvania preiau astăzi modelele occidentale „direct de la sursă”, fără a le mai filtra prin „scannerul” socio-cultural de la Budapesta, ori, cînd totuși o fac, ei nu găsesc diferențe majore sau semnificative la nivelul pattern-urilor (sub)culturale față de ce există în Occident. Mai mult, cinismul aparent al problemei constă în aceea că socializarea lor are loc prin modele pe care în anumite privințe le oferă chiar Bucureștiul. Ceaușescu ar jubila (sigur, sînt alții care să o facă în locul lui...). Rezultatele acestui proces le putem deduce ușor din gusturile, preferințele lor, din discuțiile pe care le poartă tinerii maghiari între ei. Că Natalia Oreiro are același succes la București ca la Tîrgu Secuiesc, mai treacă meargă, dar mă tem că același lucru se întîmplu și în cazul unor André, B.U.G. Mafia sau chiar Adrian copilu’ minune ori L.A.... ca să nu mai vorbim de ‘cultura înalt㒠a muzicii pop românești (Direcția 5, Taxi ș.a.m.d.). Nu mică mi-a fost mirarea cînd, intrînd într-una din frecventatele discoteci din Secuime, am văzut tinerii maghiari aflați acolo simțindu-se perfect și dansînd bine merci pe „neaoșul” rave, house sau hip-hop românesc. Și exemplul nu cred să fie singular. Cei care se îndoiesc, pot asculta programele de dedicații muzicale de la posturile comerciale de radio, în localitățile cu populație maghiară desigur, pentru a vedea ponderea pieselor românești cerute de tinerii ascultători maghiari.

În lipsa unor modele alternative care să le satisfacă așteptările, expectanțele, tinerii maghiari se orientează și aleg alte forme prin care să-și manifeste opțiunile. Nu comentez acum firescul sau nefirescul acestui fenomen. Și nu cred de asemenea, că motivele sînt financiare, atîta timp cît sectorul privat maghiar din Transilvania e măcar la fel de dinamic ca și acela din restul țării, cred mai curînd că prioritățile sînt altele (ca și în cazul oamenilor de afaceri din Ardeal și Banat care nu investesc în fotbal). Pe termen lung, astfel de politici - sau mai bine spus lipsa unor politici alternative pragmatice oferite tinerilor, și nu doar pe plan cultural -, va mai crea surprize conducerii UDMR (de aceea, explicația „disidenței” tinerilor de la Gheorgheni sau Odorhei la ultimele alegeri locale n-ar trebui redusă doar la o slăbire a solidarității identitare). Mai mult chiar, pe această similaritate culturală de azi între tinerii români și maghiari din România se poate construi ceva mai sănătos și mai durabil în ce privește relația dintre cele două comunități, fără a se diminua componenta etnică a fiecăruia. După cum s-a văzut, istoria, cea promovată pînă acum, ne polarizează. Poate că ar trebui găsite și acele narative, și fără îndoială că acestea există, care să normalizeze relația. Discursul istoric ar putea folosi persoana a treia plural și în termeni pozitivi. De ambele părți.

În acest context, încremenirea în paradigma modernă nu face decît să ducă la indiferență sau dezinteres din partea tinerilor maghiari, atît în ce privește discursul de legitimare al UDMR, cît și eforturile acesteia de reconectare la trecutul comunitar și, prin aceasta, de integrare a „tinerilor de azi” în comunitatea maghiară din Transilvania în general. Atenția aproape exagerată (ca un soi de iluminism renăscut) acordată bărbaților(!) de stat, poeților naționali sau altor personaje istorice în problema redistribuției și restructurării spațiilor urbane, pentru a reveni la subiectul în discuție, trădează de fapt similitudini de fond cu mentalitatea acelor majoritari care constituie deseori, pe bună dreptate, ținta criticilor venite din partea minorității maghiare. Astfel de moduri de abordare nu fac decît să mențină caracterul de joc cu sumă nulă (și) în problema redistribuirii simbolurilor în spațiile urbane.
*
Ca exemplu final am ales Tîrgu-Mureșul, fiindu-mi mai familiar. Imaginea sa din trecutul nu foarte îndepărtat, de oraș cochet sau al florilor, este oarecum umbrită azi de formule precum „conflict interetnic” sau „plăcuțe bilingve”. Pe bună dreptate, ar spune un om deschis la minte sau neimplicat emoțional. Există, firesc, și părți bune, exemplul cel mai la îndemînă și mai actual de tîrgumureșean „tipic”, aproape „banal” - prin comportament și mentalitate - pentru concitadinii săi fiind actualul antrenor al naționalei de fotbal a României, Laci Bölöni (el rămîne un exemplu pozitiv, indiferent de ce ne vor aduce rezultatele meciurilor viitoare cu Ungaria).

Toate denumirile pe care localitatea le-a avut pînă acum, de la vechiul Novum Forum Sycolorum pînă la cele de azi - Tîrgu Mureș, Marosvásárhely sau Neumarkt, au inclus referința la caracterul său de tîrg. Prin activitate și dimensiuni. Aceasta, pînă în ultimele decenii, cînd politica de colonizare a regimului Ceaușescu a început să prindă contur. Din 1956 pînă în 1977 populația orașului practic s-a dublat (pentru evoluția demografică a orașului vezi cele două tabele). Odată cu această creștere rapidă a populației s-a modificat și structura etnică și confesională a sa. Artificial. Pentru că orașele, așa cum o arată studiile teoreticienilor, nu cresc și nu se dezvoltă aleator, ci ca răspuns la avantajele pe care le oferă mediul geografic, social, economic sau financiar. Or, într-un sistem, cum a fost cel al partidului unic, în care controlul de la centru era cuvînt de ordine, nu putem vorbi de evoluții naturale, rezultate în urma evoluției prealabile a diferitelor condiții locale.

Astfel, delimitările în spațiul urban tîrgumureșean a acestor două decenii nu s-au făcut involuntar, prin dezvoltare istorică, ci planificat, urmărindu-se modificarea lui după concepția vremii. Divizarea populației locale, existența mai mult paralelă decît convergentă a celor două comunități - cea română și cea maghiară - se reflectă și în spațiul urban al orașului.8 Diferențierea există așadar nu numai în ce privește comerțul sau sfera politică, dar și în privința pattern-urilor urbane și a proiectării identității în spațiul urban. Orice oraș poate fi reprezentat printr-o hartă cu arii care au caracteristici sociale distincte și contrastante. În cazul Tîrgu Mureșului, aceste arii sînt deseori delimitate etnic. În timp ce comunitatea maghiară încearcă să mențină status quo-ul local, atît cît s-a mai păstrat el, încercînd să refacă imaginea unui oraș aparținînd cîndva Transilvaniei istorice, comunitatea română apelează la simbolurile naționale generale, manifestînd pattern-uri caracteristice mai curînd primelor generații de imigranți ajunse în țările dezvoltate. Diferă deci, doar forma nostalgiilor, nu și tendința de a vedea prezentul prin prisma acestora.

Într-o eră în care computerele ridiculizează memoria, clonarea sau simularea ei prin diferite forme fizice - palpabile, vizibile - în spațiul public tîrgumureșean, indică existența unei similitudini în eludarea soluțiilor pentru apropierea între cele două părți. Competiția în această societate fifty-fifty (raportul dintre români și maghiari fiind în prezent de aproximativ 50-50%) nu se arată deloc a fi „o variantă ajutătoare”, ca să citez din vocabularul unui joc de televiziune în vogă, ci ia forma unui conflict virtual sau subteran, cooperarea rămînînd încă o formă colaterală a relațiilor sociale. Într-un cuvînt, ambele comunități percepîndu-se reciproc ca surse de frustrare și agresare9, se refugiază în amintirea unui trecut în care condiția lor era majoritară sau altfel spus confortabilă: maghiarii în istoria locală, românii în cea națională. Aparent, Tîrgu Mureșul este perceput în prezent tot mai puțin ca fiind al celor care-l locuiesc. La nivelul strict al identificării, maghiarii trăiesc sentimentul că orașul nu mai e al lor, iar românii că încă nu e al lor.

Paleta trăsăturilor arhitecturale a unui oraș și a ariilor sale este expresia luptei și a conflictului dintre diferitele grupuri ale societății.10 Cu alte cuvinte, mediul urban reprezintă manifestări simbolice și spațiale ale forțelor sociale aflate în competiție. În plan concret, al restructurării spațiului urban, politica locală și reverberațiile istorice merg mînă în mînă. Lifting-urile memoriei colective (așa cum aminteam la început: biserici, nume de străzi, statui, plăci comemorative etc.) au în Tîrgu Mureș o dinamică cu totul aparte. Escaladarea după 1989 a acestui hei-rup comunitar11 are particularitățile ei. De exemplu, ridicarea unei statui fiind condiționată tacit de acordul „părții adverse”, în sensul că aceasta primește asigurări că va putea și ea construi la rîndul ei o altă statuie (chiar dacă e vorba de personaje cu rezonanță locală și politică atît de diferite precum mareșalul Antonescu și fostul primar al orașului Bernády).

Departe de a mai fi seducătoare, estetica urbană a Tîrgu Mureșului capătă azi forme care în loc să atragă trecătorul, mai mult îl pun în dilemă. Acesta nu va găsi aici sculpturi reprezentînd muze sau sfinți, fîntîni arteziene sau forme de artă abstractă; nici măcar statui ale personajelor pitorești - marii anonimi - care au dat cîndva farmec locului. Va găsi în schimb statuia ostașului necunoscut, a poeților mai mult sau mai puțin romantici sau a eroilor din manualele de istorie deloc alternative. Prea puțin simț al proporției, prea mult monumentalism. (Poate că mesajul arhitecturii - neromanțate identitar - de dinaintea celui de al doilea război mondial, comparativ cu al aceleia din perioada comunistă este tocmai că arhitecții din prima jumătate a secolului știau măcar unde ne aflăm, cine sîntem și care ne sînt limitele în context continental - vezi dimensiunile Castelului Peleș, cu tot neo-barocul lui, față de Palatul Poporului sau viitoarea Catedrală a Neamului).

Trasarea în ultimele decenii a demarcațiilor teritoriale simbolice face ca Tîrgu Mureșul să aibă azi două centre, două axis mundi. Nu unul cultural-istoric și unul financiar-bancar, cum se întîmplă în alte părți, ci două spații rezultate ale aceleași diferențieri comunitare. Pe de o parte, un centru „maghiar” - Piața Petöfi (locul în care revoluționarul maghiar a vorbit localnicilor la vremea respectivă) -, dominată de statuia celui care a dat personalitate orașului, fostul primar Bernády György, un perimetru în care sînt cuprinse printre altele statuia lui Borsos Tamás, cetatea medievală, clădirile aparținînd bisericilor reformate și romano-catolice. De cealaltă parte, centrul „românesc”, cu statuile lui Nicolae Bălcescu și a fostului primar al orașului, Aurel Dandea, cuprinzînd clădirea Bisericii greco-catolice, Hotelul Grand, clădirea actualei Primării (în stil brîncovenesc), plus cîteva clădiri construite în anii ’80. Fiind înc㠄nefinisat”, acest spațiu este mai ecletic, mai puțin unitar față de centrul „maghiar”. Zona intermediară între aceste două spații o constituie centrul propriu-zis, cel istoric al orașului (în prezent Piața Trandafirilor). Cu o alee (cîndva principalul loc de desfășurare a tîrgurilor) avînd de ambele părți clădiri de epocă sau de dată mai recentă, piața lasă impresia unei relative diversități arhitecturale - caracteristică orașului prin deschiderea pe care a arătat-o de-a lungul timpului la diferitele curente și stiluri arhitectonice. Caracterul arhitectural mixt, etnic vorbind, al acestui spațiu ne oferă un tablou excelent al eforturilor dintr-o perioadă sau alta de a impune o anumită linie. „Pilonii” săi îi constituie însă clădirile Palatului Culturii, cea a actualei Prefecturi (construite la începutul secolului trecut) și a Bisericii Romano-Catolice, respectiv Catedrala Ortodoxă (construită în 1928) și Teatrul Național (construit în anii șaptezeci pe locul fostei biserici franciscane). Tot acest ansamblu este completat de statuile lui Avram Iancu, cea a ostașului necunoscut (ridicate în perioada comunistă) și a Lupoaicei cu Romulus și Remus (amplasată după 1989).

Istoria acestei dinamici a implanturilor sau transplanturilor arhitecturale în centrul istoric al Tîrgu-Mureșului este mai veche, corespunzătoare diferitelor epoci. În trecut, acest perimetru a mai avut și alte statui (Kossuth, generalului Bem, Stalin), fîntîni arteziene sau cîntătoare, cum a fost cea a lui Bodor Péter (o adevărată bijuterie inginerească, reprodusă azi, iată, pe Insula Margareta din Budapesta), porți secuiești ș.a. Metamorfoza numelor pe care le-au purtat numai străzile riverane acestor piețe este și ea la fel de elocventă. De la mai vechile denumiri Kossuth Lajos, Iancu de Hunedoara sau Rákóczi Ferenc (actualele străzi Călărașilor, Mihai Viteazul respectiv Avram Iancu), trecînd prin al doilea război mondial (Piața Hitler, actuală Bolyai), pînă la perioada de dinainte de 1989 (str. Lenin, actualmente a Revoluției). Și n-am amintit nimic de abundența de steaguri tricolore, de faimosul război al plăcuțelor bilingve ș.a. Probabil că nici nu e nevoie...

Note
1 Irina Livezeanu: Cultură și naționalism în România Mare. 1918-1930. București, Humanitas, p. 205, 1998.
La alt nivel, competiția dintre diferitele specii de pești, insecte sau alte organisme dintr-un lac natural se încheie cu ocuparea spațiul central de către specia mai puternică, aceasta obligîndu-le pe celelalte să trăiască marginal. Distribuția aceasta rămîne neschimbată atîta timp cît o altă specie, mai puternică, nu pune din nou stăpînire pe spațiul central.
2 Matei Dogan și Dominique Pellasy: Cum să comparăm națiunile. București, Alternative, 1993.
3 Manuel Castells: The City and the Grass Roots: A Cross-cultural Theory of Urban Social Movements. London, Edward Arnold, 1983.
4 Edward T. Hall: The Hidden Dimension. New York, Anchor Books, 1966.
5 Sabin Manuilă: „Aspects démographiques de la Transylvanie.” La Transylvanie. Din Irina Livezeanu (op. cit.), 1938.
6 Palatul Belvedere fiind locul în care s-a semnat în 1940 Tratatul/Dictatul de la Viena.
7 Peter L. Berger și Thomas Luckmann:Construirea socială a realității. București, Univers, 1999.
8 Cred că se cuvine făcută precizarea că formula de „spațiu urban” este în acest caz oarecum improprie și în consecință folosirea ei presupune o oarecare reținere, dacă ne gîndim la sensurile pe care le dă acestui concept literartura de specialitate, care a avut ca puncte de plecare urbanitatea și stilul de viață urban al unor așezări precum Chicago, Londra sau New Delhi, față de care Tîrgu Mureșul, și întreg urbanul românesc, reprezintă cel mult un spațiu… orășenesc. În fond, e și greu să definești spațiile urbane din România de azi în termenii consacrați ai antropologiei sau sociologiei urbane. Dezvoltarea urbană din perioada regimului comunist, în toate țările foste membre C.A.E.R, prin planificarea centralizată, desființarea proprietății private, reducerea societății la componenta familială și nu la cea individuală etc., a ajuns să fie tratată de specialiștii occidentali ca subiect aparte al acestei tematici. Cărțile de specialitate ale autorilor occidentali, prin această dualitate Est/Vest a factorilor de dezvoltare urbană - comunitate/individ, stat/privat, central/subsidiar, egalitarianism/diversitate etc. - acordînd capitole separate urbanului din fostele state comuniste.
9 Bodó, Cosmeanu, Mátéffy și Mărginean: Alter/Ego tîrgumureșean, în Altera nr. 1/1995 p. 77-96.
10 Castells, op. cit.
11 Din 1989 pînă azi în Tîrgu Mureș s-au realizat, cu tot cu cele neterminate, cel puțin 7-8 statui și cam tot atîtea biserici.

1967; Tîrgu Mureș, traducător, Grupul de Monitorizare și Analize, Tîrgu Mureș, președinte; Antinosztalgia: magyarok a román nyilvánosságban, Limes, 2001, Tatabánya.


2001.05.14.

articolul în format *.pdf