Paul DRUMARU
Jurnal de minoritar
Jurnal de minoritar 
Scriam mai deunăzi că ideea acestui Jurnal mi se pare interesantă dar cuvîntul acoperă mult prea multe realități și atitudini contradictorii - de aceea a și devenit el atît de vag. „Interesant, interesant” - spui și deplasezi cu vîrful pantofului o cutie de conserve din care iese o rîmă și o strivești cu tocul pantofului și urmărești cum se ține de viață, pe bucăți: interesant, interesant... Sau îți citește cineva o poezie despre care nu știi ce să zici sau îți povestește ce-a pățit și tu ai altele pe cap, „interesant, interesant” și totul se suspendă, te refugiezi într-un spațiu-timp- de-gîndire din care de obicei nu mai ieși. Sigur, aș fi putut spune incitant. M-aș putea corecta în fel și chip, ideea e însă că toate acestea sînt și rămîn, pot rămîne valabile doar atîta vreme cît te afli afară. Cînd te implici sau cînd alții - de pildă, niște oameni din redacția Provinciei - te implică, lucrurile se conturează brusc și contururile astea sînt ale naibii de ascuțite. Și oricîte eschive ai schița, ca un veritabil minoritar, pînă la urmă tot te tai. Nu știu dacă acest Jurnal va funcționa ca o rubrică (cvasi)permanentă a mea: chiar dacă nu, mi-a dat deja un impuls destul de puternic în direcția unei reconsiderări existențiale care se va petrece de-acum chiar și fără voia subiectului. Ce de cercuri concentrice, culoare ale unui labirint circular dintr-un muzeu personalizat, dintr-o Bibliotecă borgesiană - și toate, culoarele, exponatele, întîmplările (ale mele, ale altora: ale lumii!) egal apropiate, egal depărtate de miez.

Minoritatea absolută
Pe 26 decembrie 1958 am aflat de la avizierul facultății că eram exmatriculat pentru „comportare incompatibilă cu calitatea de student”. Aveam douăzeci de ani, era a doua zi de Crăciun și ningea. O iarnă atît de frumoasă eu nici n-am mai văzut în București. Eram îndrăgostit de o fată din Brașov, o brunetă cu breton și ochi albaștri, pe care o mai țin minte poate doar pentru că semăna leit cu un portret de Corneliu Baba și pentru că ea nu mă iubea. Ne plimbam prin Cișmigiu prin zăpadă și apoi am ieșit înspre Podul Izvor, pe Splai, unde-și aveau ele căminul, asta era pe 28, mi se pare, cînd aveam să mă întorc cu tata la Oradea, căci nu mai era nimic de făcut, și apoi n-am mai văzut-o și n-am mai știut nimic de ea, la scrisori nu mi-a răspuns - de altfel scrisorile ne erau și le erau cenzurate tuturor celor ce avuseseră vreo legătură cu noi. Noi, adică prietenul meu Ion Zalca și cu mine, cei doi dușmani de clasă excluși din UTM (pentru uzul celor ce nu le au cu istoria, asta era Uniunea Tineretului Muncitor, care avea să devină Uniunea Tineretului Comunist, pepiniera Partidului Comunist, respectiv Muncitoresc, Român) și exmatriculați automat din anul II și din anul I ai Institutului „Maxim Gorki” de limbă și literatură rusă de pe Pitar Moș, din imediata vecinătate a Administrației Circului de Stat, căci numai acolo încăpuserăm noi, pătați cum eram încă de-acasă, după mai multe reușite „fără loc” pe la Cluj și pe-aiurea și nici acolo pentru prea multă vreme. Fraților! Era în 1958 - la doi ani după revoluția ungurească, capăt al unui lung șir de arestări printre studenți, de care eu habar n-aveam, la modul tembel al celui care nu se știa cu nimic vinovat, ba chiar dimpotrivă (!), încît chiar și mult mai tîrziu, de cîte ori venea vorba - căci dacă nu venea o aduceam eu - despre pățania aia a mea și eram întrebat: „Cum de n-ai intrat la pușcărie?”, răspundeam invariabil: „Nu mai erau locuri, am reușit și-acolo tot fără loc”, fără să știu pînă încoace, spre anii lecturilor din Soljenițîn și Roy Medvedev etc., cît de aproape mă aflam de adevăr, căci nu era o vorbă de duh, era chiar adevărul: se umpluseră pușcăriile, nouă nu ne-a rămas decît „munca de jos”. Ei bine, asta era atmosfera mea din 1958, aveam tot viitorul în față - credeam eu, și cînd colo, iată-mă lopătînd cufundat pîn’ la gît în acel viitor... Lucrurile, ca să n-o mai lungesc, deși, ca întotdeauna și pretutindeni, tocmai amănuntele au relevanță și deci greutate și aici, lucrurile, zic, se precipitaseră încă din noiembrie, de pe vremea cînd noi încă mai chefuiam fără griji la Bufetul Ateneului, la masa noastră din separeul de sus, vizavi de veceu, precum și la alte adrese, bunăoară la Restaurantul Operei, unde am serbat ziua de naștere a colegei noastre Nina (Dumnezeu s-o odihnească!) pe 8 noiembrie 1958, drept care s-a și pus întrebarea la ședința de excludere: De ce tocmai pe 8, cînd ziua Marii Revoluții din Octombrie era Șapte Noiembrie, ceea ce mă duce cu gîndul la Mikluho Maklai confruntat cu scepticii Academiei din St. Petersburg, cică: „De ce, dacă există papuași, domnul Maklai a adus doar un papuaș, un singur papuaș și numai un singur papuaș?” - o, frumoase vremuri de simbolism absurd și animism proletar, nimic nu se pierde, totul se transformă, credeți că au apus? n-au apus! - dar pîrtia fusese deschisă încă din vară, la Oradea, cînd se organizase o mare ședință de cenaclu (sic!), în vederea excluderii părintelui Olaru, care scria epigrame și fusese secretarul particular al Nu Știu Cui, și venise și un scriitor-activist central, de la București, A.G.Vaida parcă, iar noi, Zalca și cu mine și cu prietena noastră devenită poetă celebră între timp, făcuserăm un exercițiu minoritar votînd împotrivă, adică el, Zalca, votase împotrivă iar noi, Doina și cu mine, ne-am abținut timorați de acel vid care se crease brusc în sala plină ochi de membri, factori și organe, păi da, băiețaș, despre vidul ăsta vorbesc. Un vid relativ încă atunci, căci ne-am nutrit totuși unii din respirația celorlalți, nu ne-a pătruns chiar pînă-n creier, a ajuns doar la suflet, prin plămîni, bașca faptul de a fi fost sărbătoriți discret în anumite cercuri restrînse și de a fi receptat privirile complice ale unor oameni maturi. Din vară au intrat deci lucrurile pe făgaș, în vară fusese și fratele mai mare al lui Zalca, Aurel, arestat, motivul, pretextul n-are importanță, ține de alt loc și alt timp, treaba e că pe la finele lui noiembrie s-a organizat o ședință, o adunare UTM a anului II, special pentru excluderea lui Zalca, erau invitați și reprezentanți din alți ani, printre care și eu. Zalca era un tip foarte cunoscut în facultate, avea o mulțime de admiratori, chiar discipoli, aș putea spune, se bucura și de simpatia unor profesori și asistenți, terminase anul I cu zece pe linie și aproape că învățase rusește, cei mai mulți erau indignați sau cel puțin contrariați de ceea ce i se pregătea. Ne pregătiserăm și noi: am luat de la bibliotecă și am studiat Caietele filozofice ale lui Lenin, niște culegeri de articole și cuvîntări, am citit cîte ceva pînă și din Capitalul lui Marx, pînă a ne da seama că nu ne era de nici un folos. Pînă la urmă am schițat oarecum cuvîntarea prin care el, Zalca, avea nu să se apere ci să contraatace făcîndu-i k.o. pe toți. Debuta cu cuvintele lui Dimitrov judecat de naziști pentru incendierea Reichstagului: „Trebuie să rup cercul diabolic...” Pînă aici a ajuns Zalca la ședință, cînd i s-a dat cuvîntul, după ce organele, de la mic la mai mare, spuseseră ce aveau de spus și-l condamnaseră și cîțiva studenți necunoscuți, cred că de pe la alte facultăți, „Trebuie să rup cercul diabolic...”, zice, drept care ăla de conducea ședința, de la CC era el, „Care cerc, măi tovarășe, care cerc?!” Că adică ce era el, Luceafărul lui Eminescu și ei ce erau, „cercul strîmt”? - Și dă-i și rîzi, tot prezidiul rîdea. Sala însă nu: sala a mîrîit. Bine, a zis conducătorul de ședință, să trecem la vot. Cine este pentru? A ridicat mîna și au ridicat-o prompt și cei din prezidiu și cei din primele rînduri și foarte curînd, murmurele fiind dizlocate de o tăcere compactă, un fel de bucată mare de frig spațial, încăperea s-a umplut de brațe ridicate iar eu strigam din fundul sălii: Vreau să vorbesc! M-am înscris la cuvînt!, Luările de cuvînt s-au terminat, zice șeful ședinței, Dar eu - zic - eram acolo, pe listă, Lista s-a terminat! zice el, Votează, zice, poți să fii și împotrivă, Da, sînt împotrivă, am zis, Cine se abține?, întreabă el repede, Cine este împotrivă?, eu ridic mîna, fac semne, vreau să vorbesc, Un vot împotrivă, zice el, Cu unanimitate de voturi... etc. etc. Cum adică unanimitate de voturi?! strig, eu am votat împotrivă, Bine, bine, zice, cu majoritate de voturi, un singur vot împotrivă, n-am să te întreb acuma de ce. Deși aș fi vrut să zic, să se repete votul după ce voi fi vorbit, mă uit la ceilalți, nu pot prinde nici măcar o privire, totul devenise deodată opac, îi vedeam prin bucata aia mare de gheață, mulți, majoritatea, iar eu eram singur aici, aveam un spațiu imens, dar era gol, pustiu, vid. Minoritatea absolută, chintesența majorității tăcute, căreia i s-a băgat pumnul în gură și care l-a și înghițit. Și care te urăște apoi, căci îi este rușine: pe sine se urăște, de fapt. Căci vorbind despre sentimentul meu, eu despre sentimentul lor vorbesc. Nu i-am uitat: nici pe Dedu, nici pe Copăcenaru, nici pe Gigi Pașopt, nici măcar pe Mihai Novicov, deși unii trebuie să fie acum oameni bătrîni iar alții putrezesc în pămînt. N-au avut norocul meu de a se coace tîrziu și nici atunci pe de-a-ntregul. - N-am încheiat. Mai am multe de spus: minoritatea absolută devine concept.

1938, Alba Iulia; scriitor, traducător, București; Transland - „az én magyar költőim” (2 vol.), București, 1999.


2001.05.14.

articolul în format *.pdf