Lionel JOSPIN
Viitorul Europei
Perspective 
Doamnelor și Domnilor,
Într-o lume de-acum globalizată, Europa noastră nu s-ar ști mulțumi să fie o insulă de relativă prosperitate și stabilitate.

Această repliere egoistă ar fi o iluzie și o renegare. Europa poartă cu sine un model, dar un model deschis către lume, mai ales înspre Mediterana și malurile ei. Ea are vocația de a orienta mondializarea în sensul dreptului și al justiției.

Europa trebuie să își pună amprenta asupra cursului lumii
Vreau o Europă puternică, care să își asume deplin responsabilitatea în redefinirea ordinii mondiale și care să își ofere mijloacele de a-și purta mesajul de pace, de solidaritate și de pluralism.

Europa are vocația de a apăra pacea și democrația în lume.
În fața tentațiilor unilateralismului - adică a legii celui mai tare sau a viziunilor prea simple -, Europa trebuie să fie un factor de echilibru în relațiile internaționale. Ea nu vrea să fie o putere dominantă, ci își poate pune puterea în serviciul valorilor.

Europa este capabilă să-și facă auzită vocea grație unei politici externe comune. Să aprofundăm „strategiile noastre comune” în zonele lumii unde interesele noastre sînt în joc. Să întărim rolul Înaltului reprezentant al PESC1. Să veghem la coerența diplomațiilor noastre naționale în raport cu definirea unei politici care să ne fie comună. Să trudim la strălucirea, în întreaga lume, a unei Europe prezente și active. Unificarea reprezentării externe a zonei Euro în perioada unei președinții alese de Eurogrup va contribui la aceasta. Să o realizăm cît mai curînd. În alte părți, fuziunea rețelelor consulare europene din străinătate ar permite unor „case ale Europei” să fie în serviciul tuturor europenilor expatriați răspîndiți prin lume. Aceste case ar asigura acolo sentimentul cetățeniei europene.

Pentru a-și asigura securitatea, dar și pentru a contribui la menținerea păcii în lume, Europa are nevoie de o apărare comună. Bazele ei au fost puse. Grație deciziilor recente, luate sub președinția franceză a Uniunii, Europa este în stadiul dotării ei cu o forță de reacție rapidă încadrată de instituții politice și militare permanente. Uniunea are nevoie de o doctrină globală de intervenție și de folosire a acestei forțe. Prioritatea se îndreaptă astăzi către întărirea unei politici de prevenție a conflictelor, care este cea mai în măsură să asigure o securitate durabilă. În același timp, Europa trebuie să definească, în funcție de interesele sale proprii și respectîndu-și alianțele, o strategie de apărare pe termen lung. Aceasta presupune în special ca ea să adopte o poziție coerentă în fața inițiativei controversate a Statelor Unite de a crea o buclă anti-rachetă.

Doamnelor, Domnilor,
Europa are nevoie de instituții demne de proiectul său de societate și de viziunea sa cu privire la lume. Tocmai aici își găsește deplina justificare reflecția instituțională.

Europa politică cere reforme profunde
A fost angajată o dezbatere cu privire la viitorul Uniunii. Termenul acestei reflecții a fost fixat pentru 2004. Știm și că consecințele de extras din această reflecție vor trebui să fie unanime. Consensul va fi deci necesar între cei cincisprezece. Trebuie să luăm în considerare, desigur, preocupările țărilor candidate. Cea mai mare parte dintre acestea beneficiază de instituții democratice și își trăiesc independența de numai un deceniu. Este indispensabil să le asociem reflecției noastre.

Au fost deja aduse contribuții interesante la această dezbatere. Au fost propuse „modele” instituționale. În Germania, de exemplu, SPD (Partidul Social-Democrat al lui Gerhard Schröder) a sugerat pentru Europa o construcție puternic inspirată de sistemul politic al țării sale. Alte propuneri au fost făcute sau vor surveni ulterior. La capătul acestui proces, va trebui căutată linia unui compromis acceptabil pentru toți. De aceea nu putem avansa arhitecturi instituționale sau să propunem formule fără a fi reflectat, în prealabil, la sensul politic pe care vrem să îl dăm Europei. În particular, nu putem face economie de o reflecție la fața locului a națiunilor din sînul ansamblului european.

O voi aduce pe a mea în acest spirit. Nu separ Franța de Europa. La fel ca alți europeni convinși, doresc Europa, dar rămîn atașat națiunii mele. Să fac Europa fără să desfac Franța - nici una dintre celelalte națiuni europene: aceasta este opțiunea mea politică.

1. Astfel, fac să fie a mea frumoasa idee a „federării statelor- națiune”.
„Federație”: iată un cuvînt care prezintă aparențele unei simplități și atractivitatea coerenței, dar care conține în realitate o diversitate de sensuri. Pentru unii, acest termen semnifică un executiv european care și-ar dobîndi legitimitatea numai de la Parlamentul european. Acest executiv ar avea monopolul asupra diplomației și a apărării. În acest nou ansamblu, statele actuale ar avea statutul Länder-ilor (landurilor) germane sau al statelor federate americane. Franța, ca de altfel și alte națiuni europene, nu ar ști să accepte un asemenea statut și nici această concepție a „federării”.

Dacă, în schimb, se înțelege prin „federare” un demers progresiv și bine stăpînit de partaj sau de transfer al competențelor la nivelul Uniunii, atunci ne referim la „federalizarea statelor-națiune”, după formula forjată de Jacques Delors. Este o noțiune la care subscriu din plin. Din punct de vedere juridic, ea poate părea ambiguă. Dar o consider pertinentă din punct de vedere politic, fiindcă Europa este o construcție politică originală, amestecînd într-un mod indisociabil într-un precipitat singular două elemente diferite: idealul federativ și realitatea statelor-națiune europene.

Iată de ce noțiunea de „federalizare a statelor-națiune” traduce cu justețe tensiunea constitutivă a Uniunii Europene. Există națiuni puternice, vii, legate de identitatea lor, care alcătuiesc bogăția continentului nostru. Iar apoi există și voința de unire, de construire a unui ansamblu care ne va face pe fiecare mai puternici. De o parte există istoria, marcată de rivalitățile și egoismele naționale, de cealaltă - proiectul, orientat spre armonie și alianță. Există deja niște elemente federative foarte puternice: primatul dreptului european, sancționat de Curtea de Justiție, o comisie independentă, un Parlament european ales prin vot universal, piața și moneda unice. Dar cooperarea inter-guvernamentală ocupă încă un loc important și va rămîne indispensabilă.

Dacă vrem să ne îndreptăm spre o astfel de federalizare, trebuie să clarificăm competențele respective ale Uniunii și ale statelor. Trebuie să o facem conform principiului subsidiarității. Aceasta trebuie să fie ocazia de a simplifica niște tratate care au devenit indescifrabile de-a lungul negocierilor succesive și din voința stivuirii politicilor comune.

Această clarificare nu trebuie să repună în cauză competențele împărțite. Acestea favorizează sinergiile între acțiunea statelor și cea a Uniunii. Așa se întîmplă, de exemplu, pentru formare, educație și cultură. Aceste domenii sînt și vor rămîne de competența principală a statelor; dar fac, de asemenea, pentru binele tuturor, obiectul politicilor comune sau al programelor comunitare pe care va trebui să le dezvoltăm încă în viitor.

A fortiori, trebuie să refuzăm renaționalizarea politicilor pînă în prezent definite și conduse la nivelul Uniunii. Ar fi un paradox să sugerăm pași înainte spre o mai puternică integrare europeană începînd tocmai prin replieri naționale. Mă gîndesc în special la fondurile structurale. Cît despre politica agricolă comună, ea trebuie să rămînă la nivel european, dar să fie reorientată. Păstrînd competitivitatea agriculturii noastre, trebuie să ajutăm agricultorii să producă mai bine pentru a răspunde așteptărilor sub raportul calității și securității alimentare.

Va fi convenabil, în schimb, să asigurăm mai bine în anumite domenii repartizarea „vertical㔠a competențelor: cadrul general, alcătuit din principii sau din obiective, va fi atunci definit pe plan european, în timp ce înfăptuirea politică și tehnică ar fi asigurate de state sau regiuni, fără formele constituționale și instituțiile administrative ale fiecărui stat membru.

O „federalizare a statelor-națiune” implică faptul că Parlamentele naționale ar fi mai bine asociate la construcția europeană. Să întărim practicile actuale, prea timide, de concertare între Parlamentul european și parlamentele naționale. Să încredințăm unui organ comun - conferința permanentă a Parlamentelor sau un „congres” - un adevărat rol politic. Reunit în sesiuni periodice, el ar controla respectarea subsidiarității de către instanțele comunitare și ar dezbate în fiecare an „starea Uniunii”. Acest „congres” ar putea juca un rol în evoluția regulilor Uniunii. Cu excepția normelor de natur㠄constituțională”, pentru care procedurile actuale ale ratificării ar rămîne în vigoare, modificările aduse în tratate regulilor tehnice privitor la politicile comune ar putea urma, grație acestui „congres”, proceduri simplificate. Această formulă ar înlocui într-un mod avantajos, în Europa de mîine, cele treizeci de autorizări de ratificare națională care ar fi fost altminteri necesare. Astfel am putea face ca politicile noastre comune să evolueze cu mai multă suplețe.

În perspectiva lărgirii, cooperările întărite vor fi indispensabile. Lărgirea Europei este o necesitate istorică; dar este și o provocare. Cu adeziunea noilor membri, Europa va trebui să învețe să-și stăpînească diversitatea. Europa cu două viteze este o perspectivă inacceptabilă. Dar paralizia instituțională este o amenințare care trebuie să ne decidă. Cei care doresc să înainteze vor trebui să poată să o facă. De aceea mecanismul cooperărilor întărite a fost judicios mlădiat la Nisa. El s-ar putea, evident, aplica în chestiunea coordonării economice, în privința Euro-ului, dar și în domenii precum cel al sănătății ori al armamentului. Aceste cooperări vor permite unui grup de state să reînnoiască forța de antrenare care a fost întotdeauna indispensabilă construcției europene.

Uniunea noastră își va extrage forța și din vitalitatea vieții sale democratice.

2. Europa trebuie să constituie, pentru cetățenii ei, un veritabil spațiu politic.
Un spațiu unde dezbaterea este vie și unde se întîlnesc partide europene veritabile, cum deja sînt partidele socialiste europene. Un spațiu unde popoarele Europei ar putea astfel, alegîndu-și reprezentanții, să exprime opțiuni politice clare. Un spațiu unde responsabilitățile celor care decid ar fi mai puternic marcate.

Alegerea Parlamentului european va trebui să se afirme ca intervalul de timp cel mai puternic al vieții democratice europene. Doresc o reformă profundă a tipului de alegeri actual. Să căutăm un mod de scrutin care să combine, în fiecare stat membru, proporționalitatea cu un sistem al marilor circumscripții regionale. Aceasta ar permite o apropiere a alesului de alegător.

Între două alegeri, această viață democratică nu trebuie să se mlădieze. În acest spirit, propun trei piste. Mai întîi, consultarea directă a societății civile, grație unor forumuri de dialog. Pe urmă, organizarea regulată, în sînul statelor membre, a unor consultații cu privire la un subiect politic important, identificat clar și de natură europeană. Această consultație s-ar face în cadrul Parlamentelor naționale sau a unor forumuri ad-hoc. În fine, întărirea rolului de mediator european, a cărui existență rămîne ignorată de imensa majoritate a cetățenilor europeni. Rolul său ar crește grație instaurării corespondentelor naționale și locale. Mediatorul ar fi atunci în măsură să își onoreze din plin misiunea de rezolvare amiabilă a conflictelor dintre cetățeni și instituțiile europene.

Acestea din urmă au, în mod evident, nevoie să fie reformate.

3. Instituțiile europene trebuie să cîștige în coerență și în eficacitate.
Sistemul instituțional european este construit în jurul triunghiului Comisiei, Consiliului și Parlamentului european. Acest echilibru rămîne esențial. Totodată însă sînt necesare și unele evoluții.

Trebuie garantat mai bine interesul general european. În aceasta constă rolul Comisiei Europene. Autoritatea și legitimitatea ei politică sînt deci de întărit. În acest scop, propun desemnarea unui președinte al Comisiei din rîndul formațiunii politice europene victorioase la alegerile europene.

Parlamentul european, martor al voinței popoarelor, și-ar exersa astfel mai net rolul său de instituție în fața căreia Comisia este responsabilă sub raport politic și prin care ea poate fi chiar cenzurată. În contrapartidă, responsabilitatea adunării de la Strasbourg ar trebui să fie mai bine definită. Propun instituirea, pentru Consiliul Europei, a unui drept de a dizolva Parlamentul, la propunerea Comisiei sau a statelor membre. Aceasta ar putea funcționa în caz de criză politică sau pentru a ridica un blocaj instituțional. Un echilibru de acest tip, se știe, caracterizează cea mai mare parte a marilor democrații reprezentative.

Ca și Comisia, Consiliul are nevoie să fie întărit fiindcă nu își mai joacă suficient rolul. Viitorul tratat ar trebui să consacre deplin Consiliul Europei ca pe un organism ce adună șefii de stat și de guverne, precum și pe președintele Comisiei. Acest Consiliu ar trebui să aibă răspunderea de a aproba un veritabil program de „legislatur㔠plurianual, pornind de la o propunere a Comisiei și a Parlamentului european. Ar trebui să se reunească mai frecvent - de exemplu din două în două luni - și să-și consacre lucrările, fără paranteze protocolare, dezbaterilor de orientare și marilor decizii ale Uniunii.

De altfel, a sosit momentul să reflectăm cu privire la înființarea unui consiliu permanent de miniștri. Membrii săi, un fel de vice- prim miniștri, ar coordona problemele europene în cadrul propriei lor guvernări naționale. O astfel de formație ar putea asigura funcțiile de impulsionare, de pregătire și de coordonare a travaliului european în amontele Consiliului Europei. În legătură cu Parlamentul Europei, ea ar asuma mai bine rolul său de colegislator în elaborarea „legilor” europene. Venind vorba despre această din urmă funcție, regula deliberărilor ar trebui să fie în mod sistematic cea a majorității calificate.

Acestea sînt orientările și reformele care ar putea întemeia, după mine, arhitectura instituțională a Europei de mîine.

Aceste căi desenează perspectiva, căreia îi sînt favorabil, a unei Constituții europene. Ea ar determina organizarea și funcționarea instituțiilor europene. Bineînțeles, nu ar fi de ajuns să botezăm un nou tratat drept „Constituție”. Un asemenea text nu ar avea sens decît dacă ar fi apogeul reformelor profunde și nu produsul unei simple rescrieri a tratatelor actuale. În același timp, contează ca acest demers constituțional să exprime un act politic fundamental: afirmarea unui proiect comun, mărturia unei ambiții colective. Acest demers ar fi, mai întîi, bineînțeles, condus de guverne; dar ar trebui ca el să fie și o preocupare a cetățenilor. Carta drepturilor fundamentale ar fi în inima acestei Constituții. Cu imaginea metodei reținute cu succes pentru elaborarea Cartei, pregătirea acestei Constituții ar putea fi încredințate la nivel european unei convenții reunindu-i pe reprezentanții diferiților actori ai Uniunii: state, Parlamente naționale, Parlament european, societate civilă. Deciziile finale ar reveni statelor și ar fi ratificate de către popoare.

Doamnelor, Domnilor,
Deoarece nu sînt un european călduț, nu doresc o Europă fadă.

Europa pe care mi-ar plăcea să o construiesc este o Europă puternică, conștientă de identitatea ei politică, respectînd popoarele care o compun, asumîndu-și responsabilitățile în lume, gata să suporte povara apărării ei, hotărîtă în prezervarea modelului ei echilibrat de dezvoltare economică și socială, decisă să își definească cu toată independența și să-și apere cu încăpățînare interesele diplomatice, industriale și comerciale, atașată pasionat de diversitatea ei culturală. Edificarea Europei ne cere ce e mai bun în noi: ambiția și imaginația în perspectivă, umilința și tenacitatea în efort.

Doresc să răspund, împreună cu alții, la apelul Europei.
Paris, 28 mai 2001

Note
1 Inițiale referindu-se la politica externă și de securitate comună, provenind din francezul „Politique étrangere et de sécurité commune” (n. trad.).

Traducerea: Ovidiu PECICAN
2001.05.14.

articolul în format *.pdf