ÁGOSTON Hugó
Bucureștiul ca provincie
Jurnal de minoritar 
Nu știu dacă se cuvine să vorbești de neliniști metafizice într-o revistă atît de optimistă și în cadrul unei rubrici cu orientare în fond pozitivă cum e aceasta pe care tocmai o scriu, adică, respectiv, cititorul tocmai o citește - și facem asta, scriitorul și cititorul, creînd un (post)sincron care poate „pune în scurt” cîteva, în cazul de față, zile dar la operele mari (să ne gîndim la Ghilgameș) milenii. O asemenea neliniște m-a cuprins pe cînd discutam cu principalul promotor al revistei noastre despre faptul că ar fi vremea să scriu ceva și despre prezent în modestul meu serial, de pildă despre prezentarea bucureșteană a Provinciei. Căci sigur că provincia, dacă e cea a copilăriei vecine cu visul și a tinereții noastre, pare frumoasă și centru al Universului iar capitala, unde trăim și am trăit ani grei de viață, dimpreună cu mulți alții, mai puțin plăcută: cenușie și mizerabilă, provincială în sensul rău al cuvîntului. În momentul acela mie mi-au trecut prin minte următoarele: cîntec de lebădă și lovitură de copită. N-am să mă apuc să dezvolt aceste două sintagme. Prima nici nu poate fi, ea reprezintă metafizica, s-o lăsăm deci (după ce cu perfidie am invocat-o) în sertarul mai din adînc, rezervat pentru presentimente nefaste, al conștiinței, să n-o aducem la lumină. Pe cea de-a doua însă, care e, nu-i așa - lovitură de copită! - contrariul nechezat al metafizicii ar trebui, măcar în fugă (la trap mărunt), s-o explicitez totuși. Calul, asta în orașul copilăriei mele, m-a lovit atunci cînd am vrut să-i smulg cîteva fire din coadă - pentru arcuș la o vioară de strujan. Aici și acum sînt nevoit să las deoparte ceea ce e mai important: descrierea modalității de confecționare a viorilor din strujeni și a modului lor de utilizare, evocarea sunetului care-ți mergea drept la inimă. Trebuie să fi avut cam aceeași vîrstă, calul și cu mine, chit că acei șase ani ai lui marcau vîrsta unei splendide maturități. Acest bidiviu aflat în plinătatea forței sale fizice m-a lovit, dar așa încît am plonjat pe spate pînă departe și am căzut lat ca o bocceluță lepădată. În copilărie ajungem deseori în apropierea morții dar și revenirea e facilă, firească și simplă. Morții-copii parcurg de fapt o posteritate ideală, păstrează toate potențialitățile promițătoare, nu-i plumbuiesc reziduurile opțiunilor noastre greșite, ale faptelor și vorbelor noastre. Citesc în însemnările din 1980 ale jurnalului lui Mircea Ciobanu, publicate de România literară într-unul din numerele sale speciale, în mai, chiar în preajma zilei mele de naștere, următorul caz: unui medic celebru i se arată în vis bunul său prieten decedat și i se plînge că nu se simte bine, nu l-au îngropat în loc bun; medicul îl deshumează și îi face o nouă înmormîntare; la un moment dat aude lîngă mormînt o voce: „Și eu am fost îngropată în pămînt nesfințit, mă cheamă Olguța și am doisprezece ani”; cînd o exhumează și pe ea dau peste cadavrul unei bătrîne de șaptezeci de ani; cu un cuțit în piept, a zăcut sub brazdă așteptînd s-o îngroape în pămînt sfințit, a îmbătrînit împreună cu viii. După lovitura de copită mi-am revenit pe cînd o țigancă drăguță din familia stăpînului calului mă tampona cu o cîrpă udă pe frunte și pe piept, unde urma copitei se distingea clar, și-mi zicea: „Nu-i nici un bai, băiețaș!” Acum aș vrea să-mi explice cineva de ce îmi e mie dragă amintirea asta.

Cît despre prezent, ei bine, prezentarea din 10 mai de la Uniunea Scriitorilor a fost foarte reușită. Eu am făcut introducerea, Ádám Gábor a oferit informații tehnice despre revistă, Caius Dobrescu a prezentat sferele tematice mai importante tratate pînă acum în Provincia, Sabina Fati a făcut un tur de orizont al ultimului număr, care se ocupă de legea statutului, Molnár Gusztáv a vorbit despre toate acestea mai pe larg, plasîndu-le într-o arie relațională mai cuprinzătoare, pentru ca apoi să răspundă la întrebările provocatoare și mai puțin provocatoare ale invitaților, mai ales gazetari. Mie mi-a plăcut în mod deosebit cînd Caius le-a atras atenția veghetorilor serviciilor secrete că metoda cea mai bună de a afla cum gîndim e să citească cu regularitate Provincia, iar Guszti a adus laude Adevărului pentru că a abandonat în ultimul timp atitudinea antimaghiară și scrie, chiar dacă nu aprobator, dar măcar obiectiv despre legea statutului. Din păcate, a uitat să laude și Ultima Oră, drept care ziarul cu pricina grupează următoarele titluri, apropo de prezentarea noastră: Fățărnicia slugilor Ungariei își arată colții/REVISTA „PROVINCIA” DĂ APĂ LA MOARĂ „UNGARIEI MARI”. Brrr! Mă credeți, nu mă credeți, autoarea relatării răspunde la numele de Almona; cum poate cineva cu un nume atît de fermecător să debiteze asemenea aiureli?

Cum aș putea încheia această expunere care conține, recunosc, extrapolări și asociații destul de îndrăznețe? Omul e înclinat să descopere în trecut semnele prevestitoare ale viitorului. Îl rog deci pe cititorul meu sincron, țintă și el a unei copite, să nu caute în cele de mai sus un soi de premoniție: s-ar putea s-o găsească. Citesc în jurnalul eminentului poet Mircea Ciobanu: „Nu orice gînd se cuvine să-l duci pînă la capăt. Sînt zone periculoase ale gîndirii; trebuie să ai tărie pentru a le ocoli, cînd îți dai seama că n-ai mijloace pentru a le cerceta.” Rămînem cu asta. Rămînem?

1944, Mediaș (jud. Sibiu); Krónika, Cluj, redactor principal, A Hét, București, colaborator, Bukaresti élet, képek, Oradea, 2000.


Traducerea: Paul DRUMARU
2001.05.14.

articolul în format *.pdf